Vom fi capabili, oare, să păstrăm această scară a valorilor?
Vom fi capabili să ne reconstruim oraşele
pe altceva decât pe creştere, consum şi fuga după bani?
Cred că am fi vinovaţi dacă,
atunci când se va termina această criză,
vom recădea în aceleaşi greşeli. 

În timp ce lumea întreagă este lovită de coronavirus, cardinalul Robert Sarah, izolat la Vatican, analizează resorturile acestei crize absolut inedite. 

Ce vă sugerează criza coronavirusului? 

Acest virus a acţionat ca un revelator. În câteva săptămâni, marea iluzie a unei lumi materialiste, care se credea atotputernică, pare să se fi năruit. 

Acum câteva zile, politicienii vorbeau despre creştere, despre pensionări, despre scăderea şomajului. Erau siguri de sine. Şi iată că un virus, un virus microscopic, a îngenunchiat această lume care se contempla pe sine, plină de automulţumire, căci se credea invulnerabilă. Criza actuală este o parabolă. Ea descoperă cât de lipsit de consistenţă, cât de fragil şi cât de vid era totul, tot ceea ce ei ne invitau să credem. Ne spuneau: puteţi consuma fără limite! Dar economia s-a prăbuşit şi bursele scad. Pretutindeni există faliment. Ne promiteau că limitele naturii umane vor fi împinse tot mai departe, de o ştiinţă considerată triumfătoare. Ne vorbeau de PMA [Positive Mental Attitude, atitudine mentală pozitivă, n.tr.] şi de GPA[Grade Point Average, valoare asemănătoare cu IQ-ul, folosită de potenţialii angajatori (dar nu numai) pentru a-i compara pe candidaţi, n.tr.], de transumanism, de umanitate augmentată. Se lăudau în faţa noastră cu un om de sinteză şi cu o umanitate pe care biotehnologiile o fac invincibilă şi nemuritoare. Dar iată-ne îngroziţi, izolaţi, de un virus despre care nu se ştie aproape nimic. „Epidemia” era un termen depăşit, medieval. A devenit, dintr-o dată, realitatea de fiecare zi.

Cred că această epidemie a împrăştiat fumurile iluziei. Omul aşa-zis atotputernic apare în întreaga sa realitate crudă. Iată-l dezgolit, iar slăbiciunea şi vulnerabilitatea sa sunt revoltătoare.

Faptul că suntem izolaţi la domiciliu ne va permite, sper, să ne întoarcem din nou spre lucrurile esenţiale, să descoperim importanţa raporturilor noastre cu Dumnezeu, prin urmare, locul central al rugăciunii în existenţa umană. Şi, conştienţi de fragilitatea proprie, să ne încredinţăm lui Dumnezeu şi îndurării sale paterne.

Credeţi că este vorba despre o criză a civilizaţiei?

Am repetat deseori, mai ales în ultima mea carte, Le soir approche et déj? le jour baisse [Se lasă seara şi ziua e de acum pe sfârşite, Sapientia, Iaşi 2019, n.tr.] că marea greşeală a omului modern este aceea că refuză să fie dependent. Omul modern doreşte să fie în mod radical independent. El nu vrea să fie dependent de legile naturii. Refuză să devină dependent de ceilalţi angajându-se la legături definitive, cum ar fi căsătoria. Consideră că este umilitor să depinzi de Dumnezeu. Crede despre sine că nu datorează nimănui nimic. Refuzul de a se înscrie într-o reţea de dependenţă, de moştenire şi de filiaţie ne condamnă să intrăm descoperiţi în jungla concurenţei unei economii lăsate în voia ei. 

Dar totul este o iluzie. Experienţa izolării a permis multora să redescopere că depindem, în mod real şi complet, unii de alţii. Atunci când totul se prăbuşeşte, se păstrează doar legăturile de căsătorie, de familie, de prietenie. Am descoperit că, în calitate de membri ai unei naţiuni, suntem legaţi prin legături invizibile, dar reale. Şi am redescoperit mai ales că depindem de Dumnezeu. 

Credeţi că se poate vorbi despre o criză spirituală? 

Aţi remarcat valul de linişte care s-a rostogolit peste Europa? Brusc, în câteva ore, chiar oraşele noastre zgomotoase au fost cuprinse de tăcere. Străzile noastre, care deseori forfoteau de lume şi de maşini, sunt, astăzi, pustii, tăcute. Mulţi s-au pomenit singuri, în linişte, în apartamente care au devenit tot atâtea locuinţe de eremit ori chilii de călugări.

Ce paradox! A fost nevoie de un virus ca să ne determine să tăcem. Şi, deodată, am conştientizat cât de fragilă este viaţa noastră. Am realizat că moartea nu este departe. Ni s-au deschis ochii. Ceea ce ne preocupa: economiile noastre, vacanţele, polemicile mediatice, toate acestea ni s-au descoperit secundare şi zadarnice. Atunci când ni se anunţă, în fiecare zi, un mare număr de persoane infectate şi de decese, nu se poate să nu fie pusă problema vieţii veşnice. Unii intră în panică, alţii refuză să vadă evidenţa. Ei îşi spun: este un moment greu, care va trece. Şi totul va fi ca înainte.

Şi dacă, în această linişte, în această solitudine, în această izolare, am încerca, pur şi simplu, să ne rugăm? Dacă am încerca să ne transformăm casa într-o Biserică domestică?

O Biserică este un loc sacru ce ne aminteşte că în această casă de rugăciune totul trebuie trăit căutând să orientăm totul şi orice alegere spre gloria lui Dumnezeu. Şi dacă, pur şi simplu, îndrăznim să ne acceptăm limitările, slăbiciunea noastră de creatură? Încerc să vă chem să vă întoarceţi la Dumnezeu, la Creator, la Mântuitor. Atunci când moartea este atât de intens prezentă, vă chem să vă puneţi întrebarea: moartea este, cu adevărat, sfârşitul a tot? Sau este o trecere, dureroasă, cu siguranţă, dar care duce la viaţă? De aceea, Cristos cel înviat este marea noastră speranţă. Să ne îndreptăm privirea spre el. Să ne ataşăm de el. El este Învierea şi Viaţa. Cine crede în el, chiar dacă moare, va trăi; cel ce trăieşte şi crede în el nu va muri în veci (Ioan, 11,25-26). Oare nu suntem ca Iob din Biblie? Lipsit de toate, cu mâinile goale, cu inima neliniştită, ce ne rămâne? Mânia împotriva lui Dumnezeu este absurdă. Ne rămâne adoraţia, încrederea şi contemplarea misterului. 

Dacă refuzăm să credem că suntem fructul unei voinţe iubitoare a lui Dumnezeu atotputernicul, toate acestea sunt prea dure, toate acestea nu au niciun sens. Cum să trăieşti într-o lume în care un virus loveşte la întâmplare şi îi seceră pe cei nevinovaţi? Există un singur răspuns: certitudinea că Dumnezeu este iubire şi că nu este indiferent la suferinţa noastră. Vulnerabilitatea noastră ne deschide inima spre Dumnezeu şi îl cheamă pe Dumnezeu să se îndure de noi.

Cred că este timpul să pronunţăm aceste cuvinte de credinţă. A trecut timpul falselor pudori şi al ezitărilor laşe. Lumea aşteaptă de la Biserică un cuvânt ferm, puternic, singurul cuvânt care oferă speranţa şi încrederea, cuvântul credinţei în Dumnezeu, cuvântul pe care ni l-a încredinţat Isus. 

Ce trebuie să facă preoţii în această situaţie?

Papa a spus foarte clar. Preoţii trebuie să facă tot ce pot pentru a rămâne aproape de credincioşi. Trebuie să facă tot ce le stă în putere pentru a-i asista pe muribunzi, fără a complica, în acelaşi timp, activitatea celor care-i îngrijesc şi a autorităţilor civile. Dar nimeni nu are dreptul de a-l priva pe un bolnav sau pe un muribund de asistenţa spirituală din partea unui preot. Acesta este un drept absolut şi inalienabil. În Italia, clerul a plătit deja un tribut greu. 75 de preoţi au murit, îmbolnăvindu-se după ce i-au asistat spiritual pe bolnavi.

Dar cred, de asemenea, că numeroşi preoţi îşi redescoperă vocaţia la rugăciune şi la mijlocire, în numele întregului popor. Preotul este preot pentru a sta, în mod constant, în faţa lui Dumnezeu, pentru a-l adora, pentru a-l glorifica şi pentru a-l servi. Astfel, în ţările izolate, preoţii se regăsesc în situaţia inaugurată de Benedict al XVI-lea. Ei învaţă să-şi petreacă zilele în rugăciune, în solitudine şi în tăcere, oferită pentru mântuirea oamenilor. Dacă nu pot să-l ţină de mână, fizic, pe fiecare muribund, aşa cum ar vrea, ei descoperă că, în adoraţie, pot mijloci pentru fiecare. Aş vrea ca bolnavii, persoanele izolate şi aflate în suferinţă să simtă această misterioasă prezenţă sacerdotală. În aceste zile teribile, nimeni nu este singur, nimeni nu este părăsit. Lângă fiecare veghează Sfântul Păstor. În numele fiecăruia veghează şi mijloceşte, ca o mamă, Biserica. Preoţii îşi pot redescoperi paternitatea spirituală prin rugăciunea continuă. Ei îşi redescoperă identitatea profundă: nu sunt, în primul rând, animatori ai unor reuniuni sau ai unor comunităţi, ci oameni ai lui Dumnezeu, oameni ai rugăciunii, care adoră şi contemplă maiestatea lui Dumnezeu.

Uneori, din cauza izolării, ei celebrează Liturghia în singurătate. Ei simt, atunci, imensa grandoare a sacrificiului euharistic, care nu are nevoie de o asistenţă numeroasă pentru a-şi vădi roadele. Prin Liturghie, preotul atinge lumea întreagă. Aşa ca Moise şi ca Isus, preoţii descoperă forţa mijlocirii lor, rolul lor de mediatori între Dumnezeu şi om. Sigur, celebrând Euharistia, nu mai au în faţa lor poporul lui Dumnezeu. Atunci, să-şi întoarcă privirea spre Răsărit. Căci „de la Răsărit vine mijlocirea. De acolo vine omul al cărui nume este Răsărit, care a devenit mediator între Dumnezeu şi om. Prin aceasta sunteţi invitaţi, prin urmare, să priviţi mereu spre Răsărit, unde răsare pentru voi Soarele dreptăţii, unde apare pentru noi, perpetuu, lumina”, ne spune Origene în omilia despre Levitic. Ar trebui să ne amintim de aceasta după criză, pentru a nu mai cădea într-o agitaţie zadarnică.

Şi credincioşii? 

Creştinii experimentează şi ei, foarte concret, comuniunea sfinţilor, această legătură misterioasă care-i uneşte pe cei botezaţi, în rugăciunea silenţioasă şi în starea de faţă în faţă cu Dumnezeu. Este important să redescoperim cât de preţios este obiceiul de a citi cuvântul lui Dumnezeu, de a recita Rozariul împreună cu familia şi de a consacra timp lui Dumnezeu, într-o atitudine de dăruire de sine, de ascultare şi de adoraţie silenţioasă. În mod obişnuit, utilitatea unei persoane se evaluează în funcţie de influenţa ei, de capacitatea ei de acţiune, chiar de capacitatea ei de a se agita. Deodată, iată-ne pe toţi aduşi la un numitor comun. Am vrea să fim utili, să fim folositori la ceva. Dar nu putem face altceva decât să ne rugăm, să ne încurajăm unul pe altul, să ne suportăm unul pe altul. A venit timpul să descoperim rugăciunea personală. Este timpul să-l auzim din nou pe Isus care spune: „Când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti” (Mt 6,6). Este momentul să redescoperim rugăciunea în familie. A venit momentul ca taţii de familie să înveţe să-şi binecuvânteze copiii. Creştinii, privaţi de Euharistie, îşi dau seama cât de mult a însemnat pentru ei sacramentul Euharistiei. Îi încurajez să practice adoraţia de la casele lor, căci nu există viaţă creştină în absenţa vieţii sacramentale. În mijlocul oraşelor şi al satelor noastre, Domnul rămâne prezent. De asemenea, uneori li se cere creştinilor eroism: când spitalele caută voluntari, când trebuie să se ocupe de persoanele izolate, ori în stradă.

Ce trebuie să se schimbe? 

Unii spun: niciodată nu va mai fi ca înainte. Sper. Dar mă tem mai degrabă ca totul să nu reînceapă ca înainte, căci, atâta timp cât omul nu vine, din toată inima, la Dumnezeu, înaintarea sa spre prăpastie este inevitabilă. 

