Prea târziu te-am iubit...

Râuri de apă vie

Celui care îi este sete, să se apropie de Isus: Domnul continuă să fie și astăzi izvor de apă vie. Pentru toți! Trebuie doar să ne apropiem de el și să bem. Nu doar că ne vom potoli setea de adevăr, de dreptate, de iubire, de frumos, ci mult mai mult: vom simți că în noi se împlinește tot cuvântul său. Vom simți că din noi țâșnesc râuri de apă vie pentru cei din jurul nostru.

Da, cuvântul Domnul este valabil și astăzi, și este valabil pentru toți cei care se apropie de el: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea! ³⁸Cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»” (In 7,37-38).

Cine l-a întâlnit pe Cristos, cine și-a potolit setea la izvorul său, nu poate doar primi, doar lua la nesfârșit. Începe să dea, și dă din belșug. Ca Domnul. Începe să aibă viață, viață adevărată din care izvorăsc râuri de apă vie, râuri de generozitate, râuri de har.

Cei care vor să ajute un copil necunoscut și să susțină Proiectul Paxlaur – „Școala din inima copiilor (necunoscuți)” -, o pot face prin:

prin Banca Transilvania:

cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu

cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu.

prin PayPal/VISA/MASTERCARD/MAESTRO

Școala din inima copiilor (necunoscuți)

Pentru un copil, poți fi tu izvorul de apă vie, speranța și viața lui, dăruind din ceea ce ai primit, din ceea ce ai și mai ales din ceea ce ești. Donează

€10.00

acum 4 săptămâni 0 3

Relația dintre tăcere și cuvânt

„Doresc să vă împărtășesc câteva gânduri asupra unui aspect al procesului uman al comunicării care, deși este foarte important, uneori e uitat, și trebuie reamintit în mod deosebit în acest timp. Este vorba despre relația dintre tăcere și cuvânt: două momente ale comunicării care trebuie să fie în echilibru, să se succeadă și să se integreze pentru a obține un dialog autentic și o apropiere profundă între persoane. Atunci când tăcerea și cuvântul se exclud reciproc, comunicarea se deteriorează, fie deoarece provoacă o anumită uimire, fie creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare și semnificație.

Tăcerea este parte integrantă a comunicării și fără de ea nu există cuvinte pline de conținut. În tăcere ascultăm și ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, în ea se nasc și sunt aprofundate gândurile, prin ea înțelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce așteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reușim să nu rămânem legați, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre. În acest fel se deschide un spațiu de ascultare reciprocă și se poate lega o relație umană mai consistentă. În tăcere, de exemplu, se creează momentele cele mai autentice în comunicarea dintre cei care se iubesc: gestul, expresia chipului, trupul devin semne prin care se manifestă persoana. Prin tăcere grăiesc bucuria, grijile, suferința, care află în ea o formă de exprimare deosebit de intensă. Din tăcere derivă, așadar, o comunicare mai exigentă, care presupune sensibilitate și o capacitate de a asculta care arată, adesea, măsura și natura relațiilor interumane. Acolo unde mesajele și informația abundă, tăcerea devine esențială pentru a discerne ceea ce este important de ceea ce este inutil ori în plus. O reflectare profundă ne ajută să descoperim relația dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtășirea de opinii ponderate și pertinente, dând naștere unei adevărate cunoașteri împărtășite. De aceea este necesar să se creeze un climat potrivit, un fel de „ecosistem” care să știe să echilibreze tăcerea, cuvintele, imaginile și sunetele…

Dacă Dumnezeu îi vorbește omului și prin tăcere, și omul descoperă în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu și despre Dumnezeu. „Avem nevoie de acea tăcere care devine contemplație, care ne face să pătrundem în tăcerea lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la punctul în care ia viață Cuvântul, Cuvântul răscumpărător”. Vorbind despre măreția lui Dumnezeu, limbajul nostru pare a fi întotdeauna nepotrivit și face astfel loc contemplării în tăcere. Din această contemplare prinde viață cu toată forța sa interioară urgența misiunii, necesitatea stringentă de „a comunica ceea ce am văzut și am auzit”, pentru ca toți să fie în comuniune cu Dumnezeu (cf. 1In 1,3). Contemplația în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simți suferința lui și a-i oferi lumina lui Cristos, Mesajul său de viață, darul iubirii sale depline care mântuiește…

Cuvânt și tăcere. A ne educa pentru comunicare înseamnă a învăța să ascultăm, să contemplăm, nu doar să vorbim, iar acest lucru este deosebit de important pentru cei care evanghelizează: tăcerea și cuvântul sunt ambele elementele esențiale și integrante ale acțiunii comunicative a Bisericii, pentru o vestire reînnoită a lui Cristos în lumea contemporană. Mariei, a cărei tăcere „ascultă și face să răsară Cuvântul” îi încredințez întreaga lucrare de evanghelizare pe care Biserica o înfăptuiește prin mijloacele de comunicare socială”.

Din mesajul Sfântului Părinte
Papa Benedict al XVI-lea
pentru a 46-a Zi Mondială
a Comunicațiilor Sociale 2012:
Tăcere și cuvânt: cale a evanghelizării

Textul integral AICI: https://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zilei-mondiale-a-comunicatiilor-sociale-2012/

acum 4 săptămâni 0 3

Rugăciune și speranță

„Dacă nu mă mai ascultă nimeni, Dumnezeu încă mă ascultă. Dacă nu mai pot vorbi cu nimeni, nu mai pot invoca pe nimeni, lui Dumnezeu pot să-i vorbesc mereu. Dacă nu mai există nimeni care să mă poată ajuta – acolo unde este vorba de o necesitate sau de o așteptare care depășește capacitatea umană de a spera – El poate să mă ajute. Dacă sunt izolat în singurătate extremă…; dar cel care se roagă nu este niciodată total singur. Din treisprezece ani de închisoare, dintre care nouă în izolare, neuitatul Cardinal Nguyen Van Thuan ne-a lăsat o broșură prețioasă: Rugăciuni de speranță. În timpul celor treisprezece ani de închisoare, într-o situație de disperare aparent totală, ascultarea lui Dumnezeu, faptul de a-i putea vorbi, a devenit pentru el o crescândă forță de speranță, care după eliberarea lui i-a permis să devină pentru oamenii din toată lumea un martor a speranței – al acelei speranțe care chiar și în nopțile de singurătate nu apune.

33. Augustin a ilustrat foarte frumos relația intimă dintre rugăciune și speranță într-o omilie despre Prima Scrisoare a lui Ioan. El definește rugăciunea ca exercițiu al dorinței. Omul a fost creat pentru o realitate mare – pentru însuși Dumnezeu, pentru a fi umplut de El. Însă inima sa este prea strâmtă pentru realitatea mare care i-a fost hărăzită. Trebuie să fie lărgită. „Trimițând [darul său], Dumnezeu lărgește dorința noastră; prin intermediul dorinței lărgește sufletul și dilatându-l îl face mai capabil [să-l primească pe El însuși]”. Augustin face trimitere la sfântul Paul care spune despre sine că trăiește îndreptat spre lucrurile care trebuie să vină (cf. Fil 3,13). Apoi folosește o imagine foarte frumoasă pentru a descrie acest proces de lărgire și de pregătire a inimii umane. „Presupune că Dumnezeu vrea să te umple cu miere [simbol al gingășiei lui Dumnezeu și al bunătății sale]. Însă dacă tu ești plin de oțet, unde vei pune mierea?” Vasul, adică inima, trebuie mai întâi să fie lărgită și apoi curățată: eliberată de oțet și de gustul său. Aceasta cere muncă, costă durere, dar numai așa se realizează adaptarea la care suntem destinați. Chiar dacă Augustin vorbește direct numai despre receptivitatea pentru Dumnezeu, totuși apare clar că omul, în această muncă prin care se eliberează de oțet și de gustul oțetului, nu devine numai liber pentru Dumnezeu, ci tocmai se deschide și față de ceilalți. De fapt, numai devenind fii ai lui Dumnezeu putem să fim cu Tatăl nostru comun. A ne ruga nu înseamnă a ieși din istorie și a ne retrage în colțul privat al propriei fericiri. Modul corect de a ne ruga este un proces de purificare interioară care ne face capabili pentru Dumnezeu și, tocmai așa, capabili și pentru oameni”.