Mândrie, fericire și culmea ironiei: un portughez celebru îi vorbește unui argentinian arhicunoscut despre un român faimos

Această prezentare necesită JavaScript.

Mândru până aproape de păcat. În această dimineață mă simt încercat puternic de acea mândrie care își găsește sinonim în fericire, acea fericirea atât de râvnită: fericirea de a fi român. Nu se întâmplă în fiecare zi ca un portughez să-i vorbească unui argentianin despre un scriitor român. Cu atât mai puțin dacă argentinianul este chiar „papa de la Roma”, iar portughezul este el însuși un mare scriitor și preot.

Această fericire m-a cuprins atunci când am citit că în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le prezintă pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, Sfintele Scripturi se împletesc cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco (născut Eugen Ionescu, la Slatina – 26 noiembrie 1909) şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery.

Sfântului Părinte papa Francisc și Curiei Romane li s-a vorbit despre Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionescu, un om „fără rădăcini, fără casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”. (Oare câți români au citit această operă? Sau câți cunosc opera lui Ionescu, viața lui? Culmea, un portughez o cunoaște mai bine decât noi!)

Găsesc această știre importantă și în contextul aberațiilor apărute în presa din România despre „retragerea” papei Francisc. Haz și de necaz sau culmea ironiei: acuzat de „jurnaliști” români că s-a retras, Sfântul Părinte de fapt stă retras, adică liniștit, în tăcere, și meditează (și) pe marginea unor texte care-și au originea, culmea, tocmai în România, țara care trăia în sufletul marelui Ionescu/Ionesco!

Iată articolul apărut în Vatican Insider și preluat de ercis.ro:

 

Exerciţii spirituale, setea lui Dumnezeu între Ionesco şi „Micul Prinţ”

De Salvatore Cernuzio

Suntem fiinţe neliniştite, limitate, vulnerabile. Bărbaţi şi femei „incompleţi şi în construcţie”. Însetaţi „de relaţii, de acceptare şi de iubire”. Numai Isus poate satisface această „sete”; de fapt, El însuşi spune în Apocalips: „Cui îi este sete, să vină”.

Sfintele Scripturi se amestecă, în meditaţiile pe care preotul José Tolentino de Mendonça le desfăşoară pentru exerciţiile spirituale de Postul Mare ale papei şi ale Curiei Romane în „Casa Divin Maestro” la Ariccia, cu teatrul absurdului al lui Eugene Ionesco şi cu literatura fantastică din „Micul Prinţ”, capodopera lui Antoine de Saint Exupery. Teolog şi poet, precum şi vice-director al Universităţii Catolice din Lisabona, părintele Tolentino în meditaţia sa din această dimineaţă, a doua după cea de ieri seara, se concentrează asupra temei „Ştiinţa setei”. Reflecţia sa – informează Vatican News care prezintă fragmente din predica preotului – defineşte garniturile „abundenţei” şi „gratuităţii” de viaţă pe care Fiul lui Dumnezeu le oferă omului.

Isus promite să ne adape, conştient de „câte obstacole ne frânează” şi de câte „derive ne întârzie”. Dar noi dorim să umplem această sete? Adică, îl dorim pe Dumnezeu? Ştim să recunoaştem setea noastră? Suntem „aşa de aproape de izvor şi mergem aşa de departe”, afirmă predicatorul. De altfel, „nu este uşor să ne expunem setei”: ea „ne privează de respiraţie, ne epuizează, ne termină. Ne lasă asediaţi şi fără forţe pentru a reacţiona… ne duce la limita extremă”.

Este ceea ce i se întâmplă lui Jean, protagonistul masculin din „Setea şi foamea” de Ionesco, un om „fără rădăcini, nici casă, incapabil să creeze legături, pierdut în golul labirintului în care ascultă numai zgomotul solitar al propriilor paşi”. Figura sa este una devorată de un „gol infinit”, de „o nelinişte pe care se pare că nimic n-o poate potoli”.

Este setea omului de astăzi; o sete, explică Tolentino, care „se transformă în îndepărtare faţă de ceea ce este esenţial, într-o incapacitate de discernământ”. Aşadar se poate vorbi despre „consumism spiritual” care merge în acelaşi pas cu consumismul material impus de societatea de astăzi „drept criteriu de fericire”. Cu el „dorinţa se transformă într-o capcană”: de fapt, de fiecare dată când credem că potolim setea noastră într-o „vitrină”, într-o „lucru cumpărat”, într-un „obiect”, posesia comportă devalorizarea sa, afirmă părintele José. Asta face să crească golul: obiectul dorinţei noastre este o „entitate absentă”, afirmă el, este un „obiect care lipseşte mereu”.

Există multe „moduri de a înşela nevoile şi de a adopta o atitudine de evadare spirituală fără a conştientiza vreodată că fugim”, subliniază predicatorul. „Implicăm motive sofisticate de profit şi de eficacitate” înlocuind cu ele „auscultaţia profundă a spaţiului nostru interior şi discernământul setei noastre”, uitând de faptul că nu există şi probabil nu vor exista niciodată „pastile în măsură să rezolve mecanic problemele noastre”. De aceea Domnul indică noi direcţii: „Cui îi este sete, să vină; cine doreşte, să bea gratuit apa vieţii”, nu încetează să ne spună.

Deci invitaţia este să încetinim „pasul nostru” şi „să conştientizăm nevoile noastre”. Să repunem în Dumnezeu setea noastră „de relaţii, de acceptare şi de iubire”, „un patrimoniu biografic”, afirmă teologul portughez, care este prezentă în fiecare fiinţă umană din copilărie până la bătrâneţe şi pe care „suntem chemaţi s-o recunoaştem şi să mulţumim pentru ea”.

Reflecţia de aseară a părintelui José Tolentino, prima din exerciţiile spirituale, s-a desfăşurat în schimb pornind de la episodul întâlnirii dintre Isus şi samariteană la fântână prezentat de Ioan. Cererea „dă-mi să beau” făcută de Mesia, un iudeu, unei femei din Samaria, regiune populată de dizidenţi cu care evrei nu se împăcau, lasă dezarmaţi de „uimire”.

Tocmai uimirea este atitudinea la care invită predicatorul. Trebuie să devenim „învăţăcei ai uimirii”, îi spune papei şi Curiei. Uimire faţă de un Dumnezeu care „este cerşetor al omului”, care asumă toate slăbiciunile umane într-un „trup care experimentează truda zilelor”, care este „consumat de grija iubitoare a altora”. Isus „a venit să ne caute”, remarcă Tolentino, „în fragilitatea noastră cea mai abisală şi nocturnă, să ne simţim înţeleşi şi căutaţi de setea lui Isus”. Setea sa nu este setea noastră, nu este o sete „de apă”, este o sete mai mare. „Este sete de a ajunge la setea fiecăruia dintre noi, de a intra în contact cu rănile noastre”. El ne cere: „Dă-mi să beau”, noi „îi vom da? Ne vom da de băut unii altora?”.

Părintele José a încheiat invitând să se simtă „îmbrăţişaţi” de Dumnezeu: El „ştie că noi suntem aici”. De aceea, în interiorul nostru, să-i spunem: „Doamne, eu sunt aici aşteptând nimic. Care este ca şi cum aş spune: te aştept numai pe tine, aştept ceea ce tu îmi dai”.

(După Vatican Insider, 19 februarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Surse fotografii:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

https://fr.wikipedia.org/wiki/José_Tolentino_Mendonça

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: