Maria n-a celebrat Adventul,
l-a trăit în trupul său;
ca orice femeie însărcinată,
Maria ştie ce înseamnă a fi „în aşteptare”
şi poate să ne ajute şi pe noi să aşteptăm,
în sens puternic şi existenţial,
venirea Răscumpărătorului nostru.

Fericită cea care a crezut! Maria la Buna Vestire

Prima predică de Advent 2019 a părintelui Raniero Cantalamessa:
Fericită cea care a crezut! Maria la Buna Vestire

În fiecare an liturgia ne pregăteşte pentru Crăciun cu trei mari călăuze: Isaia, Ioan Botezătorul şi Maria; profetul, precursorul, mama. Primul l-a vestit de departe, al doilea l-a arătat prezent în lume, mama l-a purtat în sân. Pentru acest Advent 2019 m-am gândit să ne încredinţăm în întregime Mamei. Nimeni mai bine ca ea nu ne poate predispune să celebrăm spiritual naşterea Răscumpărătorului.

Ea n-a celebrat Adventul, l-a trăit în trupul său; ca orice femeie însărcinată, Maria ştie ce înseamnă a fi „în aşteptare” şi poate să ne ajute şi pe noi să aşteptăm, în sens puternic şi existenţial, venirea Răscumpărătorului nostru. O vom contempla pe Născătoarea de Dumnezeu în cele trei momente în care Scriptura însăşi ne-o prezintă în centrul evenimentelor: Buna Vestire, Vizita la Elisabeta şi Naşterea Domnului.

„Iată, slujitoarea Domnului…”

Începem de la Buna Vestire. Când Maria a ajuns la Elisabeta, aceasta a primit-o cu mare bucurie şi, „plină de Duh Sfânt”, a exclamat: Fericită cea care a crezut în împlinirea cuvintelor Domnului (Lc1,45). Sfântul evanghelist Luca se foloseşte de episodul Vizitei care de un mijloc pentru a scoate în evidenţă ceea ce s-a împlinit în secretul din Nazaret şi pe care numai în dialogul cu o interlocutoare putea să fie manifestat şi să asume un caracter obiectiv şi public.

Marele lucru care a avut loc la Nazaret, după salutul îngerului, este că Maria „a crezut” şi astfel a devenit „Mama Domnului”. Nu este îndoială că acest a crezut se referă la răspunsul Mariei dat îngerului: „Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Cu aceste cuvinte puţine şi simple s-a consumat cel mai mare şi decisiv act de credinţă din istoria lumii. Acest cuvânt al Mariei reprezintă apogeul oricărui comportament religios în faţa lui Dumnezeu. Cu acest răspuns al său – scrie Origene – este ca şi cum Maria i-ar spune lui Dumnezeu: „Iată, sunt o tăbliţă de scris: Scriitorul să scrie ce vrea, să facă din mine ceea ce vrea Stăpânul a toate”[1]. El o compară pe Maria cu tăbliţa ceruită care se folosea, în timpul său, pentru a scrie. Maria, am spune noi astăzi, se oferă lui Dumnezeu ca o pagină albă, pe care El poate să scrie tot ceea ce vrea.

„Într-o clipă care nu mai apune niciodată şi care rămâne valabilă pentru toată veşnicia, cuvântul Mariei a fost cuvântul omenirii şi «da»-ul său, amin-ul întregii creaţii spus la «da»-ul lui Dumnezeu” (K. Rahner). În ea este ca şi cum Dumnezeu ar interpela din nou libertatea creată, oferindu-i o posibilitate de răscumpărare. Acesta este sensul profund al paralelismului: Eva – Maria, îndrăgit de Sfinţii Părinţi şi de toată tradiţia. „Ceea ce Eva a legat cu necredinţa sa, Maria a dezlegat cu credinţa sa”[2].

Din cuvintele Elisabetei: „Fericită aceea care a crezut”, se vede cum deja în Evanghelie, maternitatea divină a Mariei nu este înţeleasă numai ca maternitate fizică, ci şi ca maternitate spirituală, întemeiată pe credinţă. Pe asta se bazează sfântul Augustin atunci când scrie: „Fecioara Maria a născut crezând, ceea ce a zămislit crezând… După ce îngerul a vorbit, ea, plină de credinţă (fide plena), zămislindu-l pe Cristos mai întâi în inimă decât în sân, a răspuns: Iată, slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”[3]. Plinătăţii de har din partea lui Dumnezeu îi corespunde plinătatea credinţei din partea Mariei; lui „gratia plena” îi corespunde „fide plena”.

Singură cu Dumnezeu

La prima vedere, actul de credinţă al Mariei a fost unul uşor şi chiar normal. A deveni mamă a unui rege care avea să domnească în veci asupra casei lui Iacob, mama lui Mesia! Nu era ceea ce orice tânără evreică visa să fie? Însă acesta este un mod de a raţiona destul de uman şi trupesc. Adevărata credinţă nu este niciodată un privilegiu sau o onoare, ci este întotdeauna un pic un a muri, şi aşa a fost mai ales credinţa Mariei în acest moment. Înainte de toate, Dumnezeu nu înşală niciodată, nu smulge niciodată de la creaturi consensuri în mod fraudulos, ascunzându-le consecinţele pe care le vor întâlni.

Vedem asta în toate marile chemări ale lui Dumnezeu. Lui Ieremia îi prevesteşte: „Vor lupta împotriva ta” (Ier 1,19) şi despre Saul îi spune lui Anania: „Eu îi voi arăta cât trebuie să sufere el pentru numele meu” (Fap 9,16). Numai cu Maria, pentru o misiune ca a ei, avea să acţioneze altfel? În lumina Duhului Sfânt, care însoţeşte chemarea lui Dumnezeu, cu siguranţă ea a întrevăzut că şi drumul său nu va fi diferit de cel al tuturor celorlalţi chemaţi. De altfel, Simeon, foarte curând, va da exprimare acestui presentiment, când îi va spune că o sabie îi va străpunge sufletul.

Dar deja pe planul simplu uman, Maria ajunge într-o singurătate totală. Cui poate să explice ceea ce s-a întâmplat în ea? Cine o va crede atunci când va spune că pruncul pe care-l poartă în sân este „lucrare a Duhului Sfânt”? Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată înaintea ei şi nu se va întâmpla niciodată după ea. Maria cunoştea cu siguranţă ceea ce era scris în legea lui Moise, adică faptul că tânăra care în momentul nunţii nu era găsită în stare de feciorie, trebuia să fie scoasă la intrarea casei tatălui şi ucisă cu pietre de oamenii din sat (cf. Dt 22,20 şu).

Noi vorbim cu plăcere astăzi despre riscul credinţei, înţelegând, în general, cu asta riscul intelectual; însă pentru Maria a fost vorba despre un risc real! Carlo Carrretto, în broşura sa despre Sfânta Fecioară Maria intitulată Fericită tu care ai crezut (Beata te che hai creduto, Ed. Paoline 1986). Relatează cu a ajuns să descopere credinţa Mariei. Când trăia în pustiu, a aflat de la unii prieteni ai săi tuareg că o tânără din tabără a fost logodită cu un tânăr, dar care nu a mers să locuiască împreună cu el, fiind prea tânără. A legat acest fapt cu ceea ce spune Luca despre Maria. De aceea, după doi ani, trecând din nou în aceeaşi tabără, a cerut veşti despre tânără. A observat o anumită reţinere în rândul interlocutorilor săi şi mai târziu unul dintre ei, apropiindu-se în mare secret, a făcut un semn: a trecut o mână pe gât cu gestul caracteristic al arabilor când vor să spună: „A fost decapitată”. S-a descoperit că era însărcinată înainte de căsătorie şi onoarea familiei cerea acel sfârşit. Atunci s-a gândit din nou la Maria, la privirile nemiloase ale oamenilor din Nazaret, la clipirile din ochi, a înţeles singurătatea Mariei, şi în aceeaşi noapte a ales-o ca însoţitoare de călătorie şi maestră a credinţei sale.

Maria este singura care a crezut „în situaţie de contemporaneitate”, adică în timp ce se petrecea lucrul, înainte de orice confirmare şi de orice validare din partea evenimentelor şi a istoriei. A crezut în singurătate totală. Isus i-a spus lui Toma: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,29): Maria este prima din cei care au crezut fără să fi văzut încă.

Despre Abraham, într-o situaţie asemănătoare, când i-a fost promis şi lui un fiu deşi era la vârstă înaintată, Scriptura spune, aproape cu aer de triumf şi de uimire: Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi acest lucru i-a fost considerat ca dreptate (Gen 15,6). Oh, cât de mult se spune asta acum mai triumfal, la noi, despre Maria! Maria a avut credinţă în Dumnezeu şi asta i-a fost considerat ca dreptate. Cel mai mare act de dreptate nefăcut vreodată pe pământ de o fiinţă umană, după aceea a lui Isus, care este însă şi Dumnezeu.

Sfântul Paul spune că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2Cor 9,7) şi Maria a spus lui Dumnezeu „da”-ul său cu bucurie. Verbul cu care Maria exprimă consensul său, şi care s-a tradus cu „fiat” sau cu „fie mie”, în original, este la optativ (genoito); el nu exprimă o simplă acceptare resemnată, ci dorinţă vie. Ca şi cum ar spune: „Doresc şi eu, cu toată fiinţa mea, ceea ce doreşte Dumnezeu; să se împlinească repede ceea ce vrea El”. Cu adevărat, aşa cum spunea sfântul Augustin, încă înainte de a-l zămisli pe Cristos în trupul său ea l-a zămislit în inima sa.

Însă Maria n-a spus „fiat” care este cuvânt latin; n-a spus nici „genoito” care este cuvânt grec. Aşadar ce a spus? Care este cuvântul care, în limba vorbită de Maria, corespunde mai aproape de această expresie? Ce spunea un evreu când voia să spună „aşa să fie”? Spunea „amin!”. Dacă este permis să încercăm să urcăm, cu reflecţie pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieşit din gura Mariei – sau cel puţin la cuvântul care era, în acest punct, în sursa iudaică folosită de Luca –, acesta trebuie să fi fost tocmai cuvântul „amin”. Amin – cuvânt ebraic, a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine – a fost folosit în liturgie ca răspuns de credinţă la Cuvântul lui Dumnezeu. De fiecare dată când, la sfârşitul anumitor psalmi, în Vulgata se citeşte „fiat, fiat” (în versiunea Septuagintei: genoito, genoito), originalul ebraic, cunoscut de Maria, aduce: Amin, amin! Cu Amin se recunoaşte ceea ce a fost spus ca un cuvânt ferm, stabil, valabil şi obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu, este aceasta: „Aşa este şi aşa să fie”. Indică în acelaşi timp credinţă şi ascultare; recunoaşte că ceea ce Dumnezeu spune este adevărat şi ne supunem. Şi a spune „da” lui Dumnezeu. În acest sens îl găsim chiar în gura lui Isus: „Da, amin, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta…” (cf. Mt 11,26). Ba chiar El este Amin-ul personificat: „Aşa vorbeşte Amin…” (Ap 3,14) şi prin intermediul Lui orice alt „amin” rostit pe pământ se înalţă de acum la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Aşa cum „fiat”-ul Mariei precedă pe cel al lui Isus în Ghetsemani, tot aşa „amin”-ul său precedă pe cel al Fiului. Şi Maria este un „amin” personificat spus lui Dumnezeu.

Pe urmele Mariei

Aşa cum urmele unei nave frumoase se lărgesc până când dispar şi se pierd la orizont, dar încep cu un vârf, care este însuşi vârful navei, tot aşa sunt urmele credincioşilor care formează Biserica. Ele încep cu un vârf şi acest vârf este credinţa Mariei, „fiat”-ul său. Credinţa, împreună cu sora sa, speranţa, este singurul lucru care nu începe cu Cristos, ci cu Biserica şi de aceea cu Maria, care este primul ei membru, în ordinea timpului şi în ordinea importanţei. Isus nu poate să fie subiectul credinţei creştine pentru că este obiectul ei. Scrisoarea către Evrei ne dă o listă a celor care au avut credinţă: „Prin credinţă, Abel… Prin credinţă, Abraham… Prin credinţă, Moise…” (Evr 11,4 şu). Însă această listă nu-l include pe Isus. Isus este numit „începutul şi desăvârşirea credinţei” (Evr 12,2), nu unul dintre credincioşi, fie el şi primul.

Numai datorită faptului de a crede, noi ne aflăm aşadar pe urmele Mariei şi vrem acum să aprofundăm ce înseamnă a merge cu adevărat pe urmele sale. Citind ceea ce se referă la Sfânta Fecioară Maria în Biblie, Biserica a urmat, încă din timpul Sfinţilor Părinţi, un criteriu care se poate exprima aşa: „Maria, vel Ecclesia, vel anima”, Maria, adică Biserica, adică sufletul. Sensul este că ceea ce se spune în Scriptură în special despre Maria, trebuie înţeles universal despre Biserică şi ceea ce se spune universal despre Biserică trebuie înţeles în mod singular pentru fiecare suflet credincios. Respectând şi noi acest principiu, să vedem acum ceea ce are de spus credinţa Mariei mai întâi Bisericii în ansamblul său şi apoi fiecăruia dintre noi, adică fiecărui suflet în parte. Să evidenţiem mai întâi implicaţiile ecleziale sau teologice ale credinţei Mariei şi apoi cele personale sau ascetice. În acest mod, viaţa Sfintei Fecioare Maria nu foloseşte numai pentru a mări evlavia noastră privată, ci şi înţelegerea noastră profundă a Cuvântului lui Dumnezeu şi a problemelor Bisericii.

Înainte de toate Maria ne vorbeşte despre importanţa credinţei. Nu există sunet, nici muzică acolo unde nu este o ureche capabilă să asculte, oricât ar răsuna în aer melodii şi acorduri sublime. Nu există har, sau cel puţin harul nu poate acţiona, dacă nu găseşte credinţa ca să-l primească. Aşa cum ploaia nu poate face să încolţească nimic până când nu găseşte un teren care să o primească, tot aşa harul dacă nu găseşte credinţa. Prin credinţă noi suntem „sensibili” la har. Credinţa este baza a toate; este prima şi cea mai bună lucrare de îndeplinit. Lucrarea lui Dumnezeu este aceasta, spune Isus: să credeţi (cf. In 6,29). Credinţa este aşa de importantă pentru că este singura care menţine harului gratuitatea sa. Nu încearcă să inverseze părţile, făcând din Dumnezeu un datornic şi din om un creditor. Pentru aceasta ea este atât de îndrăgită de Dumnezeu care face să depindă de credinţă practic totul, în raporturile sale cu omul.

Har şi credinţă: sunt puşi, în acest mod, cei doi pilaştri ai mântuirii; sunt date omului cele două picioare pentru a merge sau cele două aripi pentru a zbura. Însă nu este vorba despre două lucruri paralele, ca şi cum de la Dumnezeu ar veni harul şi de la noi credinţa, iar mântuirea ar depinde astfel, în părţi egale, de Dumnezeu şi de noi, de har şi de libertate. Vai dacă unul ar gândi: harul depinde de Dumnezeu, însă credinţa depinde de mine; împreună, eu şi Dumnezeu, facem mântuirea! Am fi făcut din nou, din Dumnezeu, un datornic, unul care depinde într-un fel de noi, şi care trebuie să împărtăşească meritul şi gloria cu noi. Sfântul Paul elimină orice îndoială atunci când spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi asta (adică faptul de a crede, sau, mai global, a fi mântuiţi prin har datorită credinţei, care este acelaşi lucru) nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef 2,8 şu). Şi în Maria actul de credinţă a fost provocat de harul Duhului Sfânt.

Ceea ce acum ne interesează este să evidenţiem unele aspecte ale credinţei Mariei care pot ajuta Biserica de astăzi să creadă mai deplin. Actul de credinţă al Mariei este deosebit de personal, unic şi irepetabil. Este o încredere în Dumnezeu şi o încredinţare totală lui Dumnezeu. Şi un raport de la persoană la persoană. Asta se numeşte credinţă subiectivă. Aici accentul este pe faptul de a crede, mai mult decât pe lucrurile crezute. Însă credinţa Mariei este deosebit de obiectivă, comunitară. Ea nu crede într-un Dumnezeu subiectiv, personal, desprins de toate, şi care se revelează numai ei în secret. În schimb crede în Dumnezeul părinţilor, în Dumnezeul poporului său. Recunoaşte în Dumnezeu care i se revelează, pe Dumnezeul promisiunilor, pe Dumnezeul lui Abraham şi al descendenţei sale.

