Prea târziu te-am iubit…

Deşi ştiu că ţinând cont de practica Bisericii privind predicile nu-mi puteţi răspunde cu voce tare, aş vrea totuşi să vă întreb: cum v-a fost săptămâna ce tocmai am încheiat-o? Fiecare să răspundă în inima sa. A fost o săptămână grea? Uşoară? Frumoasă? Plină de bucurii? De necazuri? Examene? Probleme la serviciu? Probleme de sănătate? Succes în vreo investiţie sau afacere? Vindecare? Aţi primit veşti bune? Etc.

Primul motiv pentru care vă invit să facem acest exerciţiu este pentru că vreau să punem toate întâmplările săptămânii trecute la picioarele altarului, în mâinile Domnului prezent aici. Nu v-am întrebat nicidecum pentru a vă da subiecte la care să vă gândiţi în timpul predicii sau al Sfintei Slujbei. Vreau ca indiferent cum ne-a fost săptămâna, să adunăm totul şi la această sfântă Liturghie – bune sau rele – să le punem în mâine Domnului. Ne eliberăm, iubiţi credincioşi, pentru că urmează o altă săptămână, care va avea bucuriile sau necazurile ei şi trebuie să avem inima pregătită, capabilă să primească noi etape ale vieţii noastre.

Al doilea motiv al întrebării este pentru că vreau să vă fac părtaş la o bucurie personală care cred că este sau va deveni, sper, şi a dvs. Aceasta pentru ca dacă săptămâna ne-a fost grea bucuria această să ne aducă un pic de mângâiere; dacă zilele ne-au fost pline de frumos, atunci vestea primită să completeze şi sporească bucuriile trăite.

Iată despre ce este vorba. Vineri, 14 ianuarie 2011, Vaticanul, şi apoi toate agenţiile de ştiri, au anunţat că Papa Ioan Paul al II-lea va fi beatificat la 1 mai, anul acesta. Karol cel Mare, aşa cum este cunoscut, va fi ridicat la cinstea altarelor. El este omul despre care a auzit întreaga lume. El este Papa pe care unii dintre noi l-au şi văzut la Bucureşti în mai 1999. Este singurul papă care ne-a vizitat ţara şi care în mesajele sale a vorbit lumii întregi în limba noastră română. Rugăciunile mulţimii împreună cu strigătul lor „Santo subito” au fost ascultate. Vă împărtăşesc această veste nu pentru că am transformat predica într-o agenţie de ştiri. Nicidecum! Vorbesc despre Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea pentru că el este omul care se regăseşte în toate fragmentele biblice pe care le-am ascultat astăzi la sfânta Liturghie.

Putem spune fără urmă de greşeală că el este servitorul Domnului din prima lectură (Is 49,3.5-6). Prin viaţa sa a putut spune mai bine decât orice: Domnul m-a plămădit din sânul mamei mele, ca să-i slujesc lui, să-i întorc pe cei rătăciţi şi să-i strâng la un loc pe cei risipiţi. Am fost preţuit în ochii Domnului şi Dumnezeul meu a fost puterea mea. A făcut din mine lumina popoarelor, ca să duc mântuirea lui până la marginile pământului. E suficient să ni-l amintim din multele lui călătorii apostolice ca să vedem cum toate aceste cuvinte au prins viaţă în persoana sa: a fost purtător de lumină şi de mântuire până la marginile pământului!

Apoi, cine ar putea recita mai bine decât el aceste cuvinte ale psalmistului Iată, vin, Doamne, să împlinesc voinţa ta! (Ps 39)? Şi încă:

Mi-am pus toată nădejdea în Domnul;
el s-a aplecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul.
Mi-a pus pe buze un cântec nou,
un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru.

Tu nu doreşti nici jertfă, nici ofrande;
tu mi-ai deschis urechile;
nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispăşire.
Atunci am zis: „Iată, vin!”.

În sulul cărţii este scris despre mine
că trebuie să împlinesc voinţa ta, Dumnezeule.
Aceasta mă bucură,
Legea ta este în adâncul inimii mele.

Vestesc îndurarea ta, în adunarea cea mare;
nu-mi închid buzele, tu ştii lucrul acesta, Doamne!

Toată nădejdea lui era în Domnul aşa cum ştim din motoul său: Totus Tuus!

Sfântul Părinte a fost şi imaginea apostolului Paul. Şi el s-a îndreptat spre credincioşi spunându-le: mă adresez vouă care sunteţi Biserica lui Dumnezeu, purtând totodată spre ei harul şi pacea Domnului! (1Cor 1,1-3).

Şi nu în ultimul rând a fost Ioan Botezătorul (In 1,29-34) care a dat mărturie. L-a început nu-l cunoştea pe deplin pe Cristos: eu nu-l cunoşteam. Aceasta deoarece Karol Wojtyla a fost mai întâi poet, filozof, scriitor, actor şi abia apoi seminarist şi preot. Apoi s-au verificat şi în el cuvintele „dar el m-a trimis şi eu de aceea am venit ca să dau mărturie, ca el să fie cunoscut… Eu nu-l cunoşteam, dar apoi am văzut şi dau mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu”. S-a îndrăgostit de Cristos şi de Biserica sa pentru totdeauna. Modul său de apropiere de Cristos poate fi folosit ca dovadă incontestabilă pentru demonstrarea cuvântului lui Nicolae Steinhardt, călugărul ortodox de la Rohia: Dacă ajungi să-l cunoşti pe Cristos, ţi-e teribil de ruşine să mai păcătuieşti.

Aşadar, Ioan Paul al II-lea este omul care a văzut, a crezut şi a dat mărturie şi în lumea întreagă este apreciată mărturia lui.

însă, iubiţi credincioşi, sunt convins că până aici nu am spus nimic nou sau senzaţional. Erau lucruri arhicunoscute. Mai mult decât atât: nu doar textele de la această sfântă Liturghie i se potrivesc, ci toate. Dacă vreţi putem face un exerciţiu: deschidem Biblia la întâmplare şi tot ce e bun şi sfânt vedem că i se potriveşte. Totul. Pentru că a fost omul lui Dumnezeu, slujitorul său.

Senzaţionalul şi provocarea vin din altă parte: noi ne regăsim în vreuna din aceste lecturi? Măcar o propoziţie simţim că ni se potriveşte? Că Dumnezeu ar fi putut să spună acele cuvinte referindu-se la noi?! Mai mult, lărgim sfera: dacă deschidem şi citim Sfânta Scriptură ne regăsim în vreun fragment pozitiv, măcar în unul? (Atenţie! Am spus fragment pozitiv pentru că altfel putem deschide la Cain şi Abel sau la Răstigneşte-l!). Aceasta este provocarea: să mergem acasă şi să deschidem Biblia până dăm de primul text (poate singurul!) pe care după ce-l citim să putem spune: „da, exact aşa fac şi eu! Ce bine mi se potriveşte!”. Şi să tot citim până indiferent unde deschidem, să putem spune: „da, aşa fac şi eu!”.

Greu de tot, iubiţi credincioşi! Asta da provocare. Asta da săptămână grea: să faci totul după voia Domnului. Totul!

De fapt, asta înseamnă să fii creştin: să te zbaţi să trăieşti în toate după voinţa lui Dumnezeu.

Poate unii aţi văzut filmul Alexander, apărut în 2004 sub regia lui Oliver Stone. Este un film despre Alexandru cel Mare. În timpul filmului este amintit următorul episod din viaţa lui. Pe când, copil fiind, era educat, mereu i se spunea, deşi era fiu de rege: „Alexandru, ţine minte: rege nu te naşti, rege devii! Rege te faci!”

Iubiţi credincioşi, creştin nu te naşti, creştin devii! Creştin nu eşti o dată pentru totdeauna, ci creştin te menţii în fiecare zi! Trebuie să munceşti să aperi demnitatea la care ai fost ridicat prin botez. Există un exemplu grăitor din viaţa aceluiaşi Alexandru cel Mare. Se povesteşte că i s-a raportat că în armata lui are un soldat cam fricos. Împăratul l-a chemat şi l-a întrebat:

– Soldat  ce aud despre tine?!

– Niciun răspuns! Tăcere!

– Cum te numeşti, soldat?

– Alexandru, maiestate, Alexandru mă numesc!

– Nu are cum, fu răspunsul mânios al împăratului. Alexandru e nume mare, e numele meu. Aşadar, te mai întreb o dată: cum te numeşti?

– Alexandru, maiestatea voastră!…Iertaţi-mă!

– Nu are cum, soldat, să te numeşti Alexandru şi să fii atât de fricos! Ascultă bine. Porţi un nume mare. Numele împăratului tău! Ori mergi şi lupţi plin de curaj,demn de numele ce-l porţi, ori îţi schimbi numele!

Iubiţi credincioşi, purtăm un nume mare: ori luptăm pentru el, ori ne schimbăm numele! Adevărul numelui pe care-l purtăm este mai provocator decât această istorioară. Să dăm mărturie despre numele nostru. Să se vadă că suntem creştini. Sunt mulţi cei pe care-i vom avea pe conştiinţă pentru că nu s-au făcut creştini deoarece au văzut că noi nu ne purtăm cu demnitate şi nu facem cinste numelui pe care-l avem. Aţi mai auzit cu siguranţă aceste cuvinte ale lui Mahatma Gandhi: „Îmi place Cristos al vostru. Nu îmi plac creştinii voştri. Creştinii sunt atât de diferiţi de Cristos”.

E atâta tristeţe în aceste cuvinte! Suntem atât de diferiţi de Cristos şi de adevăraţii creştini.

Ioan Paul al II-lea nu a fost. El şi-a trăit cu demnitate numele şi i-a chemat pe toţi să facă la fel.

Ne amintim cu siguranţă cât de mult călătorea. El era obişnuit ca să evalueze rezultatele călătoriilor pentru a înţelege ce a fost bine şi a vedea schimbările care trebuie efectuate în călătoriile următoare. După călătoria în Polonia din anul 1991, Papa a observat că în timpul Liturghiei la Varşovia, în zonele mai îndepărtate, tinerii plecau şi veneau, beau bere sau Coca-cola şi se întorceau. „Nu era, a spus el, ca în călătoriile precedente. Am simţit o schimbare de mentalitate în societate. Nu ne foloseşte să păstrăm primele locuri, VIP-urile care sunt mereu aşezate în acelaşi mod, mereu în faţă, ci marginile sunt importante şi merită atenţia noastră”.

Iubiţi credincioşi, vedem oameni mereu în primul rând, oameni care vin duminică de duminică, poate chiar zi de zi la biserică. Ferice de ei. Dar să nu fie o supărare să spun că nu ei sunt principala grijă a Bisericii. Ei sunt mereu aici. Cei de la margine, cei îndepărtaţi sau absenţi de tot, ei sunt preocuparea Bisericii. Sau ar trebui să fie din ce în ce mai mult. Pentru ei noi vă predicăm dvs. ca să vă alăturaţi nouă şi să mergeţi şi să le vorbiţi despre Cristos şi despre mesajul său.

Să mergem, dragi creştini, şi să trăim Liturghia celebrată împreună. Să se vadă acest lucru! Să fie imprimat în comportamentul nostru numele de creştin. Cineva întâlnindu-ne să poată spune: uite, chiar se vede că e creştin. Se vede că a fost duminică la Liturghie, că s-a spovedit, s-a împărtăşit etc. E altfel. Îmi place cum e. Am să merg şi eu! Vreau şi eu să fiu creştin!

Vă întrebam la început cum v-a fost săptămâna. Am văzut că s-au întâmplat şi lucruri bune: avem un nou fericit, Ioan Paul al II-lea. Un sfânt iubit! Cum va fi săptămâna viitoare? Cu bune sau rele, suferinţă sau sănătate, examene luate sau picate…?! Nu ştiu, dar să fim în toate creştini!!!… Dacă nu, să ne schimbăm numele! Să nu-i scandalizăm pe ceilalţi!

Şi deoarece ieri a fost ziua marelui nostru poet Mihai Eminescu, vă invit să încheiem cu o rugăciune scrisă de el şi adresată sfintei Fecioare Maria.

Să înălţăm această rugă a noastră pentru migranţi şi refugiaţi. Astăzi este Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Să ne rugăm pentru cei care din motive economice, din cauza războiului sau a şcolilor pe care vor să le urmeze etc. sunt departe de casă şi de cei dragi.

De asemenea, marţi, 18 ianuarie, începem săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Să înălţăm rugăciunea noastră şi pentru împlinirea acestui „vis” al lui Dumnezeu: ca toţi să fie una!

Şi nu în ultimul rând, să ne rugăm ca săptămâna pe care tocmai o începem să fie una în care să dăm mărturie despre numele pe care-l purtăm: creştin!