Dor de înger

Copilărind cu bunica mea am învăţat că nu trebuie să arunci nimic. Nu se ştie când îţi va folosi! :)  Era transpunerea practică a teoriei filozofice: „nimic nu se pierde, totul se transformă”. ;)

Astfel se face că nu am pierdut nişte fiţuici, pe care le-am descoperit astăzi într-un curs. Plictisindu-mă, probabil, la acel curs (nu spun care! :) ), mâzgăleam aceste gânduri pline de dor către îngerul meu păzitor.

Un înger, o lumină, cerească, divină,
Asupră-ne mereu plină de har să vină,
Ziua întreagă ne-o însoţească,
Bine să facem, de rău ne ferească…

Cred că asta era un fel de început pentru rugăciunea de dimineaţă, căci pentru rugăciunea de seară scrisesem:

Când mă duc seara spre-a patului odihnă
Şi la cei dragi gândindu-mă adorm în tihnă,
Tu, îngere-al meu, cerească putere,
Fi-ne alinare, fii mângâiere;
Veghează-ne somnul şi fi-ne aproape
Să îţi zâmbim bucuroşi după noapte.

Şi mai scriam:

Înger îngeraşul meu
Să-l iubesc pe Dumnezeu
Şi pe cel de lângă mine
Calm, frumos, cum se cuvine.
Sincer te rog să m-ajuţi
Să cresc mare în virtuţi:
Credinţa mi-o întăreşte,
Speranţa mi-o reînnoieşte,
În iubire să-i slujesc,
Pe cei care-i întâlnesc.
Tu îmi eşti ocrotitor,
Călăuză şi păstor,
Zilnic vreau să-ţi mulţumesc
Prezenţa să ţi-o-ndrăgesc.

… Te iubesc!