Mi-am început ziua cu un text din Scrisoarea către Diognet: „Creştinii în lume” (se găseşte în breviar, la Oficiul Lecturilor de miercuri din săptămâna a V-a a timpului pascal).
Aş vrea să ştiu dacă poate fi considerat un text al zilelor noastre. Îmi place să cred că mai e valabil, că-l putem face să fie valabil şi astăzi după 17 sau 18 secole de când a fost scris.
Iată ce spune:
Creştinii nu se diferenţiază de ceilalţi oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viaţă. Într-adevăr, ei nu locuiesc în oraşe proprii, nici nu folosesc vreun limbaj neobişnuit, nici nu duc un tip special de viaţă. Învăţătura lor nu a fost inventată prin reflecţia şi cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, aşa cum fac unii. Locuiesc în oraşe atât greceşti, cât şi barbare, aşa cum se nimereşte, şi, deşi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi restul vieţii, urmează obiceiurile locului, îşi propun o formă de viaţă, recunoscută de toţi, minunată şi de necrezut. Fiecare locuieşte în patria sa, dar ca străin; participă la toate activităţile cetăţenilor buni şi acceptă toate îndatoririle ca oaspeţi în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei şi orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toţi ceilalţi, se căsătoresc şi au copii, dar nu-şi abandonează copiii. Au în comun masa, dar nu patul. Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Îşi petrec viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar prin modul lor de a trăi sunt superiori legilor. Îi iubesc pe toţi şi sunt persecutaţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi totuşi condamnaţi. Sunt trimişi la moarte, dar prin aceasta ei primesc viaţa. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelşugare. Sunt dispreţuiţi, dar în dispreţ îşi găsesc gloria lor. Sunt loviţi în numele lor bun şi între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultaţi şi binecuvântează, sunt trataţi cu mârşăvie şi răspund cu cinste. Deşi fac binele, sunt pedepsiţi ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiţi, se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii luptă împotriva lor, ca împotriva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu ştiu să spună motivul duşmăniei lor. Într-un cuvânt, creştinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup. Sufletul se află în toate mădularele trupului şi creştinii sunt răspândiţi în oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu provine din trup. Şi creştinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume. Sufletul invizibil este închis într-un trup vizibil şi creştinii sunt văzuţi că locuiesc în lume, dar adevăratul lor cult adus lui Dumnezeu rămâne invizibil. Trupul, deşi nu a primit nici o nedreptate, se năpusteşte cu ură şi luptă împotriva sufletului, pentru că acesta îl împiedică să se bucure de plăcerile senzuale; tot aşa, şi lumea îi urăşte pe creştini, deşi nu a primit nici o insultă, numai pentru că aceştia se opun răului. Chiar dacă este urât, sufletul iubeşte trupul şi mădularele sale, tot aşa, şi creştinii îi iubesc pe cei care îi urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar, la rândul său, el susţine trupul. Şi creştinii sunt ţinuţi în lume ca într-o închisoare, dar ei sunt cei care sprijină lumea. Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor, tot aşa, şi creştinii sunt ca nişte pelerini în călătorie printre lucrurile supuse stricăciunii, dar aşteaptă incoruptibilitatea cerească. Sufletul, privat de mâncăruri şi băuturi, devine mai bun. Tot aşa, şi creştinii, expuşi chinurilor, cresc zi de zi ca număr. Dumnezeu i-a aşezat într-un loc aşa de nobil, pe care nu au permisiunea să-l părăsească.
Din Scrisoarea către Diognet (Nr. 5-6: Funk 1, 317-321)
Aşadar, mai e valabil?! Noi, creştinii celui de-al III-lea mileniu, ne regăsim în această descriere? Ce avem de făcut?
Doar pentru azi voi încerca să trăiesc ziua, fără să rezolv problema vieţii dintr-o dată
Doar pentru azi voi avea un maxim respect pentru aspectul meu, mă voi îmbrăca cu seriozitate, nu voi ridica tonul, voi fi politicos în comportament, nu voi avea pretenţia să corectez sau să fac mai bun pe nimeni înafara mea
Doar pentru azi voi fi fericit, având certitudinea că sunt creat să fiu fericit, nu numai în altă lume ci şi în aceasta.
Doar pentru azi mă voi adapta împrejurărilor, fără să pretind ca acestea să se adapteze tuturor dorinţelor mele
Doar pentru azi voi dedica zece minute din timpul meu liber unei lecturi bune, amintindu-mi că, aşa cum hrana este necesară pentru viaţa trupului aşa şi lectura este necesară pentru viaţa sufletului
Doar pentru azi voi face o faptă bună şi nu o voi spune nimănui
Doar pentru azi voi face un lucru pe care nu-l doresc să-l fac si dacă mă voi simţi atins în sentimentele mele, voi face în aşa fel ca nimeni să nu-şi dea seama
Doar pentru azi voi face un program, poate nu-l voi respecta punct cu punct dar îl voi face ferindu-mă de două pericole: graba şi nesiguranţa.
Doar pentru azi voi crede cu tărie, în ciuda aparenţelor contrare, că Divina Providenţă se ocupă de mine ca nimeni altul
Doar pentru azi nu voi avea temeri, şi în mod particular nu-mi va fi teamă să mă bucur de tot ce e frumos şi să cred în bunătate.
Pot să fac bine pentru douăsprezece ore, ceea ce m-ar înspăimânta dacă m-aş gândi că trebuie să fac pentru toată viaţa!
(1. Only for today, I will seek to live the livelong day positively without wishing to solve the problems of my life all at once.
2. Only for today, I will take the greatest care of my appearance: I will dress modestly; I will not raise my voice; I will be courteous in my behavior; I will not criticize anyone; I will not claim to improve or to discipline anyone except myself.
3. Only for today, I will be happy in the certainty that I was created to be happy, not only in the other world but also in this one.
4. Only for today, I will adapt to circumstances, without requiring all circumstances to be adapted to my own wishes.
5. Only for today, I will devote 10 minutes of my time to some good reading, remembering that just as food is necessary to the life of the body, so good reading is necessary to the life of the soul.
6. Only for today, I will do one good deed and not tell anyone about it.
7. Only for today, I will do at least one thing I do not like doing; and if my feelings are hurt, I will make sure that no one notices.
8. Only for today, I will make a plan for myself: I may not follow it to the letter, but I will make it. And I will be on guard against two evils: hastiness and indecision.
9. Only for today, I will firmly believe, despite appearances, that the good Providence of God cares for me as no one else who exists in this world.
10. Only for today, I will have no fears. In particular, I will not be afraid to enjoy what is beautiful and to believe in goodness. Indeed, for 12 hours I can certainly do what might cause me consternation were I to believe I had to do it all my life.)
(Fericitul papă Ioan al XXII-lea)
Citind jurnalul sfântului părinte Ioan al XXIII-lea nu pot să nu mă întreb cum ar arăta viaţa mea trăind acestea în fiecare zi?
Cum ar arăta viaţa ta respectând zilnic acest decalog?
8 martie, pe lângă Ziua Internaţională a Femeii, este ziua în care Biserica îl comemorează pe sfântul Ioan al lui Dumnezeu, un sfânt care-mi place enorm pentru spiritul sau de aventura şi pentru schimbarea radicala din viaţa sa: vine ceasul când toţi facem schimbări radicale. Fie ca omul lui Dumnezeu să ne mijlocească înţelepciunea Duhului necesară în drumului vieţii, mai ales în ceasurile hotărâtoare.
Iată şi câteva date despre viaţa şi activitatea sfântului Ioan al lui Dumnezeu
„Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă”– Era fraza pe care sfântul o repeta pe străzile Granadei, când cerea ajutoare pentru cei săraci.
Se numea Ioan Ciudad şi s-a născut dintr-o bună familie de muncitori la Montemor-o-Novo, în Portugalia, în anul 1495, la trei ani după sosirea lui Cristofor Columb în America. Avea în sânge sensul aventurii, asemenea portughezilor timpului său, aşa încât, la vârsta de 8 ani, a dispărut de acasă şi nu a mai fost de găsit. Mama sa a murit de durere şi tatăl, rămas singur, s-a făcut laic franciscan.
În căutarea aventurii
Trecând peste hotarele ţării sale, nu se ştie cum, el a ajuns la Oropesa, în Spania, în casa lui Francisco Cid, administrator al contelui Francisco de Alvarez, din Toledo. Spre norocul său, el a fost primit ca un fiu şi a primit o bună instruire de bază. A corespuns acestei încrederi, făcând tot felul de munci, în funcţie de nevoile familiei: păstor, ţăran, supraveghetor al personalului din gospodăria contelui.
Lucrurile mergeau aşa de bine, încât binefăcătorul său i-a oferit mâna fiicei sale. Ar fi fost o foarte bună partidă, dar, pe neaşteptate, s-a trezit din nou în Ioan spiritul aventurii, şi astfel, el s-a înrolat în armata spaniolă care pornea la luptă împotriva francezilor pentru recucerirea ţinutului Fuenterrabbia.
Tovarăşii de arme îl stimau pentru curajul şi pentru onestitatea sa şi, de aceea, i-au încredinţat paza prăzii bogate de război, obţinută de la francezi. Deoarece, însă, nu se ştie cum, s-a furat totuşi din acea pradă, el a fost scos din armată şi condamnat la spânzurătoare. Numai datorită intervenţiei unui personaj din înalta societate, a fost salvat. A revenit la Oropesa şi şi-a reluat lucrul, dar la căsătorie nu se gândea pentru nimic în lume. Aştepta ocazia prielnică pentru a se reintegra în armată şi a reuşit acest lucru, în anul 1532, când a luat parte la apărarea oraşului Viena împotriva lui Soliman al II-lea.
I-a venit puţin mintea la cap
Când s-a întors în Spania, ceva se schimbase în el. A făcut un pelerinaj la Compostela, apoi a vizitat ţinutul natal şi, în fine, s-a îndreptat spre Sevilla, unde, pentru aproximativ un an, a făcut-o pe păstorul, până în anul 1535, când a început să vagabondeze din nou prin lume. S-a dus la Ceuta, în Africa, şi a lucrat ca salahor în fortificaţiile acelui oraş portughez. Aici a făcut un gest umanitar, când, cu banii câştigaţi, a ajutat o familie nobilă portugheză, exilată în acel ţinut, fără nici o posibilitate economică.
După trei ani petrecuţi printre var şi piatră, a plecat spre o nouă destinaţie: Gibraltar. Cu banii pe care îi pusese deoparte, s-a apucat să o facă pe comerciantul de cărţi, cutreierând străzile şi suburbiile oraşului. A rămas însă puţin în Gibraltar şi apoi a plecat în Granada, unde şi-a deschis o librărie adevărată.
La Granada, la 20 ianuarie 1539, după ce a ascultat o predică a fericitului Ioan de Avila, s-a hotărât să înceapă o viaţă nouă. Fervoarea sa de neofit a impresionat negativ populaţia oraşului, care 1-a considerat nebun şi 1-a închis la balamuc. Aici şi-a dat seama de situaţia aberantă în care erau ţinuţi bolnavii mintal şi, în inima sa, a hotărât să facă ceva în această direcţie.
Începutul operei sale
Abia ieşit din ospiciu, a mers în pelerinaj la Madona de Guadalupe, pentru ca mama cerească să-1 ajute să înţeleagă mai bine care erau planurile lui Dumnezeu cu privire la el. Întors la Granada, a început să se îngrijească de cei bolnavi. Mai întâi i-a adunat într-un hol al unui palat seniorial, apoi într-o casă mai confortabilă şi, în sfârşit, într-un autentic complex spitalicesc. Episcopul locului i-a sugerat să îmbrace o anumită haină care, deşi nu era în uz între călugări, l-ar fi făcut cunoscut ca o persoană consacrată lui Dumnezeu.
Ioan a acceptat, deoarece, în acest fel, lucrarea sa nu apărea ca o exotică iniţiativă personală, ci ca o operă a Bisericii, dându-i, printre altele, un mai mare credit in obţinerea fondurilor. Episcopul, dincolo de aceasta, pe cheltuiala sa, a voit să oficializeze numele pe care deja lumea i-1 dădea: „Ioan al lui Dumnezeu”.
În 1548, a fondat un alt spital la Toledo şi apoi a mers la Valladolid, pentru a-1 întâlni pe Filip al II-lea, regent al Spaniei, şi curtea sa. Era încărcat de datorii şi putea să iasă din această situaţie prin simpla caritate a populaţiei. A prezentat celui responsabil situaţia în care se afla nu din cauza nechibzuinţei sau a unei proaste administrări, ci datorită dorinţei sale de a veni în întâmpinare nevoilor obiective ale supuşilor regelui.
Arhiepiscopul de Valladolid i-a replicat că spitalele sale nu erau altceva decât un cuib de vagabonzi şi de prostituate. Sfântul a primit sfidarea şi a răspuns simplu cu invitaţia de a veni pentru a le vizita în persoană, şi apoi a adăugat: „Veţi descoperi că găzduim o singură persoană nedemnă de a mânca pâinea oferită: şi aceea sunt eu”.
Fatebenfratelli
Când Ioan cerea pomană spunea întotdeauna: „Faceţi bine, fraţilor, pentru voi înşivă!”, pentru a aminti fiecăruia că cine dă unui sărac, dă cu împrumut lui Dumnezeu. De aici, şi numele de „fatebenefratelli” dat fiilor săi spirituali. El nu se gândea să fondeze un ordin sau o congregaţie călugărească: colaboratorii săi erau laici care voiau să slujească, asemenea lui, celor bolnavi.
Primii au fost doi foarte aprigi duşmani cu care Ioan se împăcase; acestora li s-au adăugat, încetul cu încetul, şi alţii pe care Ioan i-a numit simplu „fraţii ospitalieri”. Când a murit, la 8 martie 1550, nu a lăsat nici o regulă scrisă, ci doar câteva scrisori. Înmulţirea fundaţiilor şi a colaboratorilor, după moartea sa, a determinat Sfântul Scaun să le dea fraţilor „fatebenefratelli” o regulă şi un statut juridic.
Pius al Xll-lea, cu ocazia sărbătoririi a patru sute de ani de la înfiinţarea ordinului, a sintetizat foarte bine spiritualitatea lui Ioan al lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Cu ochiul sensibil al credinţei, el a pătruns până în adâncul misterului ce se ascunde în cei bolnavi, în cei slabi şi în cei îndureraţi; şi consolându-i, ziua şi noaptea, cu prezenţa, cu cuvântul, cu medicamentele, era convins că aduce pioase servicii membrelor suferinde ale Răscumpărătorului”.
Intuiţiile lui Ioan
Insă Ioan al lui Dumnezeu nu este amintit numai pentru sfinţenia sa, ci şi pentru intuiţiile sale extraordinare pe care le-a avut în ceea ce priveşte sfinţenia. La timpul său, spitalele erau în acelaşi timp locuri de îngrijire pentru persoanele abandonate şi atinse de boli cronice, refugiu pentru pelerinii fără casă şi adăpost pentru bolnavii pe care nimeni nu voia să-i ţină în casă. Înşişi bolnavii la pat, chiar dacă sufereau de boli contagioase, erau literalmente îngrămădiţi pe saltele improvizate şi cel care intra într-un spital îşi asuma riscul de a se alege cu boli şi mai grave.
Ioan şi-a organizat spitalele pe secţii, conform cu diferitele boli, şi fiecărui bolnav i-a dat un pat curat şi corespunzător. Plecând de la evanghelie, care în fiecare bolnav vede chipul suferind al lui Cristos, el a voit să-i dea fiecărui bolnav o asistenţă personalizată, care nu se limita numai la administrarea tratamentului medicamentos, ci stabilea cu fiecare un raport uman de încredere reciprocă.
Şi mai revoluţionară a fost opera sa cu bolnavii mintali. Aceştia erau consideraţi pe atunci posedaţi de diavol şi erau puşi în lanţuri şi pedepsiţi. Ioan, după ce încercase în propriul trup unele tratamente inumane, a decis ca, în spitalele sale, nebunii să fie trataţi simplu ca persoane bolnave psihic şi, deci, având nevoie mai mult decât alţii de afecţiunea umană: trebuiau să fie mai mult iubiţi si niciodată loviţi sau puşi în lanţuri.
Despre el s-a scris pe drept că „în asistenţa spitalicească merită un loc care nu poate fi şters peste veacuri”.
Mi-am început ziua cu un text din Scrisoarea către Diognet: „Creştinii în lume” (se găseşte în breviar, la Oficiul Lecturilor de miercuri din săptămâna a V-a a timpului pascal).
Prea târziu te-am iubit... 
