Creștinul adevărat este plin de bunătate
nu pentru a-și spori fericirea sau faima,
ci pentru ca viața sa
să oglindească bunătatea lui Dumnezeu,
chipul Tatălui.

Ești doar un om!
Nu te mai lua la trântă cu Diavolul,
ci ține-te de mână cu Dumnezeu!

Când cauți cuvântul „bunătate” în unele dicționare sau enciclopedii ești redirecționat către termenii „iubire”, „milostivire”, „iertare”, adică spre realități care devin expresia concretă a bunătății. Iubirea, milostivirea, iertarea au chipul omului plin de bunătate, al omului „bun ca pâinea caldă”. Iar Tradiția Bisericii, când enumeră cele douăsprezece roade ale Duhului Sfânt, după învățătura Sfintei Scripturi, confirmă adevărul despre omul bun, așezând bunătatea alături de iubire, veselie, pace, stăruință, îndelungă-răbdare, blândețe, facere de bine, fidelitate, modestie, înfrânare, curăție. În omul bun se găsesc toate aceste roade care nu permit „faptelor trupului” – desfrânarea, necurăția, nerușinarea, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiile – să încolțească în inima lui (Gal 5,19-23). Omul bunătății dorește atât de mult roadele Duhului și muncește pentru ele încât în viața sa efectiv nu au loc „faptele trupului”: primește „harul de a nu avea timp” să fie rău sau invidios.

Care este situația noastră după Rusalii: suntem plini de bunătate, de roadele Duhului, sau de invidie, de faptele trupului?

E uimitor gândul la ceea ce poate rodi viața noastră atunci când ne ținem de mână cu „Domnul și de viață dătătorul”. Omul plin de bunătate rodește și devine o reflecție a perfecțiunii lui Dumnezeu Tatăl care este bunătate și care ne poartă de grijă – mai ales în timpurile de încercare – ca o mamă iubitoare (Is 66,13). Când cultivăm virtuțile, sufletul ne este „împăcat și liniștit, ca un copil înțărcat la sânul mamei sale” (Ps 131,2).

Creștinul adevărat este plin de bunătate nu pentru a-și spori fericirea sau faima, ci pentru ca viața sa să oglindească bunătatea lui Dumnezeu, chipul Tatălui. Asemenea pruncilor, omul bun simte prezența lui Cristos și-l face cunoscut cu smerenie și încredere (Mt 18,3; Mt 11,25). Și, mai ales, nu se lasă niciodată cuprins de tristețe în fața bunătății sau bunurilor altuia. Adică nu-și lasă inima atinsă de invidie, acea invidie a Diavolului prin care moartea și toate rele au intrat în lume (Înţ 1,13; 2,24).

Omul bun trăiește conștient de limitele sale și de drumul anevoios pe care trebuie să-l străbată pentru a ajunge la Perfecțiune. Însă parcurge acest drum de mână cu Dumnezeu, fiind pentru cei din jurul său ecoul simplității Apostolului: „Fiți buni unii cu alții” (Ef 4,32).

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Acest articol face parte din seria „De mână cu Dumnezeu”. 
Aici poți citi: 
1. Idiferența. Implicarea poartă chipul și numele iubirii

2. Toți o doresc…

3. Tăcerea oprește bârfa, însă doar adevărul o vindecă…

4. De mână cu Dumnezeu cel veșnic viu

5. Primăvara creștinilor și risipa de energie