„Prezenţa Domnului locuieşte în familia reală şi concretă, cu toate suferinţele, luptele, bucuriile sale şi propunerile sale zilnice” (Amoris laetitia, 315).

În Biserică avem o comoară ascunsă: familia. Domnul a însoţit mereu fiecare criză a poporului său cu mesaje extraordinare şi pare să facă asta şi în faţa acestei pandemii, care ne constrânge pe noi toţi la o retragere forţată în casele noastre. Celebrările sunt suspendate, multe biserici sunt închise şi este riscant a ajunge la ele. Ne simţim singuri, izolaţi şi tocmai în această izolare Duhul ne sugerează să redescoperim sacramentul căsătoriei, în virtutea căruia casele noastre, prin prezenţa constantă a lui Cristos în relaţia consacrată a soţilor, sunt o mică Biserică familială.

De fapt, în case, soţii garantează prezenţa lui Isus douăzeci şi patru de ore pe zi. Un adevăr pe care papa Francisc îl subliniază în Amoris laetitia la nr. 67: „Cristos Domnul «vine în întâmpinarea soţilor creştini în sacramentul căsătoriei» şi rămâne cu ei”. Isus nu pleacă, ci rămâne cu soţii şi este prezent în casa lor nu numai când sunt reuniţi şi se roagă, ci în fiecare clipă.

În virtutea acestei realităţi, putem fructifica acest timp deosebit ca timpul în care fiecare familie creştină poate redescoperi ceea ce este: manifestare genuină a misterului, care este Biserica drept trup al lui Cristos. De fapt, soţii „edifică Trupul lui Cristos şi constituie o Biserică familială” (Amoris laetitia, 67). Fiecare familie este o parte esenţială a acestui trup, care se construieşte pornind de la micile gesturi zilnice, unde Isus este prezent în mod stabil.

Este un timp de antrenament, cel pe care ni-l oferă Domnul, în aşteptarea înfrângerii acestui rău. Un timp în care, trăind uniţi în casele noastre, suntem chemaţi să facem exerciţii de caritate continue. De câte ori pe zi în aceste ore Domnul ne dă oportunitatea de a-i privi cu duioşie pe copiii noştri, cu răbdare iubitoare pe soţul nostru; de a modera tonul vocii chiar dacă în jurul nostru domneşte o dezordine neaşteptată, de a educa pe copiii noştri la folosirea bună a acestui timp îndelungat în casă, care pare să nu treacă niciodată; de a-i educa la un dialog făcut din ascultare dăruită celuilalt, din calm interior, din respect, chiar dacă celălalt este diferit de modul în care aş vrea să fie? Este un timp de creştere, acesta, pentru fiecare dintre noi, în care trebuie să învăţăm să marcăm ritmul zilelor, care nu mai sunt controlate de munca frenetică şi de o gestionare familială dominată de „a face”. Ore oferite capacităţii noastre de a lăsa spaţiu celuilalt între zidurile restrânse ale caselor noastre. Cât este de important, în această nouă dimensiune în care suntem aruncaţi, ca soţul şi soţia să ştie să se privească în ochi şi să-şi vorbească, planificând împreună orele zilei, conştienţi că între zidurile familiale există o prezenţă frumoasă care provine din relaţia lor: Isus. Pentru că acesta nu este numai un timp de antrenament uman, ci şi spiritual. Este un timp de pre-evanghelizare, în case şi prin intermediul caselor, ca în epoca primelor comunităţi creştine, în timpul căruia Domnul ne invită să ne reunim ca familii, să ne rugăm împreună, în jurul unei lumânări aprinse, pentru a ne aminti că este Cineva care ne ţine uniţi şi care, în această perioadă de tulburare, ne iubeşte. Un timp care ne va permite după aceea să celebrăm din nou în biserici, mai conştienţi şi întăriţi de prezenţa lui Isus în vieţile noastre zilnice.

Aşadar, să ne străduim să percepem invitaţia pe care ne-o adresează Domnul în casele noastre: să ne reunim, ca familie, duminica, pentru a celebra în mod mai solemn acea liturgie familială care în mod obişnuit, în virtutea prezenţei lui Isus, se împlineşte prin gesturile dintre soţi (gesturile de iubire trăite în istoria unui cuplu de soţi, devin o „continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic” şi „viaţa conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie” [Amoris laetitia, 215]).

Cum se face asta este simplu: putem să ne întâlnim toţi împreună într-o cameră, să recităm un Psalm de laudă, să ne cerem iertare reciproc cu un cuvânt sau un gest între soţi şi între părinţi şi copii, să citim Evanghelia duminicii, să exprimăm un gând despre ceea ce trezeşte Cuvântul în fiecare, să formulăm o rugăciune pentru necesităţile familiei, ale celor pe care-i iubim, ale Bisericii şi ale lumii. Şi în sfârşit, să încredinţăm grijii Mariei familia noastră şi fiecare familie pe care o cunoaştem.

Toate familiile pot face asta, pentru că Isus a spus: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Şi de ce să nu încercăm să facem comunitate, rugându-ne duminica împreună cu mai multe familii, via skype, sau cu alte sisteme de audio sau video conferinţă, folosindu-ne de avantajele tehnologiei moderne? Pe rând putem să-i punem pe copiii noştri să citească, sau să alternăm glasurile cuplurilor şi familiilor conectate.

Să ne amintim că soţii sunt semnul misterului pascal care se celebrează în fiecare Euharistie („De aceea soţii sunt referinţa permanentă pentru Biserică a ceea ce s-a întâmplat pe Cruce”, Amoris laetitia, 72); ei sunt profeţie, vestire întrupată într-o cotidianitate formată din mici gesturi, care exprimă dăruirea de sine, aşa cum a făcut Isus. Să profităm de acest timp un pic straniu pentru a-l primi şi a-l trăi pe Duhul Sfânt în casele noastre şi a redescoperi bogăţia şi darul Bisericilor noastre familiale împreună cu Isus, care locuieşte cu noi.

O propunere concretă pentru a fi „Biserică familială”
de cardinal Kevin Farrell 
prefect al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă
După L’Osservatore Romano, 22 martie 2020
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe http://www.ercis.ro