„A posti de lume”… Prima convertire se realizează crezând

„Supraveghează gândurile pentru că devin cuvinte.
Supraveghează cuvintele pentru că devin acţiuni.
Supraveghează acţiunile pentru că devin obişnuinţe.
Supraveghează obişnuinţele pentru că devin caracterul tău.
Supraveghează caracterul tău pentru că devine destinul tău”…


Dacă în vreun moment ne simţim tulburaţi de imagini necurate, fie din imprudenţă proprie, fie datorită invadării lumii care vânează cu forţa imaginilor sale în ochii oamenilor, să imităm ceea ce au făcut în pustiu evreii care erau muşcaţi de şerpi. În loc să ne pierdem în regrete sterile, sau să căutăm scuze în singurătatea noastră şi în neînţelegerea altora, să privim un Crucifix sau să mergem în faţa Preasfântului Sacrament. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15). Ca remediul să treacă pe acolo pe unde a trecut otrava, adică prin ochi.


gandul cuvantul si putereaPrima predică de Postul Mare 2018 a părintelui Raniero Cantalamessa

Nu vă conformaţi mentalităţii acestei lumi (Rom 12,2)

„Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,2).

Într-o societate în care fiecare se simte învestit cu misiunea de a transforma lumea şi Biserica, vine acest cuvânt al lui Dumnezeu care invită să ne transformăm pe noi înşine. „Nu vă conformaţi lumii acesteia”: după aceste cuvinte ne-am fi aşteptat să auzim spunându-ni-se: „ci schimbaţi-o!”; în schimb ni se spune: „ci schimbaţi-vă!”. Da, schimbaţi lumea, dar lumea care este înlăuntrul vostru, înainte de a crede că puteţi schimba lumea care este în afara voastră.

Acest cuvânt al lui Dumnezeu, luat din Scrisoarea către Romani, care ne va introduce anul acesta în spiritul Postului Mare. Aşa cum facem de câţiva ani, dedicăm prima meditaţie unei introduceri generale la Postul Mare, fără a intra în tema specifică programată, şi datorită absenţei unei părţi a auditorului angajat în altă parte în exerciţiile spirituale.

  1. Creştinii şi lumea

Să îndreptăm înainte de toate o privire la modul cum acest ideal al dezlipirii de lume a fost înţeles şi trăit de la Evanghelie până în zilele noastre. Foloseşte mereu să ţinem cont de experienţele din trecut dacă vrem să înţelegem exigenţele prezentului.

În evangheliile sinoptice cuvântul „lume” (kosmos) este aproape întotdeauna înţeles în sens neutru din punct de vedere moral. Luată în sens spaţial, lumea indică pământul şi universul („mergeţi în toată lumea”), luat în sens temporal, indică timpul sau „veacul” (aion) prezent. Şi cu Paul şi încă mai mult cu Ioan cuvântul „lume” se încarcă de o valenţă morală şi ajunge să însemne, de cele mai multe ori, lumea cum a devenit ea ca urmare a păcatului şi sub dominaţia satanei, „dumnezeul veacului acestuia” (2Cor 4,4). De aici îndemnul lui Paul de la care am pornit şi acela, aproape identic, al lui Ioan în Prima Scrisoare: „Să nu iubiţi lumea şi nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume – pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii – nu este de la Tatăl, ci de la lume” (1In 2,15-16).

Toate acestea nu duc niciodată la pierderea din vedere că lumea în ea însăşi, în pofida a toate, este, şi rămâne, realitatea bună creată de Dumnezeu, pe care Dumnezeu o iubeşte şi pe care a venit s-o mântuiască, nu s-o judece: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Atitudinea faţă de lume pe care Isus o propune discipolilor săi este cuprinsă în două prepoziţii: a fi în lume, dar a nu fi din lume: „Eu nu mai sunt în lume – spune el adresându-se Tatălui –, dar sunt în lume […]. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume” (In 17,11.16).

În primele trei secole discipolii se arată foarte conştienţi de această poziţie unică a lor. Scrisoarea către Diognet, o scriere anonimă de la sfârşitul secolului al II-lea, aşa descrie sentimentul pe care creştinii o aveau despre ei înşişi în lume: „Creştinii nu se diferenţiază de restul oamenilor nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viaţă. De fapt, nu locuiesc în oraşe deosebite, nici nu folosesc vreau limbaj straniu, nici nu duc un gen special de viaţă […]. Locuiesc în oraşe atât greceşti cât şi barbare, aşa cum se întâmplă, şi deşi respectând în îmbrăcăminte, în hrană şi în restul vieţii obiceiurile locului, îşi propun o formă de viaţă minunată şi, prin admiterea tuturor, paradoxală. Locuiesc fiecare în patria lor, dar ca străini; participă la toate activităţile bunilor cetăţeni şi acceptă toate obligaţiile ca oaspeţi în trecere. Orice ţară străină este patrie pentru ei, în timp ce orice patrie este pentru ei ţară străină. Ca toţi ceilalţi, se căsătoresc şi au copii, dar nu expun copiii lor. Au în comun masa, dar nu patul. Trăiesc în trup, dar nu după trup”[1].

Să sintetizăm la maxim continuarea istoriei. Când creştinismul devine religie tolerată şi apoi foarte repede protejată şi favorizată, tensiunea dintre creştin şi lume tinde în mod inevitabil să se atenueze, pentru că lumea a devenit de acum, sau cel puţin este considerată, „o lume creştină”. Se asistă astfel la un fenomen dublu. Pe de o parte cete de credincioşi doritori să rămână sarea pământului şi să nu piardă gustul, fug, şi fizic, din lume şi se retrag în pustiu. Se naşte monahismul urmând motoul adresat călugărului Arseniu: „Fuge, tace, quiesce”, „Fugi, taci, trăieşte retras”[2].

În acelaşi timp, păstorii Bisericii şi spiritele mai luminate încearcă să adapteze idealul dezlipirii de lume la toţi credincioşii, propunând o fugă nu materială, ci spirituală de lume. Sfântul Vasile în Orient şi sfântul Augustin în Occident cunosc gândirea lui Platon mai ales în versiunea ascetică pe care el a luat-o cu discipolul Plotin. În această atmosferă culturală era viu idealul fugii din lume. Însă era vorba de o fugă, ca să spunem aşa, în verticală, nu în orizontală, spre sus, nu spre pustiu. Ea constă în ridicarea mai presus de multiplicitatea lucrurilor materiale şi a patimilor umane, pentru a se uni cu ceea ce este divin, incoruptibil şi veşnic.

Părinţii Bisericii – capadocienii în prima linie – propun o ascetică creştină care răspunde la această exigenţă religioasă şi îi adoptă limbajul, însă fără a sacrifica ei vreodată valorile proprii ale Evangheliei. Numai pentru a începe, fuga de lume inspirată de ei este mai mult lucrare a harului decât a efortului uman. De aceea nu este rezervată câtorva spirite culte, ci este deschisă tuturor. Sfântul Ambroziu va scrie un mic tratat „Despre fuga din lume”, adresându-l tuturor neofiţilor[3]. Separarea de lume pe care el o propune este mai ales afectivă: „Fuga – spune el – nu constă în abandonarea pământului, ci, rămânând pe pământ, să se respecte dreptatea şi sobrietatea, să se renunţe la vicii şi nu la folosirea alimentelor”[4].

Acest ideal de dezlipire şi de fugă din lume va însoţi, în forme diferite, toată istoria spiritualităţii creştine. O rugăciune din liturgie rezumă asta în motoul: „terrena despicere et amare caelestia”, „a dispreţui lucrurile de pe pământ şi a iubi pe cele din cer”.

  1. Criza idealului „fuga mundi”

Lucrurile s-au schimbat în epoca apropiată de noi. Noi am străbătut, cu privire la idealul separării de lume, o fază „critică”, adică o perioadă în care acest ideal a fost „criticat” şi privit cu suspiciune. Această criză are rădăcini îndepărtate. Începe – cel puţin la nivel teoretic – cu umanismul renascentist care readuce în culmea gloriei interesul şi entuziasmul, uneori de factură păgânizantă, faţă de valorile lumeşti. Însă factorul determinant al crizei trebuie văzut în fenomenul aşa-numitei „secularizări”, început cu iluminismul şi care a ajuns la apogeul său în secolul al XX-lea.

Schimbarea cea mai evidentă se referă tocmai la conceputul de lume sau de veac. În toată istoria spiritualităţii creştine, cuvântul saeculum a avut o conotaţie în mod tendenţial negativă, sau măcar ambiguă. Indica timpul prezent supus păcatului, în opoziţie cu veacul viitor sau cu veşnicia. În spaţiul de câteva decenii, el şi-a schimbat semnul, ajungând să asume, în anii ’60 şi ’70, o semnificaţie în mod clar pozitivă. Unele titluri de cărţi apărute în acei ani, cum ar fi Semnificaţia seculară a Evangheliei de Paul van Buren şi Oraşul secular de Harvey Cocs, scot în evidenţă, singure, această semnificaţie nouă, optimistă, a lui „veac” şi a lui „secular”. S-a născut o „teologie a secularizării”.

