„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic…
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții,
nu mă tem de nici un rău,
căci tu ești cu mine…” (Ps 23[22],1.4).

Adevăratul păstor este cel care cunoaște și calea care trece prin valea morții;
cel care și pe drumul ultimei singurătăți,
în care nimeni nu mă poate însoți,
merge împreună cu mine conducându-mă pentru a-l străbate:
el însuși a parcurs acest drum,
a coborât în împărăția morții,
a învins-o și s-a întors pentru a ne însoți pe noi acum
și a ne da certitudinea că, împreună cu el, se găsește o trecere.

Conștiința că există cel care și în moarte mă însoțește
și cu „toiagul și nuiaua lui îmi dă siguranță”,
așa încât „nu trebuie să mă tem de nici un rău” (cf. Ps 23[22],4) –
aceasta era noua „speranță” care se ridica deasupra vieții credincioșilor.

(din Scrisoarea enciclică Spe salvi a suveranului pontif Benedict al XVI-lea
către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către toți credincioșii
despre speranța creștină, nr. 6)