Prea târziu te-am iubit…

Canonul 1084:

§ 1. Impotentia coeundi antecedens et perpetua, sive ex parte viri sive ex parte mulieris, sive absoluta sive relativa, matrimonium ex ipsa eius natura dirimit.
§ 2. Si impedimentum impotentiae dubium sit, sive dubio iuris sive dubio facti, matrimonium non est impediendum nec, stante dubio, nullum declarandum.
§ 3. Sterilitas matrimonium nec prohibet nec dirimit, firmo praescripto can. 1098.

§ 1. L’impotenza copulativa antecedente e perpetua, sia da parte dell’uomo sia da parte della donna, assoluta o relativa, per sua stessa natura rende nullo il matrimonio.
§ 2. Se l’impedimento di impotenza è dubbio, sia per dubbio di diritto sia per dubbio di fatto, il matrimonio non deve essere impedito né, stante il dubbio, dichiarato nullo.
§ 3. La sterilità né proibisce né dirime il matrimonio, fermo restando il disposto del can. 1098.

§ 1. Impotenţa, adică incapacitatea de a săvârşi actul sexual, antecedentă şi perpetuă, fie din partea bărbatului, fie din partea femeii, fie absolută, fie relativă, prin însăşi natura sa face căsătoria invalidă.
§ 2. Dacă impedimentul de impotenţă este nesigur, fie că e vorba despre un dubiu de drept, fie că e vorba despre un dubiu de fapt, căsătoria nu trebuie împiedicată şi nici declarată nulă, atât timp cât durează dubiul.
§ 3 Sterilitatea nu interzice căsătoria, nici nu o face nulă, rămânând valabilă dispoziţia 1098.

Impotența „coeundi” sau sexuală (adică incapacitatea de a săvârși actul sexual) a fost și este și astăzi unul dintre impedimentele matrimoniale cele mai discutate atât de doctrină cât și de jurisprudență. Acest impediment este tratat de canonul 1084, dar lui îi vine în mod imediat anexat și canonul 1061, § 1 referitor la principiul că o căsătorie este consumată „dacă soții   au săvârşit împreună (după căsătorie), în mod uman, actul conjugal capabil în sine pentru naşterea copiilor şi în vederea căreia căsătoria este rânduită din natura sa şi prin care soţii devin un singur trup”.

Trebuie spus de la început că impotența este un impediment de drept divin natural; de aceea, nicio putere omenească nu poate dispensa de acest impediment (cf. I. Tamaş, Drept matrimonial canonic, Presa Bună, Iaşi 1994, 66-68). Raționalitatea acestui impediment poate fi găsită atât în „comunitatea/comuniunea întregii veți” (totius vitae consortium) care trebuie să existe între soți, cât și în binele soților (bonum coniugum) și nașterea și educarea copiilor (bonum prolis), după cum este deja precizat în canonul 1055, § 1.

Ce este de fapt impotența despre care vorbește legislatorul în acest canon și care sunt elementele necesare pentru a intra sub interdicția acestui canon?

Impotența constă în incapacitatea de a săvârși actul conjugal (copula perfecta), unirea conjugală perfectă săvârșită în mod uman, adică acel act capabil în sine pentru nașterea copiilor. Impotența coeundi despre care vorbește acest canon trebuie distinsă de impotentia generandi, adică de sterilitate, care nu interzice căsătoria și nici nu face persoană incapabilă de a încheia căsătoria, în afara cazului în care această sterilitate este ascunsă în mod voit cu scopul de a înșela (cf. can 1098). Făcându-se această importantă diferență între impotență și sterilitate, trebuie menționată și radicala inovație adusă de decretul dat de Congregația pentru Doctrina Credinței la 13 mai 1977 și aprobat de papa Paul al VI-lea, decret care punea capăt unei problematici mult disputate atât de doctrină cât și de jurisprudență: verum semen. Astfel, prin acest decret, intrat în vigoare la 1 septembrie 1977, s-a stabilit că pentru ca un act conjugal să poată fi considerat complet/integral nu este necesar verum semen, adică lichidul elaborat în testicule și prin aceasta capabil în sine de fecundare. Astfel nu este considerat impotent bărbatul care în timpul actului conjugal nu poate elimina lichid elaborat în testicule. De asemenea, dezbaterile sunt foarte puternice în privința vaginului artificial. Și în această direcție, jurisprudența recentă (spre deosebire de cea care afirma că femeia care are un vagin artificial creat cu ajutorul chirurgiei plastice era considerată din punct de vedere canonic impotentă!) recunoaște că, dacă sunt întâlnite cele trei elemente esențiale ale unui adevărat și propriu vagin – existența, penetrabilitatea și receptivitatea –, există cu siguranță posibilitatea de a realiza un act sexual, un act conjugal care să exprime esența căsătoriei, adică întocmai binele soților și procrearea copiilor.

În altă ordine de idei, dacă se ține cont de actul conjugal în dimensiunea sa relațională, impotența poate fi absolută sau relativă. Impotența absolută (incapacitatea de a săvârși actul sexual cu orice altă persoană de sex opus) face subiectul inapt de a încheia căsătoria cu orice persoană. Impotența relativă (incapacitatea de a săvârși actul sexual cu o singură persoană sau cu determinate persoane de sex opus) face subiectul inapt de a încheia căsătoria doar cu acele determinate persoane.

O altă distincție se face plecând de la considerarea cauzei impotenței. Astfel putem întâlni impotența anatomică sau psihică. Impotența anatomică constă în absența sau în defectul de formare sau de dezvoltare anatomică a organelor genitale. Caracterul perpetuu sau temporar al acestei impotențe trebuie stabilit în urma unui atente examinări medicale făcute de specialiști. În schimb se întâlnește impotența psihică în cazul unor disfuncționalități ale organelor copulative cauzate de boli nevrotice, psihice sau endocrinologice, de anumite blocaje psihice sau de anumite fobii legate de actul sexual.

Această incapacitate, pentru a deveni impediment matrimonial, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1. Trebuie să fie antecedentă căsătoriei, adică trebuie să fie deja în momentul celebrării căsătoriei. Impotența care apare după celebrarea căsătoriei fie din cauza unei boli sau a unui accident (fie chiar și la câteva minute după: clasicul exemplu cu mirele care plin de euforie după celebrare își ia mireasa în brațe și cade cu ea pe scări, cauzându-și diverse traume, până chiar și paralizia!) nu influențează în nici un mod validitatea căsătoriei deja încheiate în mod valid.

2. Trebuie să fie perpetuă: impotența temporară care încetează de la sine sau care se poate vindeca printr-un tratament ușor și normal, nu constituie un impediment. În schimb dacă ar fi necesar să se recurgă la mijloace extraordinare, în special la acelea care comportă un grav pericol de moarte sau probleme grave de sănătate, sau mijloace ilicite, chestiunea este în continuă dezbatere: de unii autori această impotență este considerată perpetuă, deci impediment; alții însă sunt de părere că fiind vindecabilă, dincolo de mijloace, este temporară, deci nu constituie un impediment. Trebuie spus că în terminologia medicală, impotență perpetuă este considerată doar cea care nu se poate vindeca. Atâta timp cât poate fi vindecată, indiferent de mijloace, medicina consideră că este vorba despre impotență temporară. De aceea, trebuie să ținem cont de progresele medicinii și de faptul că multe metode considerate neobișnuite și periculoase cu mult timp în urmă, astăzi sunt metode obișnuite care nu mai presupun nici riscuri grave, nici dificultăți. Astfel fiecare caz trebuie analizat în parte, iar impotența perpetuă trebuie considerată un concept relativ, fiind mereu necesară raportarea lui la timp, la circumstanțe, la loc, la posibilitățile concrete etc.

3. Trebuie să fie certă: impotența nesigură, fie că este vorba de un dubiu de drept, fie că este vorba de un dubiu de fapt, nu împiedică celebrarea căsătoriei. Raționamentul pentru care se cere certitudine este clar: facultatea de a încheia căsătoria este un drept fundamental al persoanei umane, și de aceea, dacă nu se demonstrează cu certitudine morală existența unei situații sau a unei circumstanțe care să o facă inaptă să-l exercite, acest drept nu poate fi negat de nimeni nimănui. Trebuie precizat, ținând cont de § 2, că atât timp cât durează dubiul, nimeni nu poate fi împiedicat de la căsătorie, după cum atât timp cât durează dubiul nicio căsătorie nu poate fi declarată nulă.

Pentru a dezvolta acest subiect precum și altele legate de această temă, se poate consulta: Luigi Chiappetta, Il codice di Diritto Canonico, volum II, Edizione Dehoniane, Roma, comentariu de care m-am folosit și eu și de unde am luat cele mai multe din observațiile de mai sus.