Toate acestea au contribuit însă la alimentarea în unii un optimism exagerat faţă de lume, care nu ţine cont suficient de cealaltă faţă a sa: aceea prin care ea este „sub cel rău” şi se opune duhului lui Cristos (cf. In 14,17). La un moment dat s-a observat că idealul tradiţional al fugii „de” lume a fost înlocuit, în mintea multora (şi în rândul clerului şi călugărilor), cu idealul unei fugi „spre” lume, adică o mondenizare.

În acest context au fost scrise unele dintre cele mai absurde şi mai delirante lucruri care au trecut vreodată sub numele de „teologie”. Prima dintre ele este ideea că Dumnezeu însuşi se secularizează şi se mondenizează, când se anulează ca Dumnezeu pentru a se face om. Suntem la aşa-numita „Teologie a morţii lui Dumnezeu. Există şi o teologie sănătoasă a secularizării în care ea nu este văzută drept ceva opus Evangheliei, ci mai degrabă ca un produs al ei. Însă nu aceasta este teologia despre care vorbim.

Unii au afirmat că „teologiile secularizării” menţionate nu erau altceva decât o tentativă apologetică menită „să furnizeze o justificare ideologică a indiferenţei religioase a omului modern”[5]; erau şi „ideologia de care Bisericile aveau nevoie pentru a justifica marginalizarea lor crescândă”. A devenit clar repede că s-a intrat într-o fundătură; în puţini ani aproape că nu s-a mai vorbit despre teologia secularizării şi chiar unii dintre promotorii săi s-au distanţat.

Ca întotdeauna, a atinge profunzimea unei crize este ocazia pentru a interoga din nou cuvântul lui Dumnezeu „viu şi veşnic”. Aşadar, să reascultăm îndemnul lui Paul: „Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să discerneţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Rom 12,2).

Ştim deja care este, pentru Noul Testament, lumea la care nu trebuie să ne conformăm: nu lumea creată şi iubită de Dumnezeu, nu oamenii din lume cărora, dimpotrivă, trebuie să le ieşim mereu în întâmpinare, în special celor săraci, celor din urmă, celor suferinzi. „Amestecarea” cu această lume a suferinţei şi a marginalizării este, în mod paradoxal, cel mai bun mod al „separării” de lume, pentru că înseamnă a merge acolo, de unde lumea scapă cu toate forţele sale. Înseamnă separarea chiar de principiul care susţine lumea, care este egoismul.

Mai degrabă să ne oprim asupra semnificaţiei a ceea ce urmează: să ne schimbăm reînnoit interiorul minţii noastre. Totul în noi începe de la minte, de la gândire. Există o maximă de înţelepciune care spune:

Supraveghează gândurile pentru că devin cuvinte.
Supraveghează cuvintele pentru că devin acţiuni.
Supraveghează acţiunile pentru că devin obişnuinţe.
Supraveghează obişnuinţele pentru că devin caracterul tău.
Supraveghează caracterul tău pentru că devine destinul tău.

Schimbarea trebuie să aibă loc aşadar, mai înainte decât în fapte, în modul de a gândi, adică în credinţă. La originea mondenizării există atâtea motive, însă principalul este criza de credinţă. În acest sens, îndemnul apostolului nu face decât să-l relanseze pe cel al lui Cristos la începutul Evangheliei sale: „Convertiţi-vă şi credeţi”, convertiţi-vă, adică credeţi! Schimbaţi  modul de a gândi; încetaţi să gândiţi „conform oamenilor” şi începeţi să gândiţi „conform lui Dumnezeu” (cf. Mt16,23). Avea dreptate sfântul Toma de Aquino să spună că „prima convertire se realizează crezând”: prima conversio fit per fidem[6].

Credinţa este terenul primar de ciocnire între creştin şi lume. Prin credinţă creştinul nu mai este „din” lume. Când citesc concluziile pe care le trag oamenii de ştiinţă care nu cred din observarea universului, viziunea despre lume pe care ne-o dau scriitorii şi cineaştii, unde, în cel mai bun dintre cazuri, Dumnezeu este redus la un vag şi subiectiv sens al misterului şi Isus Cristos nu este nici măcar luat în consideraţie, simt că aparţin, graţie credinţei, unei alte lumi. Experimentez adevărul acelor cuvinte ale lui Isus: „Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi” şi rămân uluit constatând că Isus a prevăzut această situaţie şi i-a dat explicaţia cu anticipaţie: „Ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici” (Lc 10,21-23).

Înţeleasă în sens moral, „lumea” este prin definiţie ceea ce refuză să creadă. Păcatul, despre care Isus spune că Mângâietorul „va convinge lumea”, este de a nu fi crezut în el (cf. In 16,8-9). Ioan scrie: „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră” (1In 5,4). În Scrisoarea către Efeseni se citeşte: „Voi eraţi morţi din cauza greşelilor şi păcatelor voastre, în care umblaţi odinioară după mentalitatea veacului lumii acesteia, după stăpânitorul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Ef 2,1-2). Exegetul Heinrich Schlier a făcut o analiză pătrunzătoare a acestui „duh al lumii” considerat de Paul antagonistul direct al „Duhului lui Dumnezeu” (1Cor 2,12). Un rol decisiv îl desfăşoară în ea opinia publică, astăzi şi duh „care este în aer” pentru că se răspândeşte pe calea eterului.

„Se determină – scrie el – un duh de mare intensitate istorică, de la care individul cu greu se poate sustrage. Se respectă duhul general, este reputat clar. A acţiona sau a gândi sau a spune ceva împotriva lui este considerat cea nesăbuit sau chiar o nedreptate sau un delict. Atunci nu se mai îndrăzneşte să se pună în faţa lucrurilor şi a situaţiilor şi mai ales a vieţii în mod diferit de cum le prezintă el… Caracteristica lor este să interpreteze lumea şi existenţa uman în maniera lor”[7].

Este ceea ce numim „adaptare la spiritul timpurilor”. El acţionează ca vampirul din legendă. Vampirul se lipeşte de persoanele care dorm şi în timp ce le suge sângele, în acelaşi timp injectează în ele un lichid somnifer care-i face să găsească şi mai dulce somnul, aşa încât să adâncesc tot mai mult în somn şi el poate să le sugă tot sângele pe care-l vrea. Însă lumea este mai rea decât vampirul, pentru că vampirul nu poate adormi prada, ci se apropie de cei care deja dorm. Lumea în schimb, mai întâi adoarme persoanele şi apoi le suge toate energiile spirituale, injectând şi ea un soi de lichid somnifer care face să se găsească şi mai dulce somnul.

Remediul în această situaţie este ca să ne strige cineva la ureche: „Trezeşte-te!”. Este ceea ce face cuvântul lui Dumnezeu în atâtea ocazii şi pe care liturgia Bisericii ne face să reascultăm în mod punctual la începutul Postului Mare: „Trezeşte-te tu care dormi” (Ef 5,14); „Este timpul să vă treziţi din somn!” (Rom 13,11).

  1. Figura acestei lumi trece

Dar să ne întrebăm cu privire la motivul pentru care creştinul nu trebuie să se conformeze lumii. El nu este de natură ontologică, ci escatologică. Nu trebuie să ne distanţăm de lume pentru că materia este în mod intrinsec rea şi duşmană a spiritului, aşa cum gândeau platonicii şi unii Părinţi influenţaţi de ei, ci pentru că, aşa cum spune Scriptura, „figura acestei lumi trece” (1Cor 7,31); „lumea şi pofta ei trec, însă cel care împlineşte voinţa lui Dumnezeu rămâne în veci” (1In 2,17).

E suficient să ne oprim o clipă şi să privim în jurul nostru pentru a ne da seama de adevărul acestor cuvinte. Se întâmplă în viaţă ca pe ecranul televizorului: programele, aşa-numitele palimpseste, se succed rapid şi fiecare îl şterge pe precedentul. Ecranul rămâne acelaşi, însă programele şi imaginile se schimbă. Tot aşa este cu noi: lumea rămâne, dar noi plecăm unul după altul. Din toate numele, feţele, ştirile care umplu ziarele şi telejurnalele de astăzi – din noi toţi – ce va rămâne peste câţiva ani sau peste câteva decenii? Nimic de nimic.

Să ne gândim la ce rămâne din miturile de acum 40 de ani şi la ce va rămâne peste 40 de ani din miturile şi din celebrităţile de astăzi. „După cum cel flămând visează că mănâncă – se citeşte în Isaia – dar se trezeşte cu stomacul gol, sau după cum cel însetat visează că bea, dar se trezeşte frânt şi cu gâtul uscat, astfel va fi” (Is 29,8). Ce sunt bogăţiile, sănătatea, gloria, dacă nu un vis care dispare în zorii zilei? Iată că un sărac, spunea sfântul Augustin, într-o noapte are un vis foarte frumos. Visează că a plouat peste el o moştenire uriaşă. În somn se vede acoperit cu haine splendide, înconjurat de aur şi argint, posesor de ogoare şi vii; în orgoliul său îl dispreţuieşte pe tatăl său şi se preface că nu-l recunoaşte… Dar se trezeşte dimineaţa şi se regăseşte aşa cum adormise[8].

„Gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi întoarce”, spune Iob (Iob 1,21). Se va întâmpla acelaşi lucru miliardarilor de astăzi cu banii lor şi puternicilor care astăzi fac lumea să tremure cu puterea lor. Omul, văzut în afara credinţei, nu este decât „un desen creat de val pe plaja mării pe care valul următor îl şterge”.

Astăzi există un domeniu nou în care este deosebit de necesar să nu ne conformăm acestei lumi: imaginile. Anticii au creat motoul: „A posti de lume” (nesteuein tou kosmou)[9]; astăzi el ar trebui înţeles în sensul de a posti de imaginile din lume. Odinioară postul de mâncăruri şi de băuturi era considerat postul cel mai eficace şi necesar. Nu mai este aşa. Astăzi se posteşte pentru atâtea alte motive: mai ales pentru a menţine linia. Nicio mâncare, spune Scriptura, nu este impură în sine, în timp ce multe imagini sunt impure. Ele au devenit unul dintre vehiculele privilegiate cu care lumea răspândeşte anti-evanghelia sa. Un imn din Postul Mare îndeamnă:

Utamur ergo parcius Să ne folosim frugal
Verbis, cibis et potibus, de cuvinte, mâncăruri şi băuturi,
Somno, iocis et arctius, de somn şi de distracţii,
Perstemus in custodia. Să fim mai vigilenţi în păzirea simţurilor.

La lista lucrurilor de folosit frugal – cuvinte, mâncăruri, băuturi şi somn – ar trebui să se adauge imaginile. Între lucrurile care vin de la lume şi nu de la Tatăl, alături de pofta cărnii şi mândria vieţii, sfântul Ioan pune în mod semnificativ „pofta ochilor” (1In 2,16). Să ne amintim cum a căzut regele David… Ceea ce i s-a întâmplat lui privind pe terasa casei alăturate, se întâmplă astăzi des deschizând anumite situri din internet.

Dacă în vreun moment ne simţim tulburaţi de imagini necurate, fie din imprudenţă proprie, fie datorită invadării lumii care vânează cu forţa imaginilor sale în ochii oamenilor, să imităm ceea ce au făcut în pustiu evreii care erau muşcaţi de şerpi. În loc să ne pierdem în regrete sterile, sau să căutăm scuze în singurătatea noastră şi în neînţelegerea altora, să privim un Crucifix sau să mergem în faţa Preasfântului Sacrament. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15). Ca remediul să treacă pe acolo pe unde a trecut otrava, adică prin ochi.

Cu aceste propuneri sugerate de cuvântul sfântului Paul adresat romanilor, şi mai ales cu harul lui Dumnezeu, începem, venerabili părinţi, fraţi şi surori, pregătirea noastră pentru Sfântul Paşte. A celebra Paştele, spunea sfântul Augustin, înseamnă „a trece din această lume la Tatăl” (In 13,1), adică a trece la ceea ce nu trece! Este necesar să trecem din lume pentru a nu trece cu lumea. Sfânt şi bun Post Mare!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Note:

[1] Scrisoarea către Diognet, V, 1-8 (Die Apostolischen Vaeter, ed. Kunk –Bihlmeyer, Tubingen 1856, pag. 143-144).

[2] Cf. Vita e Detti dei Padri del deserto, a cura di L. Mortari, I, Roma 1986, pag. 97.

[3] Cf. De fuga saeculi, 1 (CSEL, 32, 2, pag. 251).

[4] Sf. Ambroziu, Expunere a Evangheliei după Luca, IX, 36; De Isaac et anima, 3, 6.

[5] Cf. C. Geffré, art. Sécularisation, în Dictionnaire de Spiritualité, 15, 1989, pag. 502 şu.

[6] Sf. Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 113, a. 4.

[7] H. Schlier, Demoni e spiriti maligni nel Nuovo Testamento, în Riflessioni sul Nuovo Testamento, Paideia, Brescia 1976, pag. 194 şu.

[8] Cf. Sf. Augustin, Sermo 39,5 (PL 38, 242).

[9] Motoul provine dintr-o zicală necanonică atribuită lui Isus însuşi: „Dacă nu veţi posti de lume, nu veţi descoperi împărăţia lui Dumnezeu”. Cf. Clement din Alexandria, Stromata, 111, 15 (GCS, 52, pag. 242, 2); A. Resch, Agrapha, 48 (TU, 30, 1906, pag. 68).

Reclame

1 gând despre „„A posti de lume”… Prima convertire se realizează crezând

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: