Când Dumnezeu nu-ți mai ajunge…


De ce pleacă oamenii? De ce ne părăsesc și aleg altceva sau pe altcineva? Pentru că vor mai mult: mai multă iubire, mai multă libertate, mai multe fericire. Când iubirea pe care o primești ți se pare prea puțină, pleci. Când celălalt nu-ți mai este izvor de fericire, pleci. Când Dumnezeu nu-ți mai ajunge, pleci. Iei tot ce poți purta cu tine și fugi departe, fugi plin de speranța că vei găsi ceva mai bun. Și începi să cauți, să risipești energii și bunuri. Cauți disperat, vrei să găsești ceva mai bun decât iubirea și căldura de „acasă”. Începi să treci din iubiri în iubiri, începi să fii „desfrânat”, începi să-ți risipești averea, tot ceea ce ai, „într-o viață de desfrâu”. Nu, nu cred că e întâmplător că acuza din partea fratelui mai mare e concentrată tocmai pe celebra poruncă a șasea: „ când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea/(și-a devorat viața) cu desfrânatele”. Totul se reducea cândva la această poruncă… și pentru mulți încă se mai reduce. Altfel spus, fiul cel mic a risipit iubire și viață!

Dar fratele mai mare ce a făcut? Oare el nu și-a risipit iubirea și viața printr-un trai fără rod, fără rost? Închis în îngustimea legii, nu a reușit să simtă și să înțeleagă iubirea tatălui pentru fiii săi. Nici măcar nu se mai recunoaște fratele celuilalt, ci spune „acest fiul al tău”. În timp ce tatăl îl corectează: „Trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit”.

Plecarea, distanțarea pentru o vreme îți poate face bine. Îți poate descoperi valoarea lucrurilor pe care acum le desconsideri. Și mai ales îți poate deschide ochii ca să înțelegi câtă iubire primești și nu știi să o prețuiești. Ești prea obișnuit cu iubirea. Așa cum suntem noi cu apa: avem din abundență. Deocamdată. Dar dacă am merge în Africa pentru o lună sau un an am învăța să prețuim altfel apa, iar la întoarcere am fi mai atenți la cât și cum am consuma. Poate la fel și cu iubirea tatălui: prea ne-am obișnuit să fim iubiți și am uitat cum este să nu mai fii iubit. Câtă durere pentru sufletul înfometat de iubuire…

Este obligatoriu să fie așa? Trebuie toți să plece de acasă? Nu știu. Știu doar că multora le-ar prinde bine o „rătăcire” ca să simtă ce înseamnă cu adevărat iubirea. În special le-ar prinde bine celor interesați de Domnul nu pentru ceea ce este el ca Dumnezeu, ci pentru ceea ce poate oferi: oportuniștii, bișnițarii religioși, pe cei care fac contrabandă prin vânzarea unor „bucăți” din Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu există doar când le convine, Dumnezeu este doar ce le convine. Lor le-ar prinde bine pentru că nu cunosc, nu au simțit niciodată iubirea. Ei s-au bucurat mereu doar de lucruri, de ceea ce au, și nu de ceea ce sunt.

E atât de clar că fiul cel mare nu se bucură de statutul său de fiu. El nu se bucură că e întotdeauna cu tatăl. El ar fi vrut petreceri cu alții. Poate că abia așteapta să moară tatăl ca să pună mâna pe toată moștenirea rămasă și să înceapă și el să petreacă cu „prietenii”. Poate!

Gândul îmi fuge la tatăl care așteaptă întoarcerea fiului. Privește mereu în departare. Speră că astăzi va fi ziua întoarcerii. Pare atât de obosit de această așteptare, ar vrea să se odihnească, dar nu poate pentru că încă nu a terminat lucrarea vieții sale, încă mai are de realizat iertarea fiului risipitor. Apoi se va odihni. Mă gândesc că această oboseală îi dădea mari speranțe fiului mai mare. Poate că spera că din această epuizare i se va trage moartea tatălui și totul va fi al său. Sau poate spera că această oboseală îl va face să se răzgândească și nu va mai continua să aștepte, să lucreze, să vegheze drumul întoarcerii acasă, drumul milostivirii. El nu știa că Dumnezeu se odihnește doar la desăvârșirea creției. Sunt mărețe cuvintele sfântului Ambroziu: „Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că a dus la desăvârșire o operă după care s-a putut odihni. A creat cerurile, dar nu citesc să se fi odihnit. A creat soarele, luna și stelele, dar nu citesc că s-a odihnit. Însă citesc că l-a creat pe om și apoi s-a odihnit, având în sfârșit pe cineva căruia putea să-i ierte păcatele”. Dumnezeu Tatăl nu-și dă odihnă până nu ne vede desăvârșiți în iubire. Suntem opera iubirii sale.

Mă întristează gândul că mă regăsesc în acest fiu mai mare, în acest soi de farisei rămași în îngustimea legii, arătând cu degetul spre „frații mai mici”, spre ceilalți, mulțumindu-i Domnului că nu sunt ca ei (cf. Lc 18,11). Uit că în marea familie a lui Dumnezeu nu ai cum să emiți pretenții de copil unic, de copil răsfățat. Cât de ridcoli suntem când credem că tot universul a fost creat doar pentru noi și că totul trebuie să se învârtă în jurul nostru, că toți trebuie să fie ca noi, inclusiv tatăl, inclusiv Dumnezeu. Cât de bine este că Dumnezeu iese și întâmpinarea celor ca noi și ne imploră să intrăm în casa sa, în iubirea sa.

Însă de acum cer harul de a fi fiul mai mic. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineață hotărât să mă întorc acasă. Vreau să simt zilnic iertarea și iubirea tatălui. Este atât de obositor să risipești iubire și viață. Acum vreau să simt zilnic îmbrățișarea și sărutarea tatălui, iubirea și pacea sa. Zilnic, clipă de clipă! De aceea, acum, chiar acum mă voi ridica și mă voi duce la Tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău».

Dar tu? Tu cine ești?


Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 15,1-3.11-32
În acel timp, toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. 2 Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: „Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”. 3 Atunci, le-a spus această parabolă: 11 „Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. 13 Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat de acasă într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! 18 Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!’» 20 Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. 21 Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! 23 Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. 25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. 26 Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». 28 Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. 29 El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!»”

Cuvântul Domnului


Vă aștept în continuare alături de proiectul Paxlaur pentru copiii din Ucraina: Frații mei mai mici (DETALII AICI despre copiii noștri). Să răsune în inima noastră și în lumea întreagă acest cuvânt al Domnului: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi‑ați făcut” (Mt 25).

CEI CARE VOR SĂ DĂRUIASCĂ SPERANȚĂ FRAȚILOR NOȘTRI MAI MICI

Pot ajuta prin Banca Transilvania: cont în Lei: RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Dăncuță Laurențiu cont în Euro: RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Dăncuță Laurențiu sau prin PayPal: paxlaur@yahoo.com. Mulțumesc!

€10.00

Vă mulțumesc din suflet!

Categorii:Predici si meditatiiEtichete:,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: