Tot ce aveau acei copii era viața. Atât! Și le-a fost luată de un tiran. Sângele lor nevinovat a inundat și a sfințit acel pământ, prevestind altă vărsăre de sânge nevinovat. Au fost uciși ca mieii nevinovați, ca Mielul fără pată! Le-a fost luat singurul lor bine: viața!

După mii de ani, mulți copii au tot atât: viață. Și aceasta pentru mulți este o viață săracă, plină de lipsuri, batjocorită și chiar ucisă de tiranii timpurilor noastre. Ieri, ca și astăzi, mor prunci nevinovați. Mai rău: sunt uciși prunci nevinovați sau sunt lăsați să moară în sărăcie, în războaie, în indiferență. Copiii abandonați, exploatați sau uciși sunt un semn al timpului nostru: ei descriu moralitatea timpului nostru, prioritățile vieții noastre, calitatea societății noastre!

În apărarea lor răsună vocea lui Cristos: lăsați copiii să vină la mine! Lăsați copiii să vină pe lume! Lăsați copiii să trăiască! Ajutați copiii să trăiască decent, fericiți. Ocrotiți copiii și copilăria! Zâmbetul lor senin are forța soarelui: încălzește orice inimă, luminează orice casă! Dar în același timp, să fim atenți: lacrimile lor răscolesc inimile noastre ca o furtună, sunt potop de suferință și remușcare în seara examenului de conștiință. 

Aceasta pentru că tot ce își doresc acești copii mici și săraci e să fie iubiți și să trăiască. Demn. Curat. Tot ce vor e o viață demnă! Și poate și două lemne în sobă și o pătrățică de ciocolată, pentru că au auzit de la alții că ciocolata e dulce ca zaharul din ceaiul puținelor dimineți norocoase!