Este mai important fiul decât ruşinea…


Aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele…
Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim
pentru a începe să ne iubească,
ci a făcut asta cum mult înainte,
când încă eram în păcat…

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi ne oprim asupra unei dimensiuni esenţiale a rugăciunii: binecuvântarea. Continuăm reflecţiile despre rugăciune. În relatările creaţiei (cf. Gen 1-2) Dumnezeu încontinuu binecuvântează viaţa, mereu. Binecuvântează animalele (1,22), binecuvântează bărbatul şi femeia (1,28), în sfârşit binecuvântează sâmbăta, zi de odihnă şi de bucurie a întregii creaţii (2,3). Dumnezeu este cel care binecuvântează. În primele pagini ale Bibliei este o repetare continuă de binecuvântări. Dumnezeu binecuvântează, dar şi oamenii binecuvântează, şi repede se descoperă că binecuvântarea posedă o forţă specială, care însoţeşte toată viaţa pe cel care o primeşte şi dispune inima omului de a se lăsa schimbat de Dumnezeu (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Sacrosanctum Concilium, 61).

Aşadar la începutul lumii este Dumnezeu care „cuvântează-bine”, bine-cuvântează, cuvântează-bine. El vede că fiecare lucrare a mâinilor sale este bună şi frumoasă, şi când ajunge la om, şi creaţia se împlineşte, recunoaşte că este „foarte bună” (Gen 1,31). Puţin mai târziu acea frumuseţe pe care Dumnezeu a imprimat-o în lucrarea sa se va altera şi fiinţa umană va deveni o creatură degenerată, capabilă să răspândească în lume răul şi moartea; însă nimic nu va putea şterge vreodată prima amprentă a lui Dumnezeu, o amprentă de bunătate pe care Dumnezeu a pus-o în lume, în natura umană, în noi toţi: capacitatea de a binecuvânta şi faptul de a fi binecuvântaţi. Dumnezeu nu a greşit cu creaţia şi nici cu crearea omului. Speranţa lumii se află complet în binecuvântarea lui Dumnezeu: el continuă să ne vrea binele, el cel dintâi, cum spune poetul Péguy , continuă să spere binele nostru.

Marea binecuvântare a lui Dumnezeu este Isus Cristos, este marele dar al lui Dumnezeu, Fiul său. Este o binecuvântare pentru toată omenirea, este o binecuvântare care ne-a mântuit pe toţi. El este Cuvântul veşnic cu care Tatăl ne-a binecuvântat „pe când eram încă păcătoşi” (Rom 5,8) spune Sfântul Paul: Cuvânt făcut trup şi oferit pentru noi pe cruce.

Sfântul Paul proclamă cu înduioşare planul de iubire al lui Dumnezeu şi spune aşa: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui. În iubire el ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos, după planul binevoitor al voinţei sale, spre lauda gloriei harului său cu care ne-a copleşit în Fiul său preaiubit” (Ef 1,3-6). Nu există păcat care să poată şterge complet imaginea lui Cristos prezent în fiecare dintre noi. Niciun păcat nu poate şterge acea imagine pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Imaginea lui Cristos. O poate desfigura, dar n-o poate sustrage de la milostivirea lui Dumnezeu. Un păcătos poate să rămână în greşelile sale mult timp, însă Dumnezeu are răbdare până la capăt, sperând ca la sfârşit acea inimă să se deschidă şi să se schimbe. Dumnezeu este ca un tată bun şi ca o mamă bună, şi el este o mamă bună: nu încetează niciodată să-l iubească pe copilul lor, oricât de mult ar putea să greşească, mereu. Îmi vin în minte acele multe dăţi când am văzut oamenii stând la rând pentru a intra în închisoare. Atâtea mame la rând pentru a intra şi a-l vedea pe fiul lor închis: nu încetează să-l iubească pe fiu şi ele ştiu că oamenii care trec în autobuz se gândesc „Ah, aceasta este mama deţinutului”. Şi totuşi nu le este ruşine de acest lucru, sau mai bine zis, le este ruşine însă merg înainte, pentru că este mai important fiul decât ruşinea. Tot aşa pentru Dumnezeu noi suntem mai importanţi decât toate păcatele pe care noi le putem face, pentru că el este tată, este mamă, este iubire pură, el ne-a binecuvântat pentru totdeauna. Şi nu va înceta niciodată să ne binecuvânteze.

O experienţă puternică este aceea de a citi aceste texte biblice de binecuvântare într-o închisoare, sau într-o comunitate de recuperare. A informa acele persoane că rămân binecuvântate în pofida greşelilor lor grave, că Tatăl ceresc continuă să le vrea binele şi să spere ca să se deschidă în sfârşit binelui. Dacă până şi rudele lor mai apropiate i-au abandonat pentru că de acum îi consideră irecuperabili, pentru Dumnezeu sunt mereu fii. Dumnezeu nu poate şterge în noi imaginea de fiu, fiecare dintre noi este fiu, este fiică. Uneori se văd întâmplându-se minuni: bărbaţi şi femei care se renasc. Pentru că găsesc această binecuvântare care i-a uns ca fii. Pentru că harul lui Dumnezeu schimbă viaţa: ne ia aşa cum suntem, dar nu ne lasă niciodată aşa cum suntem.

Să ne gândim la ceea ce a făcut Isus cu Zaheu (cf. Lc 19,1-10) de exemplu. Toţi vedeau în el răul; în schimb Isus observă în el o spirală de bine, şi de acolo, de la curiozitatea sa de a-l vedea pe Isus, face să treacă milostivirea care mântuieşte. Aşa s-a schimbat mai întâi inima şi după aceea viaţa lui Zaheu. În persoanele respinse şi refuzate Isus vedea binecuvântarea de neşters a Tatălui. Zaheu este un păcătos public, a făcut atâtea lucruri urâte, însă Isus vedea acel semn de neşters al binecuvântării Tatălui şi de acolo vine compasiunea sa. Acea frază care se repetă aşa de mult în Evanghelie, „i s-a făcut milă”, şi acea milă îl face să-l ajute şi să-i schimbe inima. Mai mult, a ajuns să se identifice pe sine însuşi cu fiecare persoană nevoiaşă (cf. Mt 25,31-46). În textul „protocolului” final după care noi toţi vom fi judecaţi, Mt 25, Isus spune: „Am fost flămând, am fost gol, am fost în închisoare, am fost în spital, am fost acolo…”.

Lui Dumnezeu care binecuvântează şi noi să răspundem binecuvântând – Dumnezeu ne-a învăţat să binecuvântăm şi noi trebuie să binecuvântăm -: este rugăciunea de laudă, de adoraţie, de mulţumireCatehismul scrie: „Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: deoarece Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate să răspundă binecuvântându-l pe Cel care este izvorul oricărei binecuvântări” (nr. 2626). Rugăciunea este bucurie şi recunoştinţă. Dumnezeu nu a aşteptat ca să ne convertim pentru a începe să ne iubească, ci a făcut asta cum mult înainte, când încă eram în păcat.

Nu putem numai să-l binecuvântăm pe acest Dumnezeu care ne binecuvântează, trebuie să binecuvântăm totul în el, pe toţi oamenii, să-l binecuvântăm pe Dumnezeu şi să-i binecuvântăm pe fraţi, să binecuvântăm lumea: aceasta este rădăcina blândeţii creştine, capacitatea de a ne simţi binecuvântaţi şi capacitatea de a binecuvânta. Dacă noi toţi am face astfel, cu siguranţă n-ar exista războaiele. Această lume are nevoie de binecuvântare şi noi putem să dăm binecuvântarea şi să primim binecuvântarea. Tatăl ne iubeşte. Şi nouă ne rămâne numai bucuria de a-l binecuvânta şi bucuria de a-i mulţumi, şi de a învăţa de la el să nu blestemăm, ci să binecuvântăm. Şi aici numai un cuvânt pentru oamenii care sunt obişnuiţi să blesteme, oamenii care mereu au în gură, şi în inimă, un cuvânt urât, un blestem. Fiecare dintre noi se poate gândi: eu am acest obicei de a blestema aşa? Şi să cerem Domnului harul de a schimba acest obicei pentru că noi avem o inimă binecuvântată şi dintr-o inima binecuvântată nu poate ieşi blestemul. Fie ca Domnul să ne înveţe să nu blestemăm niciodată, ci să binecuvântăm.

APEL

Doresc să asigur rugăciunea mea pentru Nigeria, din păcate încă însângerată de un măcel terorist. Sâmbăta trecută, în nord-estul ţării, au fost ucişi în mod brutal peste o sută de agricultori. Dumnezeu să-i primească în pacea sa şi să-i întărească pe cei din familiile lor; şi să convertească inimile celor care comit asemenea orori, care ofensează grav numele său.

Astăzi este a patruzecea aniversare a morţii a patru misionare din America de Nord, ucise în El Salvador: surorile de la Maryknoll Ita Ford şi Maura Clarke, sora ursulină Dorothy Kazel şi voluntara Jean Donovan. La 2 decembrie 1980 au fost răpite, violate şi asasinate de un grup de paramilitari. Prestau slujirea lor în El Salvador în contextul războiului civil. Cu angajare evanghelică şi riscând meri pericole duceau mâncare şi medicamente celor evacuaţi şi ajutau familiile mai sărace. Aceste femei au trăit credinţa lor cu mare generozitate. Sunt un exemplu pentru toţi de a deveni discipoli misionari fideli.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 2 decembrie 2020
Cateheze despre rugăciune: 17. Binecuvântarea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

Categorii:E bine de ştiut, Lecturi, Papa Francisc, RugaciuneEtichete:, , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: