Cu acest canon (1083), Codul de drept canonic începe enumerarea impedimentelor matrimoniale, impedimentele dirimante în speță. Știm că pentru a încheia în mod valid căsătoria este necesar ca mirii să fie capabili din punct de vedere juridic (cf. can. 1057, §1 și can. 124, §1). Această capacitate juridică lipsește atunci când într-unul sau în ambii miri există unul din cele douăsprezece impedimente prevăzute de legislatorul canonic.
Impedimentul, în sens larg, „este orice circumstanță care se opune încheierii valide sau licite a unui act juridic; în sens strict (=impediment dirimant) este orice circumstanță inerentă persoanei care o face inaptă de a încheia în mod valid căsătoria” (Cf. Mic dicționar juridico-canonic, în Codul de drept canonic: textul oficial și traducerea în limba română, trad. Ioan Tamaș, Sapientia, Iași 2012, 1140).
„Impedimentul dirimant este o lege de drept divin, natural sau revelat, sau de drept uman, ecleziastic sau civil, care stabileşte că o persoană, din cauza unei circumstanţe obiective, este incapabilă să încheie în mod valid căsătoria. Impedimentul dirimant interzice în mod grav încheierea unei căsătorii şi face ca o căsătorie să nu poată fi încheiată în mod valid” (Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013, 407).
Referitor la originea acestor impedimente, ele sunt de drept divin (impedimentul de impotență, impedimentul de legământ matrimonial valid, impedimentul de consangvinitate în linie dreaptă, ascendentă și descendentă) și de drept ecleziastic (impedimentul de vârstă, disparitate de cult, hirotonire, vot public perpetuu de castitate într-un institut religios, răpirea femeii cu scopul de a încheia căsătoria, crima – omorârea soțului/soției cu scopul de a se căsători cu o anumită persoană ori uciderea propriului soț/soții pentru a putea încheia o nouă căsătorie, consangvinitatea în linie colaterală – mai puțin cea de gradul al doilea, frate-soră, care poate/trebuie considerată de drept divin natural, deci Biserica nu poate dispensa, afinitatea sau rudenia prin alianță, onestitatea publică, rudenia legală sau înfierea).
Cât privește posibilitatea de a fi dovedite, un impediment poate fi public, adică poate fi dovedit în forul extern (domeniul relațiilor sociale și al binelui comun în care se exercită în mod public o putere sau o facultate; în timp ce forul intern este domeniul privat al credincioșilor și al binelui particular în care, fie în cursul celebrării sacramentului pocăinței-for intern sacramental-fie în afara sacramentului pocăinței-for intern extrasacramental-, confesorul sau, respectiv, superiorul exercită o putere sau o facultate), sau ocult, adică nu poate fi dovedit în forul extern (can. 1074).
Din punct de vedere al efectelor, impedimentele pot fi absolute, dacă interzice căsătoria cu orice persoană (de exemplu, dacă unul este deja căsătorit în mod valid) sau relativ dacă nu poate fi celebrată în mod valid căsătoria numai cu o anumită persoană (de exemplu, cu o persoană nebotezată).
Cât privește durata, impedimentul poate fi perpetuu, adică pentru totdeauna (de exemplu, impedimentul de consangvinitate în linie dreaptă) sau temporar, adică cel care cu trecerea timpului poate înceta să existe (de exemplu, impedimentul de vârstă).
Și nu în ultimul rând, din punct de vedere al dispensei (dispensa – scutirea de la o lege exclusiv ecleziastică într-un caz particular, cf. can.85), există impedimente dispensabile, de la care Biserica poate și obișnuiește să dispenseze, și impedimente nedispensabile, de la care Biserica nu poate sau nu obișnuiește să dispenseze (cf. Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013, 408). De subliniat două realități foarte importante: cele trei impedimente de drept divin nu pot fi dispensate de nicio autoritate, nici măcar de Pontiful Roman. Apoi dispensele au ca scop binele credincioșilor, mântuirea sufletelor (salus animarum, can. 1752), iar această exonerare (relaxatio legis) apare ca o demonstrare a faptului că Dreptul canonic nu este un drept inflexibil.
Iată și primul impediment prezent în Codul de drept canonic.
Canonul 1083:
§ 1. Vir ante decimum sextum aetatis annum completum, mulier ante decimum quartum item completum, matrimonium valide inire non possunt.
§ 2. Integrum est Episcoporum conferentiae aetatem superiorem ad licitam matrimonii celebrationem statuere.§1. L’uomo prima dei sedici anni compiuti, la donna prima dei quattordici pure compiuti, non possono celebrare un valido matrimonio.
§ 2. La Conferenza Episcopale è libera di fissare una età maggiore per la lecita celebrazione del matrimonio.§ 1. Bărbatul care nu a împlinit vârsta de şaisprezece ani şi femeia care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani nu pot să încheie căsătorie validă;
§ 2. Conferinţa episcopilor poate stabili o vârstă superioară pentru celebrarea licită a căsătoriei.
Pentru a celebra și a încheia în mod valid căsătoria (fie că vorbim de cea canonică, fie că vorbim de cea civilă) este necesar ca persoanele contractante (mirii) să aibă vârsta prescrisă de lege. Acest impediment de vârstă își are originile și necesitatea în motive cu caracter moral, social, eugenetic și, bineînțeles, economic. Însă dincolo de acestea, ratio legis trebuie văzută în necesitatea de a avea o minimă cunoaștere a naturii căsătoriei. Este important ca mirii să fie conștienți de ceea ce înseamnă, din toate punctele de vedere, căsătoria și să aibă capacitatea de a valuta drepturile și obligațiile esențiale ale vieții conjugale (cf. can 1095, 2o; can. 1096).
Trebuie spus că originea acestui impediment se află în dreptul roman. Romanii îi admiteau la căsătorie doar pe tinerii care erau ajunși la pubertate, adică pe aceia care aveau maturitatea fizică și sexuală suficientă pentru a procrea. O parte din romani admiteau pubertatea reală (adică pubertatea era verificată caz după caz printr-un control fizic al persoanei), alții admiteau pubertatea legală (adică pubertatea era determinată pentru toți în mod egal printr-un criteriu general: vârsta. Această vârstă era considerată de 12 ani împliniți pentru căsătoria femeilor și 14 ani împliniți pentru căsătoria bărbaților). În afara acestei prescripții legale privind vârsta nu era admisă nicio excepție și căsătoria era interzisă pentru toți cei care nu au împlinit această vârstă.
„Biserica a stabilit vârsta de 16 ani şi, respectiv, 14 ani, deoarece legile ei universale ţin seama de toţi credincioşii, care aparţin diferitelor popoare şi culturi. Apoi, căsătoria fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul canonic nu o poate opri când omul a atins maturitatea biologică şi psihologică (cf. Communicationes 9 [1977] 360). Acest canon are în vedere numai maturitatea biologică, cea psihologică fiind tratată în canoanele despre consimţământul matrimonial, în special can. 1095” (cf. Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic, Sapientia, Iasi 2013, 413).
Impedimentul este de drept ecleziastic, fundamentat însă pe dreptul natural; de asemenea este un impediment temporar care încetează odată cu împlinirea vârstei prevăzute de lege. În cazul în care căsătoria este încheiată înainte de a împlini vârsta prevăzută de lege și fără dispensă, căsătoria este invalidă și rămâne invalidă chiar și după împlinirea vârstei prevăzute de legislație. Însă în acest ultim caz (împlinirea vârstei după încheierea în mod invalid a căsătoriei) căsătoria poate fi convalidată fie prin reînnoirea consimțământului (can. 1156-1159) fie prin sanatio in radice (convalidarea radicală; cf. can 1161-1165).
Trebuie subliniată importanța acestei prevederi legislative și prin faptul că foarte multe, ba chiar se pare că cel mai mare număr de divorțuri, conform statisticilor, au loc între aceia care s-au căsătorit la o vârstă inferioară celei de 20 de ani. Apoi, o altă observație semnificativă pentru a impune o limită de vârstă, reiese și din faptul că atât sistemul juridic ecleziastic, cât și cel civil, cer o vârstă superioară celei de 16 și, respectiv, 14 ani (de cele mai multe ori superioară celei de 18 ani) pentru a putea îndeplini în mod legal diferite acțiuni juridice, economice etc. sau pentru a-și asuma diferite responsabilități de muncă, de călătorie etc. Atunci oare să nu fie necesară atingerea unei maturități pentru un angajament atât de important care privește tot viitorul și toată existența a doi tineri?!
Trebuie spus, ținând cont de paragraful doi al canonului 1083, că în general Conferințele episcopale țin cont de legislația statală din țările lor. Astfel în România, conform noului Cod Civil care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, vârsta minimă la care tinerii se pot căsători civil este de 18 ani.
(Art. 272 din Codul civil:
1. Casatoria se poate incheia daca viitorii soti au implinit varsta de 18 ani.
2. Pentru motive temeinice, minorul care a implinit varsta de 16 ani se poate casatori in temeiul unui aviz medical, cu incuviintarea parintilor sai sau, dupa caz, a tutorelui si cu autorizarea instantei de tutela in a carei circumscriptie minorul isi are domiciliul. In cazul in care unul dintre parinti refuza sa incuviinteze casatoria, instanta de tutela hotaraste si asupra acestei divergente, avand in vedere interesul superior al copilului.)
Vezi și următoarele articole:
Lasă un comentariu