În tot cazul, observăm cât de mult a izolat consumerismul globalizat indivizii, cât de mult i-a redus la starea de consumatori predaţi junglei pieţei şi finanţelor. Globalizarea, pe care ne-au promis-o fericită, s-a dovedit a fi o amăgire. În încercări, naţiunile şi familiile fac corp comun. Dar grupurile de interese se luptă între ele. Criza actuală demonstrează că o societate nu poate fi fondată pe legături economice. Conştientizăm, din nou, că suntem o naţiune, cu frontierele sale, pe care le putem închide sau deschide pentru apărarea, protecţia şi securitatea populaţiilor noastre. La baza vieţii Cetăţii se află legături care ne preced: acelea ale familiei şi ale solidarităţii naţionale. Este frumos să le vezi reapărând, astăzi. Este frumos să-i vezi pe cei tineri având grijă de cei în vârstă. Acum câteva luni se vorbea despre eutanasie şi unii voiau să se debaraseze de bolnavii aflaţi în stare gravă şi de cei cu dizabilităţi. Astăzi, naţiunile se mobilizează pentru a proteja persoanele în vârstă. Se observă că din inimi renaşte spiritul dăruirii de sine şi al sacrificiului. Ai impresia că presiunea mediatică ne-a constrâns să ascundem cea mai valoroasă latură a noastră. Ne-au învăţat să-i admirăm pe „câştigători”, pe „lupi”, pe cei care reuşeau să-i strivească, în trecere, pe ceilalţi. Iată că, dintr-o dată, sunt admiraţi şi aplaudaţi cu respect şi gratitudine îngrijitorii, infirmierii, medicii, voluntarii şi eroii din viaţa de zi cu zi. 

Dintr-o dată, îndrăzneşti să îi aclami pe cei care îi servesc pe cei mai slabi. Timpul nostru era însetat de eroi şi de sfinţi, dar aceştia erau ascunşi şi ne era ruşine cu ei. 

Vom fi capabili, oare, să păstrăm această scară a valorilor? Vom fi capabili să ne reconstruim oraşele pe altceva decât pe creştere, consum şi fuga după bani? Cred că am fi vinovaţi dacă, atunci când se va termina această criză, vom recădea în aceleaşi greşeli. Această criză demonstrează că problema lui Dumnezeu nu este doar o problemă de convingere personală, ci una care pune în discuţie fundamentul civilizaţiei noastre. 

Ultima dată când aţi vorbit a fost cu prilejul apariţiei cărţii Dumneavoastră, scrisă cu participarea lui Benedict al XVI-lea. Ce părere aveţi despre această perioadă agitată? 

Am fost foarte şocat de violenţa şi de calomniile grosolane care s-au declanşat după apariţia cărţii Des profondeurs de nos coeurs [Din adâncul inimii noastre, Sapientia, Iaşi 2020, n.tr.]. Împreună cu Benedict al XVI-lea, am vrut să deschidem o dezbatere de fond, o reflecţie senină, obiectivă şi teologică despre preoţie şi celibat, bazându-ne pe revelaţie şi pe datele istorice. Ne-am pomenit în faţa unor acuzaţii pline de ură, mincinoase şi denigratoare. S-a încercat compromiterea unor persoane.

Au dorit să ne descalifice, etichetându-ne drept naivi, victime ale unei manipulări mediatice. Am citit multe invective şi injurii, dar puţine reflecţii teologice şi pastorale şi, mai ales, am întâlnit puţine comportamente creştine.

Totuşi, împreună cu Benedict al XVI-lea, am făcut propuneri curajoase de reformă a modului de viaţă al preoţilor. Nimeni nu a scos în evidenţă, nici nu a comentat, ceea ce cred că sunt paginile cele mai importante ale reflecţiei noastre, acelea care se referă la necesara renunţare, din partea preoţilor, la bunurile materiale, paginile care cheamă la o reformă întemeiată pe căutarea sfinţeniei şi pe viaţa de rugăciune a preoţilor, cele care invită „să stau în faţa ta şi să te servesc”. 

Preotul trebuie să fie o persoană plină de rectitudine morală, vigilentă, care se ţine dreaptă. La acestea se adaugă necesitatea de a-i servi pe Dumnezeu şi pe oameni. Cartea noastră se dorea să fie una spirituală, teologică şi pastorală, dar media şi unii autoproclamaţi experţi au făcut din ea o lectură politică şi dialectică. Acum, când polemicile sterile s-au disipat, am putea-o citi, în fine, cu adevărat? Poate vom putea să discutăm despre ea cu calm?