Ea se inserează cu umilinţă în ceata credincioşilor, devine prima credincioasă a noii alianţe, aşa cum Abraham a fost primul credincios al vechii alianţe. Magnificat-ul este plin în întregime de această credinţă bazată pe Scripturi şi de referinţe la istoria poporului său. Dumnezeul Mariei este un Dumnezeu cu trăsături în mod tipic biblice: Domn, Puternic, Sfânt, Mântuitor. Maria n-ar fi crezut în înger, dacă i-ar fi revelat un Dumnezeu diferit, pe care ea n-ar fi putut să-l recunoască drept Dumnezeul poporului său Israel. Şi în exterior, Maria se adaptează acestei credinţe. De fapt, se supune tuturor prescrierilor legii; îl circumcide pe Prunc, îl prezintă la templu, se supune ea însăşi ritului purificării, urcă la Ierusalim pentru Paşti.

Or, toate acestea sunt pentru noi de mare învăţătură. Şi credinţa, ca şi harul, a fost supus, de-a lungul secolelor, unui fenomen de analiză şi de fărâmiţare, motiv pentru care există nenumărate specii şi subspecii de credinţă. De exemplu, fraţii protestanţi valorizează mai mult acel prim aspect, subiectiv şi personal, al credinţei. „Credinţa – scrie Luther – este o încredere vie şi îndrăzneaţă în harul lui Dumnezeu”; este o „încredere fermă”. În unele curente ale protestantismului, cum ar fi în pietism, unde această tendinţă este dusă la extrem, dogmele şi aşa-numitele adevăruri de credinţă n-au aproape nicio relevanţă. Atitudinea interioară, personală, faţă de Dumnezeu este lucrul cel mai important şi aproape exclusiv.

În schimb, în tradiţia catolică şi ortodoxă, încă din antichitate, a avut o importanţă foarte mare problema credinţei drepte sau a ortodoxiei. Problema lucrurilor care trebuie crezute a depăşit, foarte repede, aspectul subiectiv şi personal al credinţei, adică actul de credinţă. Tratatele Sfinţilor Părinţi, intitulate „Despre credinţă” (De fide) nici măcar nu amintesc de credinţă ca act subiectiv, ca încredere şi abandonare, ci se preocupă să stabilească adevărurile de credinţă care trebuie crezute în comuniune cu toată Biserica, în polemică împotriva ereticilor. Ca urmare a Reformei, ca reacţie la accentuarea unilaterală a credinţei-încrederii, această tendinţă s-a accentuat în Biserica catolică. A crede înseamnă îndeosebi a adera la crezul Bisericii. Sfântul Paul spunea că „se crede cu inima şi cu gura se dă mărturie” (cf. Rom 10,10): „mărturisirea” dreptei credinţe a depăşit adesea „credinţei cu inima”.

Maria ne determină să regăsim, şi în acest domeniu, „întregul” care este cu atât mai bogat şi mai frumos decât fiecare parte. Nu este suficient a avea o credinţă numai subiectivă, o credinţă care să fie o abandonare lui Dumnezeu în intimitatea propriei conştiinţe. Este atât de uşor, pe această cale, să-l reducem pe Dumnezeu la propria măsură. Asta se întâmplă atunci când ne facem o proprie idee despre Dumnezeu, bazată pe o proprie interpretare personală a Bibliei, sau pe interpretarea propriului grup restrâns, şi apoi se aderă la ea cu toate forţele, eventual şi cu fanatism, fără a-şi da seama că de acum se crede mai mult în ei înşişi decât în Dumnezeu şi că toată acea încredere de neclintit în Dumnezeu nu este altceva decât o încredere de neclintit în ei înşişi.

Însă nu este suficientă nici o credinţă numai obiectivă şi dogmatică, dacă această nu realizează contactul intim, personal, de la eu la tu, cu Dumnezeu. Ea devine cu uşurinţă o credinţă moartă, o credinţă prin terţă persoană sau prin terţă instituţie, care se prăbuşeşte imediat ce intră în criză, pentru orice motiv, propriul raport cu instituţia care este Biserica. Este uşor, în acest mod, ca un creştin să ajungă la sfârşitul vieţii, fără să fi făcut vreodată un act de credinţă liber şi personal, care este singurul care justifică numele de „credincios”.

Aşadar trebuie crezut personal, dar în Biserică; a crede în Biserică, dar personal. Credinţa dogmatică a Bisericii nu mortifică actul personal şi spontaneitatea credinţei, ci chiar o ocroteşte şi permite să fie cunoscut şi îmbrăţişat un Dumnezeu imens mai mare decât cel din sărmana mea experienţă. De fapt, nicio creatură nu este capabilă să îmbrăţişeze, cu actul său de credinţă, tot ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu. Credinţa Bisericii este ca unghiul larg care ne permite să vedem şi să fotografiem, dintr-o panoramă, o porţiune mult mai mare a obiectivului simplu. Alăturându-mă credinţei Bisericii, îmi însuşesc credinţa tuturor celor care m-au precedat: apostolii, martirii, învăţătorii. Sfinţii, neputând să ia cu ei în cer credinţa – unde ea nu mai foloseşte –, au lăsat-o ca moştenire Bisericii. Există o putere incredibilă cuprinsă în acele cuvinte: „Eu cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul…”. Micul meu „eu”, unit şi amestecat cu acel mare al întregului trup mistic al lui Cristos, trecut şi prezent, formează un strigăt mai puternic decât vuietul mării care face să se cutremure temeliile împărăţiei întunericului.

Să credem şi noi!

Acum să trecem la considerarea implicaţiilor personale şi ascetice care provin din credinţa Mariei. Sfântul Augustin, după ce a afirmat, în textul citat mai sus, că Maria „plină de credinţă, a născut crezând ceea ce a zămislit crezând”, scoate din asta o aplicaţie practică spunând: „Maria a crezut şi în ea ceea ce a crezut s-a adeverit. Să credem şi noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi şi nouă”.

Să credem şi noi! Contemplarea credinţei Mariei ne determină să reînnoim înainte de toate actul nostru personal de credinţă şi de abandonare în Dumnezeu. De aici derivă importanţa decisivă de a-i spune lui Dumnezeu, o dată în viaţă, un „fie mie, fiat”, ca acela al Mariei. Când are loc asta, el este un adevărat act învăluit în mister pentru că implică împreună harul şi libertatea; este un soi de zămislire. Creatura nu poate face asta singură; de aceea Dumnezeu o ajută fără să-i ia libertatea. Aşadar ce trebuie făcut? Este simplu: după ce ne-am rugat, pentru ca să nu fie un lucru superficial, să-i spunem lui Dumnezeu cu aceleaşi cuvinte ale Mariei: „Iată-mă, sunt slujitorul, sau slujitoarea, Domnului: fie mie după cuvântul tău!”. Spun amin, da, Dumnezeul meu, întregului tău proiect, te cedez pe mine însumi!

Însă trebuie să ne amintim că Maria a spus „fiat”-ul său la optativ, cu dorinţă şi bucurie. De câte ori repetăm noi acele cuvinte într-o stare sufletească de resemnare ascunsă, ca acela care, înclinându-şi capul, spune cu dinţii strânşi: „Dacă nu se poate face altfel, ei bine, facă-se voia ta!”. Maria ne învaţă să spunem altfel. Ştiind că voinţa lui Dumnezeu cu privire la noi este infinit mai frumoasă şi mai bogată în promisiuni decât orice proiect al nostru; ştiind că Dumnezeu este iubire infinită şi că nutreşte faţă de noi „proiecte de pace şi nu de nenorocire” (cf. Ier 29,11), noi să spunem, plini de dorinţă şi aproape cu nerăbdare, ca Maria: „Să se împlinească repede asupra mea, o, Dumnezeule, voinţa ta de iubire şi de pace!”.

Cu asta se realizează sensul vieţii umane şi cea mai mare demnitate a sa. A spune „da”, „amin”, lui Dumnezeu nu umileşte demnitatea omului, aşa cum crede uneori omul de astăzi, ci o preamăreşte. De altfel, care este alternativa la acest „amin” spus lui Dumnezeu? Tocmai gândirea contemporană care a făcut din analiza existenţei obiectul său primar, a demonstrat clar că a spune „amin” este nevoie şi dacă nu se spune lui Dumnezeu care este iubire, trebuie spus la altceva care este numai necesitate rece şi paralizantă: destinului, sorţii.

„Cel drept va trăi din credinţă”

Toţi trebuie şi pot s-o imite pe Maria în credinţa sa, dar în mod deosebit trebuie să facă asta preotul şi oricine este chemat, în vreun fel, să transmită altora credinţa şi Cuvântul. „Cel drept – spune Dumnezeu – va trăi din credinţă” (cf. Hab 2,4; Rom 1,17): acest lucru este valabil, cu un titlu special, pentru preot: Preotul meu – spune Dumnezeu – va trăi din credinţă. El este omul credinţei. Importanţa specifică a unui preot este dată de credinţa sa. El va avea incidenţă în suflete în măsura credinţei sale. Misiunea preotului sau a păstorului în mijlocul poporului nu este numai aceea de împărţitor al sacramentelor şi al serviciilor, ci şi aceea de generator şi martor al credinţei. El va fi cu adevărat unul care conduce, care trage după el, în măsura în care va crede şi va fi cedat libertatea sa lui Dumnezeu, ca Maria.

Marele semn esenţial, ceea ce credincioşii percep imediat într-un preot şi într-un păstor, este dacă „el crede”: dacă el crede în ceea ce spune şi în ceea ce celebrează. Cel care de la preot îl caută înainte de toate pe Dumnezeu, îşi dă seama imediat; cel care nu-l caută de la el pe Dumnezeu, poate să fie înşelat cu uşurinţă sau să inducă în înşelare pe preotul însuşi, făcându-l să se simtă important, sclipitor, în pas cu timpurile, în timp ce, în realitate, este şi el, aşa cum se spunea în capitolul precedent, un om „gol”. Chiar şi necredinciosul care se apropie de preot într-un spirit de căutare, înţelege imediat diferenţa. Ceea ce îl va provoca şi ceea ce va putea să-l pună în criză în mod salutar, nu sunt în general cele mai docte discuţii ale credinţei, ci credinţa simplă. Credinţa este contagioasă. Aşa cum nu se ia contagiul, auzind numai vorbindu-se despre un virus sau studiindu-l, ci venind în contact cu el, tot aşa este cu credinţa.

Forţa unui slujitor al lui Dumnezeu este proporţionată cu forţa credinţei sale. Uneori se suferă şi eventual se plânge în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că oamenii abandonează Biserica, nu lasă păcatul, pentru că vorbim şi vorbim, şi nu se întâmplă nimic. Într-o zi apostolii au încercat să alunge un diavol dintr-un sărman băiat dar fără să reuşească. După ce Isus l-a alungat pe duhul rău din băiat, s-au apropiat de Isus deoparte şi l-au întrebat: „De ce noi n-am putut să-l alungăm? El însă le-a spus: Din cauza puţinei voastre credinţe” (Mt 17,19-20).

Lumea, am spus, este brăzdată, ca marea, de urmele unei nave frumoase, care sunt urmele credinţei deschise de Maria. Să intrăm pe aceste urme. Să credem şi noi pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să se adeverească şi în noi. Să o invocăm pe Sfânta Fecioară Maria cu titlul dulce de Virgo fidelis: Fecioară credincioasă, roagă-te pentru noi!

---

---

Note:

[1] Origene, Comentariu la Evanghelia lui Luca, fragm. 18 (GCS, 49, pag. 227).

[2] Sfânt Irineu, Adv. Haer. III, 22, 4.

[3] Sfântul Augustin, Discursuri, 215,4 (PL 38,1074).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro