O relatare care împarte lumea în două: cel care mulţumeşte şi cel care nu mulţumeşte


„Fiecare eveniment şi fiecare necesitate poate să devină motiv de mulţumire” . Rugăciunea de mulţumire începe mereu de aici: de la a ne recunoaşte precedaţi de har. Am fost gândiţi înainte ca să învăţăm să gândim; am fost iubiţi înainte ca să învăţăm să iubim; am fost doriţi înainte ca în inima noastră să apară o dorinţă. Dacă privim viaţa astfel, atunci acel „mulţumesc” devine motivul conducător al zilelor noastre. De atâtea ori uităm chiar să spunem „mulţumesc”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aş vrea să mă opresc astăzi asupra rugăciunii de mulţumire. Şi mă inspir dintr-un episod prezentat de evanghelistul Luca. În timp ce Isus este pe drum, vin în întâmpinarea lui zece leproşi, care imploră: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” (17,13). Ştim că pentru bolnavii de lepră suferinţa fizică aducea și marginalizarea socială şi marginalizarea religioasă. Erau marginalizaţi. Isus nu se sustrage de la întâlnirea cu ei. Uneori merge dincolo de limitele impuse şi atinge bolnavul – lucru care nu se putea face – îl îmbrăţişează, îl vindecă. În acest caz, nu există contact. La distanţă, Isus îi invită să se prezinte la preoţi (v. 14), care aveau sarcina, conform legii, să certifice vindecarea petrecută. Isus nu spune altceva. A ascultat rugăciunea lor, a ascultat strigătul lor de îndurare şi îi trimite imediat la preoţi.

Acei zece au încredere, nu rămân acolo până în momentul în care să fie vindecaţi, nu: au încredere şi pleacă imediat, şi în timp ce merg se vindecă toţi cei zece. Aşadar, preoţii ar fi trebuit să poată constata vindecarea lor şi să-i readmită la viaţa normală. Însă aici vine punctul cel mai important: din acel grup, numai unul, înainte de a merge la preoţi, se întoarce pentru a-i mulţumi lui Isus şi a-l lăuda pe Dumnezeu pentru harul primit. Numai unul, ceilalţi nouă continuă drumul. Şi Isus observă că acel om era un samaritean, un soi de „eretic” pentru iudeii din acel timp. Isus comentează: „Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” (17,18). Este emoţionantă relatarea!

Această relatare, ca să spunem aşa, împarte lumea în două: cel care nu mulţumeşte şi cel care mulţumeşte; cel care ia totul ca şi cum i-ar fi datorat şi cel care primeşte totul ca dar, ca har. Catehismul scrie: „Fiecare eveniment şi fiecare necesitate poate să devină motiv de mulţumire” (nr. 2638). Rugăciunea de mulţumire începe mereu de aici: de la a ne recunoaşte precedaţi de har. Am fost gândiţi înainte ca să învăţăm să gândim; am fost iubiţi înainte ca să învăţăm să iubim; am fost doriţi înainte ca în inima noastră să apară o dorinţă. Dacă privim viaţa astfel, atunci acel „mulţumesc” devine motivul conducător al zilelor noastre. De atâtea ori uităm chiar să spunem „mulţumesc”.

Pentru noi, creştinii, aducerea de mulţumire a dat numele celui mai esenţial sacrament care există: Euharistia. De fapt, cuvântul grec înseamnă tocmai asta: mulţumire. Creştinii, ca toţi cei care cred, îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru darul vieţii. A trăi înseamnă înainte de toate a fi primit viaţa. Cu toţii ne naştem pentru că cineva a dorit pentru noi viaţa. Şi aceasta este numai prima dintr-o lungă serie de datorii pe care le contractăm trăind. Datorii de recunoştinţă. În existenţa noastre, mai multe persoane ne-au privit cu ochi curaţi, gratuit. Adesea este vorba de educatori, cateheţi, persoane care au desfăşurat rolul lor dincolo de măsura cerută de îndatorire. Şi au făcut să apară în noi recunoştinţa. Şi prietenia este un dar pentru care trebuie să fim mereu recunoscători.

Acest „mulţumesc” pe care trebuie să-l spunem încontinuu, acest mulţumesc pe care creştinul îl împărtăşeşte cu toţi, se dilatează în întâlnirea cu Isus. Evangheliile atestă că trecerea lui Isus provoca adesea bucurie şi laudă adusă lui Dumnezeu în cei care-l întâlneau. Relatările de Crăciun sunt populate de oameni care se roagă cu inima lărgită datorită venirii Mântuitorului. Şi noi am fost chemaţi să participăm la această imensă jubilare. Sugerează asta şi episodul despre cei zece leproşi vindecaţi. Cu siguranţă toţi erau fericiţi pentru că au recăpătat sănătatea, putând astfel să iasă din acea interminabilă carantină forţată care îi excludea din comunitate. Însă între ei este unul care la bucurie adaugă bucurie: în afară de vindecare, se bucură pentru întâlnirea pe care a avut-o cu Isus. Nu numai că este eliberat de rău, ci posedă acum şi certitudinea că este iubit. Şi acesta este un pas mare: a avea certitudinea de a fi iubit. Este descoperirea iubirii ca forţă care susţine lumea. Dante ar spune: Iubirea „care mişcă soarele şi celelalte stele” (Paradisul, XXXIII, 145). Nu mai suntem călători rătăcitori care merg încoace şi încolo, nu: avem o casă, locuim în Cristos, şi din această „locuinţă” contemplăm tot restul lumii, şi ea ne apare infinit mai frumoasă. Suntem fii ai iubirii, suntem fraţi ai iubirii. Suntem bărbaţi şi femei ai harului.

Aşadar, fraţi şi surori, să încercăm să fim mereu în bucuria întâlnirii cu Isus. Să cultivăm veselia. În schimb diavolul, după ce ne-a înşelat – cu orice ispită – ne lasă mereu trişti şi singuri. Dacă suntem în Cristos, niciun păcat şi nicio ameninţare nu vor putea împiedica vreodată să continuăm cu bucurie drumul, împreună cu atâţia însoţitori de drum.

Mai ales, să nu neglijăm să mulţumim: dacă suntem purtători de recunoştinţă, atunci şi lumea devine mai bună, eventual chiar şi numai un pic, însă este ceea ce e suficient pentru a-i transmite un pic de speranţă. Lumea are nevoie de speranţă, iar cu recunoştinţa, cu această atitudine de a spune mulţumesc, noi transmitem un pic de speranţă. Totul este unit, totul este legat şi fiecare poate să facă partea sa acolo unde se află. Drumul fericirii este cel pe care Sfântul Paul l-a descris la sfârşitul uneia din scrisorile sale: „Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi. Nu stingeţi Duhul!” (1Tes 5,17-19). A nu stinge Duhul, frumos program de viaţă! A nu stinge Duhul pe care-l avem în noi ne duce la recunoştinţă.

_____________________

APEL

Ieri, un cutremur a provocat victime şi daune uriaşe în Croaţia. Exprim apropierea mea de cei răniţi şi de cei care au fost loviţi de seism şi mă rog îndeosebi pentru cei care şi-au pierdut viaţa şi pentru cei din familiile lor. Doresc ca autorităţile ţării, ajutate de comunitatea internaţională, să poată alina repede suferinţele iubitei populaţii croate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 30 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
20. Rugăciunea de mulţumire

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Categorii:Lecturi, Papa Francisc, RugaciuneEtichete:, , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: