Când întâlnesc un ateu adevărat sunt fascinat: mi-aș dori să-mi trăiesc credința cu atâta înflăcărare cu care el își trăiește necredința!
Ateismul nu s-a născut pe stradă sau în cluburi, ci în biblioteci, uneori chiar în cele mai religioase încăperi. Ateul și ateismului nu sunt o invenție a tineretului neumblat la Biserică și cu atât mai puțin a tineretului din 2015. Mai mult: sigur nu este o invenție Made in Romania! Adevărații atei au fost unii dintre cei mai școliți oameni, unii dintre ei învățând să scrie și să citească tocmai în școlile Bisericii. Ateismul pur este rodul unor întrebări existențiale și se prezintă în forma unui răspuns. Ateismul pur este inteligent, fascinant, te poate cuprinde oricând. Dacă este trăit în toată puterea lui te poate purta pe urmele adevărului, pentru că atei nu sunt oameni lipsiți de principii, dimpotrivă sunt oameni cu principii clare și ferme, însetați ca și noi de adevăr și de o lume mai bună. Vrem același lucru de la viața prezentă, putem munci împreună pentru o lume mai bună, mai frumoasă. Drumul dintre un creștin adevărat și un ateu convins pare să se despartă în clipa morții, unii văzând în moarte o trecere, alții un sfârșit. Adevărul este că doar dincolo de moarte se va putea spune cu adevărat dacă drumurile ni s-au despărțit. Cine știe?! Sigur nu hotărâm noi ce și cum este/va fi dincolo de moarte. Și apoi nu pot să nu mă gândesc, sperând viața veșnică a Cerului, că dacă Tatăl veșnic mă va întreba: „Cu cine vrei să-ți petreci veșnicia: cu un frate creștin ipocrit sau cu un frate ateu convins?”, nu aș ezita să aleg ateul convins! Ipocrizia a transformat pământul în anticamera iadului, nu suport nici măcar gândul că s-ar putea întâmpla la fel și pe lumea cealaltă!
Cine a inventat ateismul, fără să vrea, a făcut un mare serviciu Bisericii. Exact cum au făcut și persecutorii creștinismului. Nu doar sângele martirilor este sămânța creștinilor, ci și dialogul cu atei face să strălucească splendoarea adevărului. Ce bine ar fi dacă am conștientiza toți cât de important este acest dialog și interesul comun pentru adevăr!!! Cred că ne dăm seama prea puțin cât de mult poate câștiga Biserica dintr-un dialog cu ateismul, cu ateii, cu ateul care are într-adevăr o doctrină, o gândire, un raționament. Ateismul zilelor noastre nu are un statut clar. Iar cu o „persoană” lipsită de statut, adică de identitate, adică de principii, de trecut clar, nu poți dialoga, nu te poți nici măcar saluta în mod pașnic.
Dacă ateismul s-a redus la caricaturi, la cruci arse, la sloganuri, atunci Biserica a pierdut un important partener de dialog. Poate ca înainte de a încerca să-i convingem pe unii să iasă din indiferență și să intre în Biserică, ar trebui să-i ajutăm să devină atei convinși. În sensul că unii nu vor ajunge niciodată la adevărul rațiunii umane (cu atât mai puțin la Cristos, Adevărul prin excelență!) dacă nu vor trece prin filtrul rațiunii pseudoateismul lor. Abia atunci vom avea cu cine dialoga. Însă nu poți stabili un dialog cu cel lipsit de o doctrină clară. Ateismul din mijlocul generației slogan/citate celebre, din mijlocul unei generații neconvinse, nu-mi inspiră multă încredere în posibilitatea unui dialog uman. Este trist să vezi că așa cum în lumea semi/sfertodoctă s-a născut generația citatelor copy-paste, așa și în lumea (a)religiozității s-au născut ateii slogan, imitații nereușite, reduse doar la caricaturi și bășcălie.
Nu știu dacă este de râs sau de plâns, dar pentru mulți a fi ateu este ceva de genul a fi vegetarian, a mânca fără gluten, a fi vegan: o modă, nu o convingere, cu atât mai puțin o necesitate rațională sau spirituală! Trist! Cum să fii ateu doar pentru că asta înseamnă să fii împotriva a ceva, a cuiva?! Cum să fii ateu doar pentru ca să nu semeni cu părinții și bunicii care mergeau la biserică și în felul acesta să te simți parte din noua generație?! Oare ateismul se poate reduce la conflictul dintre generații, la mofturile adolescentului rebel care vrea doar ceea ce nu au vrut părinții?! Cum să te declari ateu fără să-l fi citit măcar o dată pe Nietzsche? Oare se poate cineva declara bun jucător de fotbal sau suporter înfocat doar pentru că a fost pe stadion și s-a uitat la două meciuri?! Este ca și cum eu aș m-aș declara cel mai mare violonist, doar pentru că am ascultat două-trei concerte de muzică clasică. Cum să fii ateu fără înțelegi ce este ateismul în profunzimea lui și, mai ales, fără să-ți fi pus măcar o dată întrebările existențiale? Nu doar să le formulezi, ci și să cauți răspuns, punând intelectul la un efort care trece dincolo de un slogan, de un citat celebru, de maxime și zicători, de o caricatură, de o „modă”. (Să fim atenți pentru că același discurs este valabil și pentru creștin: cum să fii creștin doar pentru că ai fost botezat? Cum să fii creștin fără să fi citit măcar o dată Biblia și să fi primit măcar un pic, un pic de teologie? (NB. Cine merge zi de zi la Biserică, într-un ciclu de 3 ani citește/ascultă aproape toată Scriptura și are mari șanse să primească teologia necesară pentru a face cinste numelui de creștin!) Dar despre a fi creștin, poate într-o altă postare. Acum eram în căutarea ateului convins, sigur fiind că această căutare mă ajută să-mi aprofundez credința!).
De ce există unii care îndrăznesc să se numească atei înainte de a-i citi pe Nietzsche, pe Sartre, pe Shelley?! Sau înainte de a-și pune întrebările existențiale și a le căuta un răspuns, gândind și raționând?! Ernest Hemingway spunea că „toți oamenii care gândesc sunt atei”. Astăzi când vezi atât de multă bășcălie și superficialitate în ateism, tinzi să crezi că mulți atei au refuzat să mai gândească, deci nu sunt atei! A gândi, a raționa este fundamental pentru un ateu, însă ateismul unora s-a redus la aruncatul cu pietre în religie, în Biserică, în valori, în credința celor care le respectă necredința.
Am obosit (plictisit!?!) de cei care se pretind atei doar pentru că știu să facă bășcălie de credința și valorile celuilalt. Ateismul/ateul este/trebuie să fie mult mai mult decât o caricatură. Ateismul nu poate fi redus la un umor zgomotos menit să acopere strigătul rațiunii/sufletului, un fel de „pâine și circ” pentru cei care vor să uite de adevăr. Ateismul e confruntare față în față, nu în anonimat. Ateismul nu are nimic în comun cu lătratul de după gard, din ascunzători, sub pseudonime puerile. Ateul pur nu-și ascunde identitatea și nu se teme de confruntare, de dialog. Nu este rușinos să fii ateu dacă ateismul tău pleacă din setea de adevăr și te afli în căutarea unui sens pentru tot ceea ce se întâmplă cu tine, în jurul tău, în univers! Mult mai rușinos este să nu ai întrebări, să nu fii niciodată însetat de adevăr și să rezumi viața la o caricatură.
Am și eu momentele mele de ateism transpus în întrebări, gânduri, cuvinte, fapte… Cine nu are?! Vai de cel care nu are! Eu am clipele mele, nebunia mea! Dar ateismul meu este atât de slab în dialog cu rațiunea și credința. Îmi iau întrebările, îmi port faptele, îmi așez cuvintele și gândurile în fața rațiunii și le pun să se justifice, să se explice și să-mi găsească un rost în viață fără întoarcerea la Dumnezeu și nu găsesc. Partea/clipa de ateu din mine mă ajută să înțeleg mai bine credința și mai ales să înțeleg/să iubesc un Dumnezeu făcut om. Cât de greu trebuie să fie pentru un ateu desăvârșit să treacă pragul iubirii gratuite și să înțeleagă un Dumnezeu atotputernic făcut om… slab, limitat, mort pe cruce. Nu există un sens și o explicație pentru toate acestea. Nu e nimic rațional în această jertfire, e doar prea multă iubire nemeritată și nerespectată de cel care a primit-o.
Dincolo de toate aceste cuvinte, eu știu și cred că există și ateul bine format. Este omul pe care îl caut și vreau să-l întâlnesc pentru că avem în comun întrebări existențiale, chiar dacă răspunsurile și liniștea le găsim pe căi diferite. Sunt în căutarea ateului convins de calea pe care o urmează, a omului care caută împlinirea în adevăr, frumos și bine fără a asocia toate acestea cu ceea ce noi numim Dumnezeu. Pentru el reafirm respectul meu, dorința mea de pace și de dialog pentru o lume mai bună. Am același respect pentru tine, frate ateu, cum am pentru toți frații mei care cred în ceva, în Cineva. Împreună putem să construim o lume mai bună! Adevărații atei îmi doresc să-mi fie prieteni. Restul sunt clovni cu care râd bucuros, atunci când e de râs, dar nu pot fi prieten cu ei până nu își dau masca jos și nu-și iau viața în serios. Viața e mai mult decât o bășcălie ieftină cu iz firav de intelectual!
Frate ateu, nu vreau să te conving să crezi în ceea ce eu cred. Nici nu aș putea. Abia reușesc să mă conving pe mine câteva zeci de minute pe zi! Însă îmi doresc din toată inima să nu obosești niciodată în a-ți pune întrebări și a căuta răspunsuri. Îmi doresc să putem lupta împreună pentru o lume mai bună, pentru adevăr, pentru pace. Îmi doresc să creăm împreună mai mult frumos și să purtăm spre inimi răspunsurile rațiunii. Îmi doresc să dialogăm mereu, pro și contra, dar într-un climat de respect reciproc. Eu te consider frate, un om cu care pot dialoga și de la care am lucruri de învățat. Iar când mă gândesc la tine în rugăciunile mele îmi repet ca într-o continuă șoaptă adevărul părintelui Nicolae Steinhardt adresat lui Virgil Ierunca: „Dumnezeu în care spui că nu crezi, crede el în tine și te știe ca pe unul de-ai lui”.
Prea târziu te-am iubit... 
Răspunde-i lui Gabriel – un ateu in continua formare Anulează răspunsul