Bineînţeles, am suferit în această perioadă, am resimţit acut atacurile împotriva lui Benedict al XVI-lea. Dar, de fapt, am fost rănit mai ales constatând în ce măsură au invadat Biserica ura, suspiciunea şi dezbinarea, privitor la tema fundamentală şi capitală pentru supravieţuirea creştinismului: celibatul sacerdotal.

Marele absent dintre cei care au reacţionat la toate acestea a fost însuşi Benedict al XVI-lea. Se ştie cum a traversat această perioadă? 

A fost profund rănit. Dar şi-a asumat suferinţa în tăcere, în rugăciune şi cu dăruirea de sine pentru sfinţirea Bisericii.

În exortaţia sa post-sinodală, papa Francisc nici măcar nu a abordat problema celibatului preoţilor. Sunteţi mulţumit de acest lucru? 

Papa Francisc este fidel lui însuşi şi valorilor Bisericii. Mult înainte de sinodul despre Amazonia, a afirmat: „Prefer să-mi dau viaţa decât să schimb legea celibatului”. Am scris această carte, împreună cu Benedict al XVI-lea, fără să ştiu dacă va apărea înainte sau după exortaţia apostolică. Reflecţia noastră se voia autonomă, fără legătură cu concluziile sinodului. Am conceput-o într-un spirit de ascultare filială faţă de Sfântul Părinte. Voiam să ne îndeplinim datoria de episcopi: să aducem în faţa papei şi a fraţilor noştri episcopi o reflecţie calmă şi desăvârşită în rugăciune. 

Am trimis cartea, imediat ce a fost tipărită, Sfântului Părinte. 

De asemenea, voiam să-i susţinem pe preoţii tulburaţi de punerea în discuţie a preoţiei. Primesc în fiecare zi mărturii tulburătoare de la preoţii şi de la episcopii care îmi spun cât de mult i-au întărit aceste rânduri şi i-au readus la fundamentul vieţii lor sacerdotale, oferită pentru Biserică. 

S-ar putea spune că unii au fost tentaţi să folosească Amazonia ca pretext pentru revendicări ideologice? 

Imediat după publicarea exortaţiei apostolice Querida Amazonia5 [Dragă Amazonia (în limba spaniolă, în text), n.tr.)] a papei Francisc, unii prelaţi au manifestat dezamăgire şi furie. Ei nu erau preocupaţi pentru popoarele din Amazonia, ci erau dezamăgiţi deoarece, după părerea lor, Biserica ar fi trebuit să profite de această situaţie pentru a se pune în acord cu lumea modernă. S-a văzut clar, în acel moment, că problema amazoniană fusese instrumentalizată. Să folosim suferinţa celor sărmani pentru a promova proiecte ideologice. Trebuie să mărturisesc că un asemenea cinism mă întristează profund. În loc să lucrăm pentru a descoperi popoarelor Amazoniei profunzimea şi bogăţia unice ale persoanei lui Isus Cristos şi mesajul său de mântuire, s-a dorit „amazonizarea” lui Isus Cristos, s-a dorit a-l determina să îmbrăţişeze credinţele şi practicile indigenilor amazonieni, propunându-le acestora o preoţie de dimensiuni umane, adaptată situaţiei lor. Popoarele Amazoniei, ca şi acelea ale Africii, au nevoie de un Cristos crucificat, „scandal pentru evrei, nebunie pentru păgâni”, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care a venit să mântuiască pe oamenii păcătoşi, să le ofere viaţa şi să-i reconcilieze între ei şi cu Dumnezeu, aducând pacea prin sângele său vărsat pe cruce. El vine să mântuiască pe fiecare om marcat profund de păcat.

Cum comentaţi tendinţa de a opune curentele, chiar oamenii, în sânul Bisericii? La apariţia cărţii Dumneavoastră, unii au evocat chiar „un război al papilor”… 

Sunt foarte îndurerat şi întristat. Această boală care constă în reducerea Bisericii la un câmp de bătălie politică, se termină prin implicarea creştinilor şi a clericilor. În media şi în reţelele sociale, fiecare comentează, judecă şi uneori condamnă sau insultă. Această atitudine rezultă dintr-o privire naturalistă. Mulţi nu văd că Biserica este, înainte de toate, un mister. Ea reprezintă continuarea prezenţei lui Cristos pe Pământ. Ea trebuie să fie locul iubirii, al comuniunii şi al unităţii în credinţă. Dacă nu regăsim puţină bunătate, Cristos nu va fi în mijlocul nostru şi atunci vom face ca Biserica să fie lipsită de roade. 

Dacă ura, suspiciunea şi resentimentul se infiltrează între noi, vom muri. Cum vom fi credibili dacă nu avem un minim de iubire între noi? Cum vom fi credibili dacă nu ştim să ne cerem iertare unii altora? 

Biserica este una, dar credincioşii văd că există tendinţe diferite, chiar opuse, puncte de dezacord între oamenii Bisericii. Înţelegeţi potenţiala lor nelinişte? 

Unitatea Bisericii este întemeiată, în primul rând, pe rugăciune. Dacă nu ne rugăm împreună, vom fi întotdeauna dezbinaţi. Aş vrea ca sinoadele să fie mai mult perioade de rugăciune comună şi nu un câmp de bătălie ideologică sau politică. Curia Romană aş dori să fie marcată mai mult de o viaţă comună de rugăciune şi de adoraţie. Aş vrea ca viaţa întregii Biserici să fie, în primul rând, o viaţă de rugăciune comună. Sunt convins că rugăciunea este datoria noastră primordială de preoţi. Din rugăciune se va naşte unitatea. Din rugăciune izvorăşte adevărul.

Dar unitatea catolicilor nu este un simplu ataşament sentimental. Ea se bazează pe ceea ce avem în comun. Revelaţia pe care ne-a lăsat-o Cristos. Dacă fiecare îşi apără opinia, noutatea acesteia, pretutindeni se va răspândi dezbinarea. Sursa unităţii noastre ne precede. Credinţa este una, ea este aceea care ne uneşte. 

Erezia este duşmanul adevărat al unităţii. Sunt şocat să constat că subiectivismul isterizează dezbaterile. Dacă se crede cu adevărat că unitatea poate fi căutată împreună, putem avea dezbatere deschisă, sinceră între teologi, iar inimile să rămână liniştite. Se ştie că, în cele din urmă, adevărul iese la iveală. Dimpotrivă, când se pune în discuţie obiectivitatea intangibilă a credinţei, totul se transformă în rivalitate între persoane şi în luptă pentru putere. Dictatura relativismului împiedică un climat de iubire senină între oameni, deoarece distruge încrederea calmă în adevărul revelat.

Să luăm exemplul hirotonirii bărbaţilor căsătoriţi. Două treimi dintre episcopii sinodului o pretindeau pentru Amazonia, papa Benedict al XVI-lea şi Dumneavoastră înşivă aţi respins-o.

Nu trebuie să ne temem. Biserica este ca barca apostolilor, pe care ne-o prezintă evanghelia: deseori aflată în furtună, uneori ameninţată de naufragiu, dar niciodată scufundată. Cristos este cu noi în barcă, chiar dacă pare că doarme. Vreau să le cer creştinilor să rămână calmi şi încrezători. Credinţa nu se schimbă, sacramentele nu se schimbă. Isus Cristos este acelaşi – ieri, astăzi şi pentru secole. Viaţa divină se transmite în ciuda greşelilor şi a păcatelor noastre. Clericii s-au certat deseori. Dumnezeu este mai puternic decât meschinăriile noastre umane. Dacă fiecare îşi apără opinia, noutatea, maniera proprie de a prezenta revelaţia şi tezaurul Tradiţiei Bisericii, atunci divizarea se va răspândi pretutindeni, iar dezbinarea se va instala printre credincioşi. Îi datorăm poporului credincios o învăţătură clară, fermă şi stabilă. Cum să acceptăm faptul că se contrazic conferinţele episcopale? Acolo unde domneşte confuzia, nu poate locui Dumnezeu!

Unitatea credinţei presupune unitatea magisteriului, în spaţiu şi timp. Când ne este dată o învăţătură nouă, aceasta trebuie să fie interpretată, întotdeauna, în armonie cu învăţătura care o precede. Dacă introducem ruperea legăturilor dintre învăţături, „revoluţiile”, distrugem unitatea care a guvernat sfânta Biserică pe parcursul secolelor. Aceasta nu înseamnă însă că suntem condamnaţi la fixism. Dar orice evoluţie trebuie să fie o înţelegere mai bună şi o aprofundare a trecutului. Hermeneutica reformei în continuitate, pe care a propovăduit-o clar Benedict al XVI-lea, reprezintă o condiţie sine qua non a unităţii. 

