În ziua Domnului, duminica, privim mai mult cerul şi-l căutăm pe Dumnezeu. Ne rugăm pentru cei dragi. Pe lângă intenţiile noastre pe care le înălţăm azi către Dumnezeu, să strecurăm şi o rugă fierbinte pentru cei care sunt migranţi sau refugiaţi. Astăzi, în Biserica Catolică, este a XCVII-a Zi Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi!
Iată mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului şi a Refugiatului (16 ianuarie 2011), preluat de pe www.ercis.ro
„O singură familie umană”
Iubiţi fraţi şi surori,
Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului oferă oportunitatea, pentru toată Biserica, de a reflecta despre o temă legată de fenomenul crescând al migraţiei, de a ne ruga pentru ca inimile să se deschidă la primirea creştină şi de a lucra ca să crească în lume dreptatea şi caritatea, coloane pentru construirea unei păci autentice şi durabile. „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (In 13,34) – este invitaţia pe care Domnul ne-o adresează cu forţă şi ne-o reînnoieşte constant: dacă Tatăl ne cheamă să fim fii iubiţi în Fiul său preaiubit, ne cheamă să ne recunoaştem toţi ca fraţi în Cristos.
Din această legătură profundă între toate fiinţele umane se naşte tema pe care am ales-o anul acesta pentru reflecţia noastră: „O singură familie umană”, o singură familie de fraţi şi surori în societăţi care devin tot mai multietnice şi interculturale, unde şi persoanele de diferite religii sunt stimulate la dialog, ca să se poată găsi o convieţuire senină şi rodnică, respectând diferenţele legitime. Conciliul Vatican II afirmă că „toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o singură origine, căci Dumnezeu a rânduit întreg neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului (cf. Fap 17,26); au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providenţă, ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi” (Declaraţia Nostra aetate, 1). Astfel, noi „nu trăim unii lângă alţii din întâmplare; cu toţii parcurgem unul şi acelaşi drum ca oameni, deci ca fraţi şi surori” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 6).
Drumul este acelaşi, cel al vieţii, însă situaţiile pe care le străbatem în acest parcurs sunt diferite: mulţi trebuie să înfrunte experienţa dificilă a migraţiei, în diferitele sale exprimări: interne sau internaţionale, permanente sau periodice, economice sau politice, voluntare sau forţate. În diferite cazuri plecarea din propria ţară este stimulată de diferite forme de persecuţie, aşa încât fuga devine necesară. Apoi, însuşi fenomenul globalizării, caracteristic epocii noastre, nu este numai un proces socio-economic, ci comportă şi „o umanitate care devine tot mai interconectată”, depăşind graniţele geografice şi culturale. În această privinţă, Biserica nu încetează să amintească faptul că sensul profund al acestui proces epocal şi criteriul său etic fundamental sunt date tocmai de unitatea familiei umane şi de dezvoltarea sa în bine (cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 42). Aşadar, toţi fac parte dintr-o singură familie, migranţi şi populaţii locale care-i primesc, şi toţi au acelaşi drept de a se folosi de bunurile pământului, a căror destinaţie este universală, aşa cum învaţă doctrina socială a Bisericii. Aici îşi au fundament solidaritatea şi împărtăşirea.
„Într-o societate în curs de globalizare, binele comun şi angajarea pentru el nu pot să nu asume dimensiunile întregii familii umane, adică a comunităţii popoarelor şi naţiunilor, aşa încât să dea formă de unitate şi de pace cetăţii omului şi s-o facă într-o oarecare măsură anticipare prefiguratoare a cetăţii fără bariere a lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 7). Aceasta este perspectiva cu care trebuie privită şi realitatea migraţiilor. De fapt, aşa cum afirma deja slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, „lipsa de fraternitate între oameni şi între popoare” este cauza profundă a subdezvoltării (Populorum progressio, 66) şi – putem adăuga – are incidenţă puternică asupra fenomenului migrator. Fraternitatea umană este experienţa, uneori surprinzătoare, a unei relaţii care uneşte, a unei legături profunde cu celălalt, diferit de mine, bazată pe simplul fapt că suntem oameni. Asumată şi trăită în mod responsabil, ea alimentează o viaţă de comuniune şi împărtăşire cu toţi, îndeosebi cu migranţii; susţine dăruirea de sine pentru alţii, pentru binele lor, pentru binele tuturor, în comunitatea politică locală, naţională şi mondială.
Venerabilul Ioan Paul al II-lea, tot cu ocazia Zilei celebrată în anul 2001, a subliniat că „[binele comun universal] cuprinde întreaga familie a popoarelor, mai presus de orice egoism naţionalist. În acest context trebuie să fie tratat dreptul de a emigra. Biserica îl recunoaşte fiecărui om, în aspectul dublu de posibilitate de a ieşi din propria ţară şi posibilitate de a intra în alta în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă” (Mesajul pentru Ziua Mondială a Migraţiilor 2001, 3; cf. Ioan al XXIII-lea, Mater et magistra, 30; Paul al VI-lea, Octogesima adveniens, 17). În acelaşi timp, statele au dreptul de a reglementa fluxurile migratoare şi de a apăra propriile frontiere, asigurând mereu respectul cuvenit demnităţii fiecărei persoane umane. În afară de aceasta, imigranţii au obligaţia de a se integra în ţara de primire, respectându-i legile şi identitatea naţională. „Va fi vorba deci de a conjuga primirea care se cuvine tuturor fiinţelor umane, îndeosebi dacă sunt lipsite, cu evaluarea condiţiilor indispensabile pentru o viaţă demnă şi paşnică pentru locuitorii originari şi pentru cei veniţi” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2001, 13).
În acest context, prezenţa Bisericii, ca popor al lui Dumnezeu aflat pe drumul istoriei în mijlocul tuturor celorlalte popoare, este izvor de încredere şi de speranţă. De fapt, Biserica este „în Cristos sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, 1); şi, graţie acţiunii Duhului Sfânt în ea, „eforturile menite să realizeze fraternitatea universală nu sunt zadarnice” (Idem, Gaudium et spes, 38). În mod deosebit, sfânta Euharistie constituie, în inima Bisericii, un izvor inepuizabil de comuniune pentru întreaga omenire. Graţie ei, poporul lui Dumnezeu cuprinde „orice naţiune, trib, popor şi limbă” (Ap 7,9) nu cu un fel de putere sacră, ci cu slujirea superioară a carităţii. De fapt, exercitarea carităţii, în special faţă de cei mai săraci şi slabi, este criteriu care dovedeşte autenticitatea celebrărilor euharistice (cf. Ioan Paul al II-lea, Mane nobiscum, Domine, 28).
În lumina temei „O singură familie umană”, trebuie luată în considerare în mod specific situaţiile refugiaţilor şi ale celorlalţi migranţi forţaţi, care sunt o parte relevantă a fenomenului migrator. Faţă de aceste persoane, care fug de violenţe şi persecuţii, comunitatea internaţională a asumat angajări precise. Respectarea drepturilor lor, precum şi a preocupărilor juste pentru siguranţa şi coeziunea socială, favorizează o convieţuire stabilă şi armonioasă.
Şi în cazul migranţilor forţaţi solidaritatea se alimentează din „rezerva” de iubire care se naşte din faptul de a ne considera o singură familie umană şi, pentru credincioşii catolici, membri ai trupului mistic al lui Cristos: de fapt depindem unii de alţii, toţi suntem responsabili de fraţii şi de surorile în omenitate şi, pentru cel care crede, în credinţă. Aşa cum am avut deja ocazie să spun, „a-i primi pe refugiaţi şi a le da ospitalitate este pentru toţi un necesar gest de solidaritate umană, pentru ca ei să nu se simtă izolaţi din cauza intoleranţei şi a dezinteresului” (Audienţa generală din 20 iunie 2007: Insegnamenti II, 1 [2007], 1158). Aceasta înseamnă că toţi cei care sunt forţaţi să părăsească locuinţele şi pământul lor vor fi ajutaţi să găsească un loc în care să trăiască în pace şi siguranţă, unde să lucreze şi să asume drepturile şi obligaţiile existente în ţara care-i primeşte, contribuind la binele comun, fără a uita dimensiunea religioasă a vieţii.
Un gând special, însoţit mereu de rugăciune, aş vrea să-l îndrept în sfârşit către studenţii din străinătate, care sunt şi ei o realitate în creştere în cadrul marelui fenomen migrator. E vorba de o categorie relevantă şi din punct de vedere social în perspectiva întoarcerii lor, ca viitori conducători, în ţările de origine. Ei constituie nişte „punţi” culturale şi economice între aceste ţări şi cele de primire şi toate acestea merg tocmai în direcţia de a forma „o singură familie umană”. Această convingere trebuie să susţină angajarea în favoarea studenţilor din străinătate şi să însoţească atenţia faţă de problemele lor concrete, cum ar fi limitările economice sau suferinţa de a se simţi singuri în înfruntarea unui ambient social şi universitar foarte diferit, precum şi dificultăţile de inserare. În această privinţă, îmi place să amintesc că „a aparţine la o comunitate universitară înseamnă a sta la răscrucea culturilor care au plăsmuit lumea modernă” (Ioan Paul al II-lea, Către episcopii din SUA din provinciile ecleziastice Chicago, Indianapolis şi Mlwaukee în vizită „ad limina”, 30 mai 1998, 6: Insegnamenti XXI, 1 [1998], 1116). În şcoală şi în universitate se formează cultura noilor generaţii: de aceste instituţii depinde în largă măsură capacitatea lor de a privi la umanitate ca la o familie chemată să fie unită în diversitate.
Iubiţi fraţi şi surori, lumea migranţilor este vastă şi diversificată. Are experienţe minunate şi promiţătoare, precum şi, din păcate, atâtea altele dramatice şi nevrednice de om şi de societate care se consideră civilă. Pentru Biserică, această realitate constituie un semn elocvent al timpurilor noastre, care evidenţiază mai mult vocaţia umanităţii de a forma o singură familie şi, în acelaşi timp, dificultăţile care, în loc s-o unească, o dezbină şi o sfâşie. Să nu ne pierdem speranţa şi să-l rugăm împreună pe Dumnezeu, Părintele tuturor, ca să ne ajute să fim, fiecare personal, bărbaţi şi femei capabili de relaţii fraterne; şi, pe planul social, politic şi instituţional, să crească înţelegerea şi stima reciprocă între popoare şi culturi. Cu aceste dorinţe, invocând mijlocirea preasfintei Maria, Stella maris, trimit din inimă tuturor binecuvântarea apostolică, în mod special migranţilor şi refugiaţilor şi celor care lucrează în acest domeniu important.
Castel Gandolfo, 27 septembrie 2010
Benedict al XVI-lea
Prea târziu te-am iubit... 