O mamă cu puţine cuvinte. Unde este o mamă, este duioşie!

fecioara Maria pruncul Isus si sfantul IosifÎn evanghelii, Maria apare ca femeie cu puţine cuvinte, fără mari discursuri nici protagonisme, ci cu o privire atentă care ştie să păzească viaţa şi misiunea Fiului său şi, de aceea, tot ceea ce iubeşte el. A ştiut să păzească zorii primei comunităţi creştine şi astfel a învăţat să fie mamă a unei mulţimi. S-a apropiat de situaţiile cele mai diferite pentru a semăna speranţă. A însoţit crucile încărcate în tăcerea inimii fiilor săi. Atâtea devoţiuni, atâtea sanctuare şi capele în locurile cele mai alese, atâtea imagini răspândite prin case ne amintesc acest mare adevăr.

Maria ne-a dat căldura maternă, aceea care ne învăluie în mijlocul dificultăţilor; căldura maternă care permite ca nimeni şi nimic să nu stingă în sânul Bisericii revoluţia duioşiei inaugurate de Fiul său. Unde este o mamă, este duioşie. Şi Maria cu maternitatea sa ne arată că umilinţa şi duioşia nu sunt virtuţi ale celor slabi, ci ale celor puternici, ne învaţă că nu este nevoie de a-i maltrata pe alţii pentru a ne simţi importanţi (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 288). Şi din totdeauna sfântul popor credincios al lui Dumnezeu a recunoscut-o şi a salutat-o ca Sfânta Născătoare de Dumnezeu. (…).

Mamele sunt antidotul cel mai puternic împotriva tendinţelor noastre individualiste şi egoiste, împotriva închiderilor şi apatiilor noastre. O societate fără mame ar fi o societate fără milă, care a lăsat locul numai calcului şi speculaţiei. Pentru că mamele, chiar şi în momentele cele mai rele, ştiu să mărturisească duioşia, dăruirea necondiţionată, forţa speranţei. Am învăţat mult de la acele mame care, având copiii în închisoare sau întinşi într-un pat de spital sau subjugaţi de sclavia drogurilor, cu frigul şi căldura, cu ploaia şi seceta, nu capitulează şi continuă să lupte pentru a da ceea ce este mai bun din ei. Sau acele mame care, în lagărele de refugiaţi, sau chiar în mijlocul războiului, reuşesc să îmbrăţişeze şi să susţină fără a şovăi suferinţa fiilor lor. Mame care dau literalmente viaţa pentru ca niciunul dintre copii să nu se piardă. Unde este mama, este unitatea, este apartenenţa, apartenenţă de fii (…).

Am trecut de atâtea ori în autobuz prin faţa închisorii Villa Devoto din Buenos Aires. Era coada mamelor şi le vedeau toţi, aceste femei la coadă pentru a intra, pentru a vizita un fiu. Nu este greu de imaginat umilirile pe care trebuie să le îndure o femeie, persecuţiile… Dar nu contează, este pentru un fiu.

Se lasă călcate în picioare, ceea ce contează este fiul. Mariei îi păsa de Fiul. Nu de comentariile altora. Pentru el ea era pe Calvar. Acolo până şi Fiul o abandonează, nu numai pentru că abandonează viaţa. Îi spune „Acum vei avea alţii” şi ne-o dă nouă tuturor pe mama care ne naşte pe cruce. (…).

Maria nu poate să fie mama celor corupţi, deoarece corupţii o vând pe mamă, vând apartenenţa la o familie, la un popor. Caută numai propriul profit, fie el economic, intelectual, politic, de orice tip. Fac o alegere egoistă, aş spune satanică: încuie cu cheia uşa dinăuntru. Şi Maria nu reuşeşte să intre. Pentru aceasta unica rugăciune pentru corupţi este ca un cutremur să-i înduioşeze în aşa fel încât să-i convingă că lumea n-a început şi nu se va termina cu ei. Pentru asta ei se închid, nu au nevoie de mamă, de tată, de o familie, de o patrie, de a aparţine la un popor. Cultivă numai egoismul şi tatăl egoismul este Diavolul.

Maria este mama noastră, a tuturor păcătoşilor, de la cel mai sfânt la cel mai puţin sfânt. Este mamă. Îmi amintesc că mama mea, vorbind despre noi cei cinci copii, spunea: „Copiii mei sunt ca degetele de la mână, fiecare diferit de celălalt; dar dacă îmi înţep un deget simt aceeaşi durere pe care aş simţi-o dacă mi-aş înţepa un altul”. Maria însoţeşte drumul nostru al păcătoşilor, fiecare cu păcatele sale. „Roagă-te pentru noi, păcătoşii” înseamnă a spune: „Sunt păcătos, dar tu păzeşte-mă”. Maria este aceea care ne păzeşte. (…)

Maria nu este o femeie care se deprimă în faţa incertitudinilor vieţii, în special când nimic nu pare să meargă în ordine. Nu este nici o femeie care protestează cu violenţă, care ocărăşte împotriva destinului vieţii care ne revelează adesea o faţă ostilă. Este în schimb o femeie care ascultă: nu uitaţi că există mereu un mare raport între speranţă şi ascultare şi Maria este o femeie care ascultă. Maria primeşte existenţa aşa cum ni se încredinţează nouă, cu zilele sale fericite, dar şi cu tragediile sale cu care n-am vrea să ne intersectăm niciodată. Până la noaptea supremă a Mariei, când Fiul său este pironit pe lemnul crucii.

Până în ziua aceea, Maria aproape că era dispărută din drama Evangheliilor: scriitorii sacri lasă să se înţeleagă această lentă eclipsare a prezenţei sale, rămânerea ei mută în faţa misterului unui Fiu care ascultă de Tatăl. Însă Maria reapare chiar în momentul crucial: când bună parte a prietenilor s-au evaporat din cauza fricii. Mamele nu trădează, şi în acea clipă, la picioarele crucii, nimeni dintre noi nu poate să spună care a fost pătimirea mai crudă: dacă aceea a unui om nevinovat care moarte pe lemnul crucii, sau agonia unei mame care însoţeşte ultimele clipe ale vieţii Fiului său.

Evangheliile sunt laconice şi extrem de discrete. Înregistrează cu un simplu verb prezenţa Mamei: ea „stătea” (cf. In 19,25). Ea stătea. Nu spun nimic despre reacţia sa: dacă plângea, dacă nu plângea… Nimic; nici măcar o trăsătură de penel pentru a descrie durerea sa: asupra acestor detalii se va concentra după aceea imaginaţia poeţilor şi pictorilor dăruindu-ne imagini care au intrat în istoria artei şi a literaturii. Însă Evangheliile spun doar: ea „stătea”. Stătea acolo, în cel mai urât moment, în momentul cel mai crud, şi suferea cu Fiul. „Stătea”. Maria „stătea”, pur şi simplu era acolo. Iat-o din nou, tânăra femeie din Nazaret, de acum cu părul încărunţit datorită trecerii anilor, iarăşi într-o situaţie dificilă cu un Dumnezeu care trebuie doar îmbrăţişat şi cu o viaţă care a ajuns în pragul celui mai gros întuneric. Maria „stătea” în cel mai gros întuneric, dar „stătea”. Nu a plecat de acolo.

Maria este acolo, prezentă în mod fidel, de fiecare dată când trebuie ţinută o făclie aprinsă într-un loc de negură şi ceaţă. Nici ea nu cunoaşte destinul de înviere pe care Fiul său îl deschidea în acea clipă pentru noi toţi oamenii: este acolo din fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu al cărei slujitoare s-a proclamat în prima zi a vocaţiei sale, dar şi din cauza instinctului său de mamă care pur şi simplu suferă, ori de câte ori există un fiu care trece printr-o pătimire. Suferinţele mamelor: noi toţi am cunoscut femei puternice, care au înfruntat atâtea suferinţe ale copiilor! O vom regăsi în prima zi a Bisericii (cf. Fap 1,14), ea, mamă a speranţei, în mijlocul acelei comunităţi de discipoli aşa de fragili: unul renegase, mulţi fugiseră, tuturor le-a fost frică. Însă ea pur şi simplu stătea acolo, în cel mai normal dintre moduri, ca şi cum era un lucru complet natural: în prima Biserică învăluită de lumina învierii, dar şi de temerile primilor paşi pe care trebuia să-i facă în lume.

(O mamă cu puţine cuvinte
Papa povesteşte „Bucură-te, Marie”
După L’Osservatore Romano, 9 octombrie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat asta: