Rugăciunea ştie să îmblânzească neliniştea…


„Doamne,
ceea ce vrei tu,
când vrei tu
şi cum vrei tu…
Rugăciunea ştie să îmblânzească neliniştea:
însă noi suntem neliniştiţi,
vrem mereu lucrurile (chiar) înainte de a le cere
şi le vrem imediat.
Această nelinişte ne face rău,
iar rugăciunea ştie să îmblânzească neliniştea,
ştie s-o transforme în disponibilitate”.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Pe drumul nostru de cateheză despre rugăciune, astăzi o întâlnim pe Fecioara Maria, ca femeie care se roagă. Sfânta Fecioară Maria se ruga. Atunci când lumea încă o ignoră, când este o simplă tânără logodită cu un bărbat din casa lui David, Maria se roagă. Putem să ne imaginăm tânăra din Nazaret reculeasă în tăcere, în dialog continuu cu Dumnezeu, care în curând avea să-i încredinţeze misiunea sa. Ea este deja plină de har şi neprihănită încă de la zămislire, dar încă nu ştie nimic despre vocaţia sa surprinzătoare şi extraordinară şi despre marea furtunoasă pe care va trebui să navigheze. Un lucru este sigur: Maria aparţine cetei mari a celor umili cu inima pe care istoricii oficiali nu-i includ în cărţile lor, dar cu care Dumnezeu a pregătit venirea Fiului său.

Maria nu conduce în mod autonom viaţa sa: aşteaptă ca Dumnezeu să ia frâiele drumului său şi s-o conducă acolo unde vrea el. Este docilă, şi cu această disponibilitate a sa predispune marile evenimente care îl implică pe Dumnezeu în lume. Catehismul ne aminteşte prezenţa sa constantă şi atentă în planul binevoitor al Tatălui şi de-a lungul cursului vieţii lui Isus (cf. CBC, 2617-2618).

Maria este în rugăciune, când arhanghelul Gabriel vine să-i aducă vestea la Nazaret. Acel „Iată-mă” al său, mic şi imens, care în acel moment face să tresalte de bucurie întreaga creaţie, a fost precedat în istoria mântuirii de atâţia alţi „iată-mă”, de atâtea ascultări încrezătoare, de atâtea disponibilităţi la voinţa lui Dumnezeu. Nu există mod mai bun de a ne ruga decât a fi ca Maria într-o atitudine de deschidere, de inimă deschisă la Dumnezeu: „Doamne, ceea ce vrei tu, când vrei tu şi cum vrei tu”. Adică, inima deschisă la voinţa lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu răspunde mereu. Câţi credincioşi trăiesc astfel rugăciunea lor! Cei care sunt mai umili cu inima, se roagă astfel: „Doamne, ceea ce vrei tu, când vrei tu şi cum vrei tu”. Şi aceştia se roagă aşa, nu supărându-se pentru că zilele sunt pline de probleme, ci mergând în întâmpinarea realităţii şi ştiind că în iubirea umilă, în iubirea oferită în orice situaţie, noi devenim instrumente ale harului lui Dumnezeu. Doamne, ceea ce vrei tu, când vrei tu şi cum vrei tu. O rugăciune simplă, dar care înseamnă să punem viaţa noastră în mâinile Domnului: el să fie cel care ne conduce. Toţi ne putem ruga astfel, aproape fără cuvinte.

Rugăciunea ştie să îmblânzească neliniştea: însă, noi suntem neliniştiţi, vrem mereu lucrurile înainte de a le cere şi le vrem imediat. Această nelinişte ne face rău, iar rugăciunea ştie să îmblânzească neliniştea, ştie s-o transforme în disponibilitate. Când sunt neliniştit, mă rog şi rugăciunea îmi deschide inima şi mă face disponibil la voinţa lui Dumnezeu. Fecioara Maria, în acele puţine clipe ale Bunei Vestiri, a ştiut să respingă frica, deşi prevedea că „da”-ul său îi va aduce încercări foarte dure. Dacă în rugăciune înţelegem că fiecare zi dăruit de Dumnezeu este o chemare, atunci lărgim inima şi primim totul. Învăţăm să spunem: „Ceea ce vrei tu, Doamne. Promite-mi numai că vei fi prezent la fiecare pas pe drumul meu”. Acest lucru este important: a cere Domnului prezenţa sa la fiecare pas al drumului nostru: să nu ne lase singuri, să nu ne abandoneze în ispită, să nu ne abandoneze în momentele urâte. Acel final din „Tatăl nostru” este aşa: harul pe care Isus însuşi ne-a învăţat să-l cerem de la Domnul.

Maria însoţeşte în rugăciune toată viaţa lui Isus, până la moarte şi la înviere; şi la sfârşit continuă, şi însoţeşte primii paşi ai Bisericii care se naşte (cf. Fap 1,14). Maria se roagă cu discipolii care au trecut prin scandalul crucii. Se roagă cu Petru, care a cedat în faţa fricii şi a plâns datorită remuşcării. Maria este acolo, cu discipolii, în mijlocul bărbaţilor şi femeilor pe care Fiul său i-a chemat să formeze comunitatea sa. Maria nu o face pe preotul între ei, nu! Este Mama lui Isus care se roagă cu ei, în comunitate, ca una din comunitate. Se roagă cu ei şi se roagă pentru ei. Şi, din nou, rugăciunea sa precede viitorul care urmează să se împlinească: prin lucrarea Duhului Sfânt a devenit Mamă a lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului Sfânt devine Mamă a Bisericii. Rugându-se cu Biserica de la început devine Mamă a Bisericii, însoţeşte pe discipoli în primii paşi ai Bisericii în rugăciune, aşteptându-l pe Duhul Sfânt. În tăcere, mereu în tăcere. Rugăciunea Mariei este tăcută. Evanghelia ne relatează numai o rugăciune a Mariei: la Cana, când îi cere Fiului său, pentru acei oameni sărmani, care urmează să facă o impresie proastă la sărbătoare. Însă, să ne imaginăm: a face un ospăţ de nuntă şi a-l termina cu lapte pentru că nu era vin! Dar ce impresie proastă! Şi ea, se roagă şi îi cere Fiului să rezolve problema aceea. Prezenţa Mariei este în ea însăşi rugăciune şi prezenţa sa între discipoli în cenacol, aşteptându-l pe Duhul Sfânt, este în rugăciune. Astfel, Maria dă naştere Bisericii, este Mama Bisericii. Catehismul explică: „În credinţa slujitoarei sale umile Darul lui Dumnezeu – adică Duhul Sfânt – găseşte primirea pe care o aştepta încă de la începutul timpurilor” (CBC, 2617).

În Fecioara Maria, intuiţia feminină naturală este preamărită de unirea sa foarte singulară cu Dumnezeu în rugăciune. Pentru aceasta, citind evanghelia, observăm că ea pare uneori că dispare, pentru a reapare după aceea în momentele cruciale: Maria este deschisă la glasul lui Dumnezeu care conduce inima sa, care conduce paşii săi acolo unde este nevoie de prezenţa sa. Prezenţă tăcută de mamă şi de discipolă. Maria este prezentă pentru că este Mamă, dar este prezentă şi pentru că este prima discipolă, aceea care a învăţat mai bine lucrurile lui Isus. Maria nu spune niciodată: „Veniţi, eu voi rezolva treburile”. Ci spune: „Faceţi ceea ce vă va spune el”, arătându-l mereu cu degetul pe Isus. Această atitudine este tipică a discipolului şi ea este prima discipolă: se roagă ca Mamă şi se roagă ca discipolă.

„Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Aşa o reprezintă evanghelistul Luca pe Mama Domnului în evanghelia copilăriei. Tot ceea ce i se întâmplă ajunge să aibă o reflexie în adâncul inimii sale: zilele pline de bucurie, ca şi momentele mai întunecate, când şi ea înţelege cu greu pe ce căi trebuie să treacă Răscumpărarea. Totul ajunge în inima sa, pentru ca să fie trecut prin sita rugăciunii şi să fie transfigurat de ea. Fie că este vorba despre darurile magilor, sau de fuga în Egipt, până la acea teribilă vineri a pătimirii: Mama păstrează şi poartă totul în dialogul său cu Dumnezeu. Cineva a comparat inima Mariei cu o perlă de o strălucire incomparabilă, formată şi şlefuită de primirea răbdătoare a voinţei lui Dumnezeu prin misterele lui Isus meditate în rugăciune. Ce frumos ar fi dacă şi noi vom putea să ne asemănăm un pic cu Mama noastră! Cu inima deschisă la cuvântul lui Dumnezeu, cu inima tăcută, cu inima ascultătoare, cu inima care ştie să primească cuvântul lui Dumnezeu şi îl lasă să crească precum o sămânţă a binelui Bisericii.

Papa Francisc
Audienţa generală de miercuri, 18 noiembrie 2020
Cateheze despre rugăciune:
15. Fecioara Maria, femeie care se roagă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Categorii:Lecturi, Papa Francisc, Rugaciune, Sfânta Fecioară MariaEtichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: