„Noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită,
care nu se schimbă, ci ne schimbă.
Numai iubirea lui Isus transformă viaţa,
vindecă rănile mai profunde,
eliberează de cercurile vicioase
ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii”…

„Nesătui de a avea,
ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate,
uitând de ieslea din Betleem.
Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire,
învaţă că hrana vieţii este
să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu
şi să-i iubim pe alţii”.

În această noapte se împlineşte marea profeţie a lui Isaia: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is 9,5).

Un fiu ni s-a dat nouă. Se aude adesea spunându-se că bucuria cea mai mare a vieţii este naşterea unui prunc. Este ceva extraordinar, care schimbă totul, pune în mişcare energii negândite şi face să se depăşească trude, dificultăţi şi vegheri fără somn, pentru că aduce o mare fericire, în faţa căreia se pare că nimic nu mai are importanţă. Aşa este Crăciunul: naşterea lui Isus este noutatea care ne permite în fiecare an să ne renaştem înăuntru, să găsim în El forţa pentru a înfrunta orice încercare. Da, pentru că naşterea sa este pentru noi: pentru mine, pentru tine, pentru noi toţi, pentru fiecare. Pentru este cuvântul care revine în această noapte sfântă: „Un copil s-a născut pentru noi„, a profeţit Isaia; „Astăzi s-a născut pentru noi Mântuitorul”, am repetat la Psalm; Isus „s-a dat pe sine însuşi pentru noi” (Tit 2,14), a proclamat sfântul Paul; şi îngerul în Evanghelie a vestit: „Astăzi s-a născut pentru voi un Mântuitor” (Lc 2,11). Pentru mine, pentru voi.

Dar ce vrea să ne spună acest pentru noi? Că Fiul lui Dumnezeu, binecuvântatul prin natură, vine să ne facă fii binecuvântaţi prin har. Da, Dumnezeu vine în lume ca fiu pentru a ne face fii ai lui Dumnezeu. Ce dar minunat! Astăzi Dumnezeu ne uimeşte şi spune fiecăruia dintre noi: „TU eşti o minunăţie”. Soră, frate, nu te descuraja. Ai ispita că ai greşit? Dumnezeu îţi spune: „Nu, eşti fiul meu!”. Ai senzaţia că nu vei reuşi, teama că eşti nepotrivit, frica de a nu ieşi din tunnel-ul încercării? Dumnezeu îţi spune: „Curaj, eu sunt cu tine”. Nu-ţi spune asta în cuvinte, ci făcându-se fiu ca şi tine şi pentru tine, pentru a-ţi aminti punctul de plecare al fiecărei renaşteri a tale: a te recunoaşte fiu al lui Dumnezeu, fiică a lui Dumnezeu. Acesta este punctul de plecare al oricărei renaşteri. Aceasta este inima indestructibilă a speranţei noastre, nucleul incandescent care sprijină existenţă: dedesubtul calităţilor noastre şi al defectelor noastre, mai puternic decât rănile şi decât eşecurile din trecut, decât fricile şi decât neliniştea faţă de viitor, există acest adevăr: suntem fii iubiţi. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi nu depinde şi nu va depinde niciodată de noi: este iubire gratuită. Această noapte nu are altă explicaţie în altă parte: numai harul. Totul este har. Darul este gratuit, fără meritul niciunuia dintre noi, har pur. În această noapte, ne-a spus sfântul Paul, „harul lui Dumnezeu s-a arătat” (Tit 2,11). Nimic nu este mai preţios.

Un fiu ni s-a dat nouă. Tatăl nu ne-a dat ceva, ci pe însuşi Fiul său unicul născut, care este toată bucuria sa. Şi totuşi, dacă privim la nerecunoştinţa omului faţă de Dumnezeu şi la nedreptatea faţă de atâţia fraţi ai noştri, vine o îndoială: Domnul a făcut bine să ne dăruiască aşa de mult, face bine să mai hrănească încredere în noi? Nu ne supraevaluează? Da, ne supraevaluează, şi face asta pentru că ne iubeşte până la moarte. Nu reuşeşte să nu ne iubească. Este făcut aşa, este atât de diferit de noi. Ne iubeşte mereu, mai mult decât reuşim noi să ne iubim pe noi înşine. Este secretul său pentru a intra în inima noastră. Dumnezeu ştie că unicul mod pentru a ne mântui, pentru a ne vindeca înăuntru, este să ne iubească: nu există un alt mod. Ştie că noi devenim mai buni numai primind iubirea sa neobosită, care nu se schimbă, ci ne schimbă. Numai iubirea lui Isus transformă viaţa, vindecă rănile mai profunde, eliberează de cercurile vicioase ale insatisfacţiei, supărării şi plângerii.

Un fiu ni s-a dat nouă. În săraca iesle dintr-un grajd întunecat este chiar Fiul lui Dumnezeu. Apare o altă întrebare: de ce a venit pe lume noaptea, fără o găzduire demnă, în sărăcie şi în refuz, când merita să se nască aşa ca regele cel mai mare în cel mai frumos dintre palate? De ce? Pentru a ne face să înţelegem până unde iubeşte condiţia noastră umană: până acolo încât să atingă cu iubirea sa concretă mizeria noastră cea mai rea. Fiul lui Dumnezeu s-a născut rebutat pentru a ne spune că orice rebutat este fiu al lui Dumnezeu. A venit pe lume aşa cum vine pe lume un prunc, slab şi fragil, pentru ca noi să putem cu duioşie fragilităţile noastre. Şi să descoperim un lucru important: ca atât la Betleem, cât și cu noi, lui Dumnezeu îi place să facă lucruri mari prin sărăciile noastre. A pus toată mântuirea noastră în ieslea dintr-un grajd şi nu se teme de sărăciile noastre: să lăsăm ca milostivirea sa să transforme mizeria noastră!

Iată ce înseamnă că un fiu s-a născut pentru noi. Dar există încă un pentru, pe care îngerul îl spune păstorilor: „Acesta este semnul pentru voi: un copil înfăşat şi culcat în iesle” (Lc 2.12). Acest semn, Pruncul în iesle, este şi pentru noi, pentru a ne orienta în viaţă. La Betleem, care înseamnă „Casa pâinii”, Dumnezeu stă într-o iesle, parcă pentru a ne aminti că pentru a trăi avem nevoie de El ca de pâinea de mâncat. Avem nevoie să ne lăsăm străbătuţi de iubirea sa gratuită, neobosită, concretă. În schimb, de câte ori, înfometaţi de distracţie, succes şi mondenitate, alimentăm viaţa cu mâncăruri care nu satură şi lasă golul înăuntru! Domnul, prin gura profetului Isaia, se plângea că, în timp ce boul şi măgarul cunosc ieslea lor, noi, poporul său, nu-l cunoaştem pe El, izvor al vieţii noastre (cf. Is1,2-3). Este adevărat: nesătui de a avea, ne aruncăm în atâtea iesle de vanitate, uitând de ieslea din Betleem. Acea iesle, săracă în toate şi bogată în iubire, învaţă că hrana vieţii este să ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu şi să-i iubim pe alţii. Isus ne dă exemplul: El, Cuvântul lui Dumnezeu, este prunc; nu vorbeşte, însă oferă viaţa. În schimb noi vorbim mult, însă adesea suntem analfabeţi în bunătate.

Un fiu ni s-a dat nouă. Cine are un prunc mic, ştie câtă iubire şi câtă răbdare este nevoie. Trebuie hrănit, îngrijit, spălat, avut grijă de fragilitatea sa şi de nevoile sale, adesea greu de înţeles. Un fiu face să ne simţim iubiţi, însă învaţă şi să iubim. Dumnezeu s-a născut prunc pentru a ne determina să avem grijă de alţii. Plânsul său duios ne face să înţelegem cât sunt de inutile multe mofturi ale noastre; şi avem atâtea! Iubirea sa dezarmată şi dezarmantă ne aminteşte că timpul pe care-l avem nu foloseşte să ne tot plângem, ci să consolăm lacrimile celui care suferă. Dumnezeu îşi ia locuinţă aproape de noi, sărac şi nevoiaş, pentru a ne spune că slujindu-i pe cei săraci îl vom iubi pe El. Din această noapte, aşa cum a scrisă o poetă, „reşedinţa lui Dumnezeu este lângă a mea. Mobilierul este iubirea” (E. Dickinson, Poems, XVII).

Un fiu ni s-a dat nouă. Tu, Isuse, eşti Fiul care mă face fiu. Tu mă iubeşti aşa cum sunt, nu aşa cum mă visez că sunt; eu ştiu asta! Îmbrăţişându-te pe tine, Prunc din iesle, reîmbrăţişez viaţa mea. Primindu-te pe tine, Pâine a vieţii, şi eu vreau să dăruiesc viaţa mea. Tu care mă mântuieşti, învaţă-mă să slujesc. Tu care nu mă laşi singur, ajută-mă să-i consolez pe fraţii tăi, pentru că Tu ştii din această noapte toţi sunt fraţii mei.

Omilia Papei Francisc în Noaptea de Crăciun (24 decembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro