• În general preoţii sunt oameni obişnuiţi cu favorurile. Nu mă laud cu asta. E trist. Şi mai trist e că eu nu fac o excepţie. Uneori încerc să nu fac abuz. De puţine ori reuşesc.

    Acum 2 ani, pe 26 iulie 2009, intram în camera mea sfâşiat de durere şi cădeam în genunchi cerând favoruri. Mă rugam Domnului să mă ajute să repar o mare greşeală a vieţii mele. Acel favor l-am cerut prin mijlocirea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, un om pe care-l îndrăgeam nespus de mult şi pe care-l consider sfânt. Aveam în camera mea un tablou mare cu el. L-am coborât de pe perete şi am scris pe spatele lui: „Împăcarea şi liniştea mea va fi harul tău”… A lăsat să treacă un timp, dar mi-a răspuns! Şi-am tresăltat de bucurie când am primit iertarea, iubirea şi tot binele cerut şi necerut. Ştiu şi simt că a fost intervenţia Sfântului Părinte. Era 19 aprilie 2010. Atunci am coborât tabloul şi am scris „Har peste har. S-a împlinit”. Nu voi uita niciodată ziua aceea şi pe cei care au făcut-o memorabilă. Mulţumesc!

    I-am tot mulţumit pentru binele pe care mi l-a obţinut. M-am rugat şi încă mă rog să fie beatificat. Azi am simţit nevoia să fac publică recunoştinţa mea: îţi mulţumesc Sfinte Părinte. Abia astăzi poate şi pentru că răsfoind arhivele în căutarea unui document, am dat peste un articol pe care l-am scris când Papa Ioan Paul al II-lea împlinea 25 de ani de pontificat, 16 octombrie 2003. Am să pun mai jos şi acel articol, exact aşa l-am scris atunci.

    Dar înainte de aceasta, vreau să-ţi mulţumesc Sfinte Părinte şi te rog să-mi fii aproape, de acolo de sus, de la fereastra Tatălui, pentru că obişnuit cu favorurile, am să-ţi mai cer.

    Am să revin, Sfinte Părinte!

     

    ****** ************************

    Ioan Paul al II-lea
    25 de ani de pontificat – 16 octombrie 2003
    „The right man in the right place”

     

    În urmă cu 25 de ani, la 16 octombrie 1978, cardinalul Pericle Felici, vestea de la balconul bazilicii „Sfântul Petru”: „Habemus papam!”. Cuvintele îl anunţau pe cardinalul Karol Woytyla, noul papă. El şi-a luat numele de Ioan Paul al II-lea şi este cel de-al 263-lea succesor al lui Petru.

    Karol Woytyla s-a născut la Wadowice la 18 mai 1920. La 1 noiembrie 1946 a fost consacrat preot. La 4 iulie 1958 a fost numit de către papa Pius al XII-lea episcop auxiliar de Cracovia. Papa Paul al VI-lea l-a numit, la 30 decembrie 1963, arhiepiscop al Cracoviei, iar patru ani mai târziu, la 27 mai 1967,l-a făcut cardinal. La 22 octombrie 1978 în Piaţa „Sfântu Petru” s-a celebrat sfânta Liturghie de începere a activităţii Păstorului Suprem al Bisericii Catolice. Avea 58 de ani.

    În această lună omenirea întreagă trebuie să fie alături de sfântul Părinte bucurându-se împreună cu el de rodnicia activităţii sale pe parcursul unui sfert de secol. Spun omenirea întreagă pentru că, în cei 25 de ani de pontificat de până acum, a fost cu adevărat un părinte, un tată pentru toată lumea. A fost părinte nu doar pentru Biserica Catolică, nu doar pentru creştini, ci pentru toţi oamenii de bunăvoinţă. Prin tot ceea ce a făcut a îndeplinit testamentul Mântuitorului: „îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). Şi-a făcut din aceste ultime cuvinte rostite de Isus pe pământ un moto exprimat şi confirmat de faptele sale.

    Cu un pontificat depăşit ca durată doar de sfântul Petru (a cărui durată nu se cunoaşte),de Pius al IX‑lea (31 de ani, 7 luni şi 21 de zile), şi de Leon al XIII-lea (25 de ani şi 5 luni) Sfântul Părinte a reuşit să poarte Biserica spre şi în cel de-al treilea mileniu. A condus şi conduce Biserica călăuzit de Duhul Sfânt şi după îndemnul Conciliului al II-lea din Vatican  a arătat credincioşilor şi lumii întregi, prin cuvânt şi faptă, natura şi misiunea universală a Bisercii (LG 1).

    Privind activitatea pontificală a sanctităţii sale putem observa cu uşurinţă cum prind contur trei expresii călăuzitoare:

    •            Totus Tuus (prescurtarea formei complete de încredinţare a sufletului Maicii Domnului şi sună astfel: „ Totus Tuus ergo sum et omnia mea Tua sunt. Accipio te in mea omnia. Praebe mihi cor Tuum, Maria – Cu totul sunt al tău şi tot ce e al meu îţi aparţine. Pe tine te-am ales în toate ale mele. Dă-mi inima ta, Marie) (din: Karol Woytyla, omul sfârşitului de mileniu, Luigi Accattoli, Viaţa Creştină, Cluj Napoca 1999,116-117) – totul pentru ca toţi să se încredinţeze lui Dumnezeu şi mijlocirii sf Fec.Maria;

    •            Ut omnes unum sit! (In 17,21) – totul pentru ca toţi să formeze o singură turmă cu un singur păstor;

    •            Confiditi,…nolite timere!(Mc 6,50)- totul pentru ca toţi să alunge teama şi astfel fiecare să îmbrăţişeze iubirea.

    De unde reiese acest lucru? Din cele 102 călătorii apostolice în 137 de ţări. Din cele 142 de vizite pastorale în Italia. Din redactarea a 14 Scrisori Enciclice, 13 Exortaţii apostolice, 11 constituţii apostolice, 42 de scrisori apostolice şi 28 de motu proprio. Din 1314 beatificări şi 469 de canonizări. Din ţinerea a opt consistorii în care a creat 201 cardinali. Din cele 15 sinoade care au avut loc în timpul pontificatului său. Din audienţe pe care le-a acordat: aproximativ 1100 de audienţe generale săptămânale şi 1500 de audienţe private. Din faptul că este primul papă care a vizitat o sinagogă (Roma, aprilie 1996) şi o moschee (Damasc mai 2001); primul care a publicat cărţi de proză şi poezie, primul care a vizitat celula unei închisori (în decembrie 1983 l-a vizitat pe Aii Agca, cel care încercase la 13 mai 1981 să-l asasineze) (cf. Lumina Creştinului, nr 10, 2003). Argumente aduc şi acţiunile sale ecumenice: propunerea jubiliară de „mea culpa”, dorinţa unei întâlniri pancreştine, invitaţia adresată  bisericilor creştine de a-l ajuta în căutarea unui nou mod de exercitare a autorităţii petrine; îşi dorea (spunea la 29 noiembrie 1979) „ca zorile acestui mileniu să poată răsări peste o Biserică ce şi-a găsit deplina unitate”.

    Noi cei care am beneficiat din plin de roadele activităţilor sale suntem datori ca zi de zi să înălţăm un gând de mulţumire către bunul Dumnezeu pentru că ne-a dat bucuria unui asemenea Sfânt Părinte.

    Ne alăturăm şi noi tuturor celor care în aceste zile sunt alături de Sfântul Părinte prin rugăciunile şi urările lor.

    Dumnezeu să-l fericească cu vederea feţei sale pentru tot binele pe care l-a făcut omenirii şi Bisericii!

     

  • „Căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (Mt 2,11)

    Cei care sunt familiarizaţi cu Sfânta Scriptură sau cei care în rugăciunile lor se folosesc de Cartea Psalmilor cunosc Psalmul 63. Această creaţie poetică divino-umană se numeşte pe drept: Omul însetat de Dumnezeu!

    „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu,

    pe tine te caut dis de dimineaţă.

    Sufletul meu e însetat de tine,

    Pe tine te doreşte trupul meu,

    Ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă…” (Ps 63,2).

    Sunt mulţi scriitori care au preluat fragmente Biblice şi le-au transpus în opere literare. Am găsit şi acest psalm transpus în formă poetică de scriitorul Benoni Catană:

    Pe Tine, scump Prieten, izvor de bucurii
    Pe Tine eu Te caut în fiecare zi
    Şi inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin,
    Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!
    Aşa Te-aştept Isuse, aici în Casa Ta,
    Căci bunătatea Ta e mai de preţ ca viaţa mea,

    De-aceea Doamne toată viaţa Te voi lauda!
    Doar Tu îmi saturi inima mereu
    Când noaptea mă trezesc şi Tu veghezi la capul meu
    Căci Doamne, Tu îmi eşti Mântuitor
    Cu dreapta Ta mă sprijineşti, îmi vii mereu în ajutor!
    Doar Tu mă sprijineşti, Doar Tu mă mântuieşti,
    Căci sunt al Tău şi mă iubeşti!

    Pe Tine, scump Prieten, izvor de bucurii,
    Pe Tine eu Te caut în fiecare zi!
    Şi inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin
    Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!
    Ca floarea cea de spin, de dorul Tău suspin,
    Te-aştept Isuse, să mă iei acasă-n veci. Amin!

    Cu siguranţă sunt mai multe variante versificate ale acestui psalm, dar m-am oprit la aceasta pentru că foloseşte verbul a tânji:
    Inima-mi tânjeşte, de dorul Tău suspin,
    Te caut, Doamne, însetat, ca floarea cea de spin!

    A tânji e mai mult decât un simplu dor, e altceva: e o stare de slăbiciune fizică, e ca o boală. Dorul e doar emoţional, psihic, sentimental. Tânjirea (nu tânjală!!!) este şi fizică, te doare trupul de atât de mult dor. Când tânjeşti după cineva trupul suferă împreună cu inima şi sufletul tău. Aşa îi era dor psalmistului de Dumnezeu: tânjea după Domnul său.

    Cu riscul de a cădea cu toţii într-o stare acută de melancolie vă invit să ne amintim un moment din viaţa noastră când ne-a fost dor de cineva: părinţi, fraţi, prieteni, iubită etc. Cel mai puternic eveniment de dor! Un moment în care am tânjit după cineva! Vă amintiţi câtă durere? Cât dor? Ca să ne alinăm suferinţa am fugit departe de locurile dragi, alţii au luat pastile, alţii au scris poezii. Cu disperare în momentele de tânjire se caută un remediu. Am suferit când am tânjit după cei dragi.

    Iubiţi credincioşi, nu vom fi cu adevărat buni creştini până când lipsa lui Dumnezeu nu ne va durea – şi fizic – cel puţin la fel de mult ca lipsa celor dragi. În ziua în care vom tânji la fel de mult după „regele nou născut”, vom îndrăzni să plecăm şi noi să-l căutăm, să-l întâlnim, aşa cum au tânjit magii sărbătoriţi astăzi şi au plecat în căutarea lui. Şi găsindu-l să ne bucurăm!

    Şi încă ceva: bucuria revederii cu cel după care suspina inima noastră şi tânjea viaţa noastră ne-o amintim? Câtă bucurie, câte lacrimi de fericire! Ei bine, aşa ar trebuie să fie şi aici, acum în biserică. Pentru magi simplu fapt că se apropiau de locul unde era Dumnezeu a fost prilej de exaltare, căci notează evanghelistul: „au fost cuprinşi de mare bucurie” (Mt 2,10). O traducere fidelă, literară a termenilor greceşti folosiţi este: s-au bucurat puternic cu mare bucurie! Sau, parafrazându-l pe profetul Isaia din prima lectură: când vei ajunge în preajma Domnului, când îl vei vedea, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte (cf. Is 60,5).

    Suntem în biserică, în preajma Domnului, în faţa aceluia care a fost bucuria puternică a magilor: ne creşte inima şi ne bate mai cu putere? Simţim vreo înflăcărare deosebită? Vreo tânjire potolită? Cine tresaltă acum de bucurie că-l vede pe Dumnezeu prezent în Biserică? Nu-i aşa că nu ne-a fost chiar atât de dor de Dumnezeu?!

    Nu ne-a fost! Sau ne-a fost prea puţin! Şi asta pentru că, trebuie să o recunoaştem, nu tânjim suficient de mult după Dumnezeu. Nu ne este dor de Dumnezeu: nu-l cunoaştem şi nu-l recunoaştem suficient de mult încât să fim înflăcăraţi şi entuziasmaţi în prezenţa lui.

    Magii sunt oameni care au tânjit după „regele nou născut”, după Dumnezeu făcut om. Au stat cu ochii spre stele şi pentru că nu mai putea de dorul lui s-au dus la el. Au făcut eforturi. Drumuri. Şi când l-au găsit: căzând în genunchi s-au aplecat cu faţa la pământ înaintea lui. Închinarea orientală se făcea prin îngenunchere sau aruncare de-a lungul la pământ, astfel încât se atingea podeaua cu fruntea (în unele Biserici sau mănăstiri, mai ales orientale, se poate observa şi astăzi o astfel de închinare). Simbolistica acestui gest este: mă încredinţez cu totul în mâna ta. Sublim gest şi supremă încredere.

    Haideţi să ne mai punem odată memoria la muncă. Reţinem cum i s-au închinat magii unui pruncacelaşi care este şi acum în biserică, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi acum să ne amintim intrarea noastră în biserică: cum am îngenuncheat?! În grabă, cu gândul aiurea şi cu ochii după un loc liber? Cu gândul la cine ştie ce lucruri sau probleme rămase nerezolvate?! Apoi, iubiţi credincioşi, momentul prefacerii din cadrul sfintei Liturghii e punctul culminant în care acelaşi Cristos – repet acelaşi Cristos adorat de magi –, ni se descoperă şi nouă. E în faţa noastră. Şi cum stăm?! Unii nici măcar nu îngenunchează! Au îngenuncheat în faţa Domnului nişte păgâni – Magii – iar noi ba stăm pe bancă, ba mestecăm gumă, ba cu gândul în zeci de părţi.

    Să fie clar: dacă nu îngenunchem la prefacere, dacă nu ştim să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea Domnului, nu tânjim după el: nu-l recunoaştem ca Domnul şi mântuitorul nostru. Magii, aflaţi astăzi în atenţia tuturor, au trecut de la ştiinţă la credinţă, de la cititul în stele la adorarea celui care a făcut stelele. L-au adorat pe Domnul Dumnezeul nostru.

    Azi este joi, iar mâine – în mod normal, dacă ne mai rabdă Dumnezeu, va fi vineri. Şi în fiecare vineri, aici în biserică, se face cel puţin jumătate de oră de adoraţie, de la 17:30 la 18:00. Jumătate de oră în care cei prezenţi, căzând în genunchi, îşi pun viaţa în mâinile Domnului. Ştiţi care e problema: nu vor fi aici nici jumătate din cei prezenţi acum. Iubiţi credincioşi, ce planuri ne-am făcut pentru mâine seară? Ce program avem de obicei vineri? Chiar nu e loc de Dumnezeu?! Ştiu, nu suntem toţi preoţi şi nu avem timp: unii au familie, serviciu, probleme etc. Vă asigur că şi magii au avut. S-au rupt de toate pentru o vreme, au venit, i s-au închinat şi s-au întors acasă. Nu s-au făcut apostoli. Nu s-au călugărit. Nu, nimic din toate astea. S-au întors acasă, la ale lor. Pe alt drum, transformaţi. Să venim şi noi să vedem, să îngenunchem şi să ne transformăm vieţile, plecând pe alt drum spre casele noastre!

    Făcând un raport, vedem tânguirea Domnului pentru această zi:

    1. Prefacerea o ratăm;
    2. De adoraţie nu avem timp;
    3. şi nu în ultimul rând: nu ne împărtăşim! Mai sunt trei zile şi cu sărbătoarea Botezul Domnului, care va fi Duminică, trece Timpul Crăciunului. Mai putem încă să ne spovedim şi să ne împărtăşim şi apoi să spunem că ne-am îndeplinit datoria în timpul crăciunului. Dar

    Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă aşezaţi la un rând greşit. De exemplu la poştă: voiaţi să cumpăraţi timbre şi v-aţi pus la rând la eliberat colete; sau la aeroport: să te pui la rând la alt check-in etc. Sărbătoarea Epifania Domnului îmi dă cel mai mult senzaţia că ne aşezăm la rândul care nu trebuie. A văzut la televizor şi vom vedea şi aici în biserică – deşi spre să nu!, oameni îmbulzindu-se pentru a ajunge la apa sfinţită, la aghiazmă. Nimic rău în dorinţa de a lua apă sfinţită pentru acasă. Foarte bine. Dar iubiţi credincioşi, mai important e rândul care se face aici la împărtăşanie şi acolo la spovadă.  Mult mai importante sunt acestea două. E bine că ducem aghiazmă acasă, dar şi mai bine e să-l ducem pe cel care sfinţeşte aghiazma, apele şi vieţile noastre: pe Cristos. Aghiazma ne apără de multe rele, Cristos e cel care ne apără de toate relele. Ahiazma nu vorbeşe, Cristos vorbeşte. Aghiazma nu iubeşte, Cristos ne iubeşte. Să învăţăm priorităţile. Vă aştept la rândul care trebuie. Apoi puteţi lua şi apă!

    Aşadar, să-ţi fie dor de Dumnezeu, să tânjeşti după el înseamnă să ştii să îngenunchezi, să îţi faci timp să vii la adoraţie şi să te împărtăşeşti cât mai des.

    Doar un lucru să mai spun: când Maria şi Iosif au aflat de la îngeri ce fel de copil va fi Isus şi ce fel de familie vor avea, probabil şi-au zis: „să vezi ce îmbulzeală va fi! Preoţii şi arhiereii şi cărturarii vor veni să i se închine. Vor dori să-l ia la templu etc.”! Nici pe departe. S-au trezit cu păstorii din împrejurimi şi cu magii veniţi din orient, de departe. Închinători neaşteptaţi. Îmi doresc ca în seara aceasta Dumnezeu să aibă parte de un închinător neaşteptat. Poate cineva vrea să-i facă o surpriză Domnului: chiar dacă nu a venit cu gândul să se spovedească, chiar dacă poate a venit doar pentru apa sfinţită, se va spovedi, se va împărtăşi.

    Maria, buna noastră mamă şi ocrotitoare, e cu ochii după un închinător neaşteptat, unul care poate a venit doar să ia aghiazmă şi acum îl va lua acasă şi pe sfinţitorul ei.

    Acesta să fie darul pe care i-l oferim Domnului la această sfântă jertfă: un închinător surpriză. Un om care să tânjească după Dumnezeu şi să vină să-l vadă cât mai des şi intrând în biserică, asemenea magilor, să cadă în genunchi adorându-l. Amin!

    (Joi, 6 ianuarie 2011 – Epifania Domnului
    Predică în Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi)

     

    Sunt trist…

    de Benoni Catană

    Sunt trist când nu văd soarele-ntr-o zi,
    Dar şi mai trist când nu eşti lângă mine…
    Ia-mi soarele şi voi trăi-n suspine,
    Dar fără Tine, Doamne, aş pieri.

    Sunt trist când nu văd florile-n câmpii,
    Dar şi mai trist când nu Te văd pe Tine…
    Ia-mi ochii şi-oi trăi închis în mine,
    Dar fără Tine, Doamne, nici o zi!

  • The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

    Healthy blog!

    The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

    Crunchy numbers

    Featured image

    The average container ship can carry about 4,500 containers. This blog was viewed about 16,000 times in 2010. If each view were a shipping container, your blog would have filled about 4 fully loaded ships.

     

    In 2010, there were 120 new posts, not bad for the first year! There were 247 pictures uploaded, taking up a total of 39mb. That’s about 5 pictures per week.

    The busiest day of the year was August 27th with 392 views. The most popular post that day was DE CE SUNT PREOT?.

    Where did they come from?

    The top referring sites in 2010 were alphainventions.com, mail.yahoo.com, ercis.ro, mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com, and WordPress Dashboard.

    Some visitors came searching, mostly for paxlaur, abraham, amdis, amdis.ro, and ingerii pazitori.

    Attractions in 2010

    These are the posts and pages that got the most views in 2010.

    1

    DE CE SUNT PREOT? August 2010
    39 comments

    2

    Despre mine March 2010
    13 comments

    3

    Scurt, dar cuprinzător April 2010
    4 comments

    4

    Haz… (şi de necaz) April 2010
    2 comments

    5

    Dans lent May 2010
    2 comments

ianuarie 2026
D L M M J V S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031