Maria îi îmbrăţişează pe toţi,
independent de credinţa fiecăruia,
pentru că ne vede pe toţi ca fii ai săi:
noi suntem”toţi fraţi”.

Când devoţiunea devine caritate

Colocviu cu preşedintele Academiei Pontificale Mariane Internaționale

De Antonio Tarallo

„Devoţiunea mariană este un patrimoniu religios-cultural de ocrotit în puritatea sa originară eliberându-l de suprastructuri, puteri sau condiţionări care nu răspund la criteriile evanghelice de dreptate, libertate, onestitate şi solidaritate”. Cuvintele pontifului din 15 august adresate la Pontificia Academia Mariana Internationalis într-o scrisoare răsună în mintea şi în inima preşedintelui, părintele Stefano Cecchin, în ziua în care vede protagonistă una din cele mai vestite devoţiuni: de fapt, au trecut 190 de ani de la apariţia Fecioarei Maria evreului Ratisbonne în biserica romană „Sant’Andrea delle Frate”, sanctuar şi pol de devoţiune pentru mii de credincioşi. Cuvântul cel mai important este unul, şi este puternic: solidaritate. Maria este femeie de fraternitate, de solidaritate, de pace şi iertare. Pontificia Academia, în acord deplin cu pontiful, îşi concentrează eforturile pentru a ajunge să dea o imagine reală şi concretă a Mariei, „dând la o parte praful care s-a depus asupra ei de-a lungul secolelor” (Papa Francisc către profesorii şi studenţii de la Facultatea Teologică Pontificală Marianum din Roma, 24 octombrie 2020).

Preşedinte Cecchin, ne gândim la Maria şi ne vin în minte imediat devoţiuni, simboluri, semne ale aşa-numitei practici religioase pioase. Este o devoţiune care trebuie conservată, însă care – într-o anumită măsură – are nevoie de o contextualizare a sa, aşa am putea spune, în societatea de astăzi. Cât de importantă este – în prezentul nostru – această temă pentru Pontificia Academia?

Aş spune că este absolut importantă. Nu putem să ne gândim la o Biserică despărţită de societate, înainte de toate. Şi Maria este Biserică. În Evanghelie găsim o Marie care merge: merge la Elisabeta; în fiecare an urcă la templu sau, de exemplu, după evenimentul din Cana o vedem mergând cu Isus şi cu discipolii. Va fi o prezenţă silenţioasă până la cruce, de pe care Isus ne-o revelează ca mamă. Astfel vedem că Fecioara nu se evidenţiază niciodată departe, trăieşte societatea din epoca sa, atentă la situaţii („nu mai au vin”). Așa și acum Maria şi, prin urmare, devoţiunile legate de ea este imposibil să nu fie luate în considerare de poporul de astăzi. Maria nu este departe în timp, pentru că este prezentă în cotidianul nostru. Devoţiunile, simbolurile – cum este Medalia miraculoasă – au nevoie de un studiu care să evidenţieze „funcţia” lor de obiecte care fac referinţă la credinţă. Nu sunt obiecte „moarte”, ci „vii”: şi trăiesc numai în virtutea credinţei celui care poartă acele obiecte. Credinţa, precum şi participarea vie la sacramente, ne conduce pe calea mântuirii şi ne ocroteşte de rele, dând o valoare şi acelei medalii. Desigur că nu medalia în sine ne ocroteşte: credinţa mea, profunzimea sa, raportul meu cu Dumnezeu şi cu fraţii dă valoare medaliei.

Şi tocmai în acest moment „intră în joc” cuvântul „solidaritate”, „proximitate faţă de aproapele”. Cine are devoţiune, nu poate să nu ţină cont de asta, nu-i aşa?

Maria împreună cu Isus este prima femeie care a iertat. După moartea fiului, îi primeşte pe apostoli chiar dacă unii dintre ei l-au renegat. A iertat. Iertarea este caritate, înainte de toate. Noi am fi în măsură să iertăm ceva asemănător? Şi totuşi Maria reuşeşte. Or, să pornim de la un fapt: devoţiunea ar trebui să ne apropie de sfântul acesta sau acela. În acest caz vorbim despre Maria. Cine este cinstitor al Maicii Domnului are în inima sa dorinţa de a imita viaţa sa. Acest lucru poate să pară imposibil, însă să pornim la drum pentru a face aceasta: acest da. Adevărata devoţiune este înainte de toate imitare, pentru că „Maria este model al Bisericii”, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican. Şi pentru a fi Biserică trebuie s-o imităm pe Maria, acea femeie care a ştiut „să primească” Cuvântul lui Dumnezeu aşa încât a devenit trup în ea. Tot aşa şi Biserica, imitând modelul său, devine „primire”. Pot să recit nu ştiu câte rozarii, pot să port nu ştiu câte medalii, însă dacă nu am în inima mea primirea, dacă nu-l ascult pe celălalt, dacă nu privesc la necesităţile sale şi nu sunt disponibil către solidaritate, totul este zadarnic. Este o devoţiune sterilă.

Desigur, din aceste cuvinte vine în minte tocmai acea Sfântă Fecioară Maria cu braţele deschise care este efigia Medaliei.

De ce nu? Însă este necesar de spus că în acest caz funcţia Mariei este aceea de „mediatoare”: împărţitoare de haruri. Însă, în acelaşi timp, n-am greşi dacă în acea imagine a Fecioarei cu braţele deschise am putea regăsi ideea despre o Biserică devenită primire, solidaritate faţă de aproapele. Maria îi îmbrăţişează pe toţi, independent de credinţa fiecăruia, pentru că ne vede pe toţi ca fii ai săi: noi suntem”toţi fraţi”. Este Biserica Papei Francisc.

(După L’Osservatore Romano, 27 noiembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

---