Cei care anunţă cu mare zgomot schimbarea şi ruptura, nu caută binele turmei. Unitatea noastră se va construi în jurul adevărului doctrinei catolice. Nu există altă cale. Ce cadou mai minunat putem oferi umanităţii, decât adevărul evangheliei şi o preoţie aşa cum o trăit-o Isus şi apostolii? 

Ce credeţi despre procesul sinodal în curs din Germania? Unii cardinali au denunţat riscul de „protestantizare” a acestei Biserici: ce credeţi despre acest lucru? 

Ceea ce se petrece în Germania este teribil. Ai impresia că adevărurile credinţei şi poruncile evangheliei urmează să fie supuse la vot. Cu ce drept putem decide să renunţăm la o parte a învăţăturii lui Cristos? Ştiu că mulţi catolici germani suferă din cauza acestei situaţii. Aşa cum a spus deseori Benedict al XVI-lea, Biserica germană este prea bogată. Eşti tentat să faci totul cu banii: să schimbi revelaţia, să creezi un alt magisteriu, o Biserică germană, nu o Biserică una, sfântă, catolică şi apostolică. Riscul, pentru ea, este acela de a se considera ca una dintre instituţiile lumeşti. Din acel moment, cum ar putea să nu ajungă să gândească precum lumea? Aş vrea să-i invit pe fraţii mei germani să facă experienţa sărăciei, să renunţe la subvenţia din partea statului. O Biserică săracă nu se va teme de radicalitatea evangheliei. Cred că, deseori, legăturile noastre cu banii sau cu puterea laică ne fac indiferenţi, reci, sau chiar laşi în a anunţa vestea cea bună. În spatele acestei dezbateri se pune problema esenţei supranaturale a credinţei. A fi creştin nu este un complement, un adaos spiritual al unei vieţi laice, un aspect al dezvoltării personale care le este plăcut oamenilor contemporani stresaţi. A fi creştin înseamnă să-l lăsăm pe Dumnezeu să năvălească în vieţile noastre şi să ne schimbe. Nu facem negoţ cu ansamblul credinţelor religioase şi al practicilor spirituale. Primim integral, total, evenimentul supranatural al revelaţiei divine. El ni se impune. El ne bulversează vieţile. 

Astăzi există dezbateri asupra problemelor interne ale Bisericii. Papa Francisc a spus că nu se teme de schismă. Dumneavoastră ce părere aveţi? Cum s-ar putea reface unitatea? 

Acest lucru nu este posibil decât prin a conferi prioritate rugăciunii şi adoraţiei. Împreună vom învăţa, prin acestea, fidelitatea totală faţă de doctrina catolică trăită în cea mai mare iubire.

Biserica este zdruncinată din toate părţile. Lupte interne în scandaluri de pedofilie, trecând prin aparenta sa inadecvare la lumea modernă… Ce se întâmplă? 

Trăim o criză profundă. Dar această criză este, în primul rând, o criză a credinţei şi o criză profundă a preoţiei. Crimele abominabile ale preoţilor sunt simptomele cele mai terifiante ale acesteia. Atunci când Dumnezeu nu este în centru, când acţiunea nu mai este determinată de credinţă, atunci când aceasta nu mai ghidează şi nu mai irigă viaţa oamenilor, atunci asemenea delicte devin posibile. Aşa cum spunea Benedict al XVI-lea: „De ce a atins pedofilia asemenea proporţii? În ultimă instanţă, motivul este absenţa lui Dumnezeu”. Într-adevăr, au fost formaţi preoţi care nu au fost învăţaţi că singurul punct de sprijin al vieţii lor este Dumnezeu, care nu au experimentat faptul că viaţa lor are sens doar prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Unii s-au scufundat în logica dialectică a abuzurilor de autoritate şi a crimelor sexuale. Dacă un preot nu face, zilnic, experienţa faptului că este doar un instrument, riscă să se îmbete cu o senzaţie de putere. Dacă viaţa unui preot nu este o viaţă consacrată, el se află într-un mare pericol de iluzie şi de deviere. 

Faţa Bisericii a fost pângărită de păcatul fiilor ei. Dar astăzi apare, din nou, adevărata faţă a Bisericii. Ea străluceşte la acei preoţi curajoşi care-i asistă pe muribunzii care au viaţa în pericol, la acei preoţi care-şi conduc poporul în rugăciune silenţioasă şi tainică. 

Creştinii sunt slăbiţi prin lipsa lor de credinţă. Unii dintre ei par să vrea să se lipsească de această lumină. Ei se forţează să vadă lumea cu o privire secularizată. De ce? Este vorba de o dorinţă de a fi acceptaţi de lume? O dorinţă de a fi ca toată lumea?

Mă întreb dacă, în fond, această atitudine nu maschează, pur şi simplu, frica ce ne face să refuzăm să auzim ceea ce ne spune Isus însuşi: „Voi sunteţi sarea pământului […] Voi sunteţi lumina lumii” (Mt5,13-14). Ce responsabilitate! Ce povară! A renunţa să fii sarea pământului înseamnă să condamni lumea să rămână fadă şi lipsită de gust, să renunţi la a fi lumina lumii înseamnă să o condamni la întuneric. Nu va trebui să ajungem la acest lucru! 

Ce-i de făcut?

Există, la mulţi creştini, o împotrivire de a mărturisi credinţa sau de a aduce lumii lumina. Credinţa noastră a devenit călduţă, ca o amintire care se estompează puţin câte puţin. Ea devine ca o negură rece. Atunci nu mai îndrăznim să spunem că ea este unica lumină a lumii. Totuşi, trebuie să mărturisim nu despre noi înşine, ci despre Dumnezeu, care a venit să ne întâlnească şi care ni s-a arătat. 

A venit timpul să-i smulgem pe creştini relativismului ambiant, care anesteziază inimile şi adoarme iubirea! În apatia noastră în faţa deviaţiilor doctrinare se poate constata atitudinea călduţă care s-a instalat printre noi. Nu rareori vedem predându-se, în universităţile catolice sau în publicaţiile creştine oficiale, nişte erori grave. Şi nimeni nu reacţionează! Să fim atenţi, într-o zi credincioşii ne vor cere socoteală. Ne vor acuza în faţa lui Dumnezeu de a-i fi predat lupilor şi de a ne fi părăsit locul de păstori care trebuiau să apere turma.

Credinţa noastră ne condiţionează iubirea faţă de Dumnezeu. Să apărăm credinţa înseamnă să-i apărăm pe cei mai slabi, pe cei mai simpli, şi să le permitem să-l iubească pe Dumnezeu cu adevărat.

Ea înseamnă mântuirea sufletelor, ale noastre şi ale fraţilor noştri. În ziua în care nu vom mai arde de iubire pentru credinţa noastră, lumea va muri de frig, lipsită de bunul său cel mai preţios. 

Cine se va ridica, astăzi, pentru a anunţa oraşelor Occidentului credinţa pe care acestea o aşteaptă? Cine se va ridica să propovăduiască musulmanilor evanghelia? Ei o caută, fără să ştie. Ei se îndreaptă spre islamism deoarece Occidentul le oferă ca unică religie societatea de consum. Nu ne mai putem numi creştini şi să trăim, în realitate, ca nişte atei! 

Vă aflaţi în inima Bisericii şi a centrului său de decizie, care este Vaticanul, ce părere aveţi despre Biserica de astăzi? 

Centrul Bisericii nu este administraţia vaticană. Centrul Bisericii se află în inima fiecărui om care crede în Isus Cristos, care se roagă şi care adoră. Centrul Bisericii se află în inima mănăstirilor. Centrul Bisericii se află, mai ales, în fiecare tabernacol, pentru că acolo este prezent Isus. Biserica nu poate fi judecată după criterii mundane. Ea nu are nimic de-a face cu sondajele. Ea nu se află aici pentru a fi influentă în lume. Ea spune, urmându-l pe Isus: „Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (In 18,37). Creştinii vor fi întotdeauna nedemni de această misiune, dar Biserica va fi întotdeauna aici pentru a-l mărturisi pe Cristos. 

Cardinalul de origine guineeană, Robert Sarah, prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, în dialog cu Charlotte d’Ornellas. Articol apărut în revista Valeurs actuelles (9 aprilie 2020).

Traducere de Augusta-Maria Flonta
Preluat de pe http://www.ercis.ro

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).