Văd mulţi tineri în biserică şi mă bucur că am prilejul să fac o comparaţie, oarecum nostalgică. Tinerii, dar nu numai ei, merg la concerte. Să luăm, de exemplu, un concert susţinut de formaţia Holograf. Se dă tonul şi Dan Bitman cântă „Vreau o minune!…”. La un moment dat se întâmplă că îndreaptă microfonul spre public şi – bucurie mare! -, toţi cei prezenţi ştiu continuarea: „vreau o minune-n viaţa mea…”(pe unii dintre dumneavoastră vă văd deja zâmbind şi fredonând). Presupun că e prilej de inefabilă bucurie pentru artist să se simtă cunoscut. Dar să spunem că cu Holograf e uşor: au versuri poetice, sunt în limba română, îi auzim mai peste tot: radio, tv, net etc.
Luăm alt termen pentru comparaţie. Zilele trecute (11 noiembrie), a fost un concert în cea mai mare sală de spectacole din România, Sala Palatului din Bucureşti: 4000 de oameni au venit să asculte muzica fado a cântăreţei Mariza, cea mai cunoscută artistă de muzică populară portugheză (microbiştii şi-o pot aminti pe Mariza şi de la CM de fotbal din 2002, când a intonat imnul naţional al Portugaliei, în meciul cu ţara gazdă Coreea de Sud, când Portugalia a luat bătaie, în mod surprinzător, cu 1-0). Această mare artistă, prin prezenţa ei a fascinat lumea. Şi e uimitor să vezi cum peste tot pe unde a ajuns muzica ei era cunoscută: începea să bată din palme un ritm şi miile de oameni continuau; intona un refren şi se găseau sute care să cunoască continuarea. În astfel de momente se citea pe chipul ei mulţumirea: se simţea întipărită în inima oamenilor!
Şi e plăcut să-i ştii muzica şi să poţi fredona versuri de genul: sunt nostalgica după ceea ce am fost cândva, după iubirea pe care am iubit-o cel mai mult şi cant despre o ţară fără graniţe, cânt marea, pământul, destinul…destinul meu! (Din cântecul Meu fado meu) sau „merg de-a lungul drumului, mă împiedic în confuzie, părăsesc aleea şi întreg oraşul îmi întinde o mână. Urmez un drum, merg si oamenii trec pe lângă mine îngrămădiţi, vorbind. Cu răul în faţă, pescăruşii zburând în orizont. Doar iubirea ta îmi este realitate. Doar iubirea ta! (Din cântecul Montras). Şi altele şi altele melodioase şi poetice!
Celălalt termen al comparaţiei este Evanghelia! Arta şi Evanghelia faţă în faţă: prima foarte cunoscută, cântată, ritmată etc., cea din urmă din ce în ce mai uitată, deşi e mult, mult mai ritmată. Cel puţin aşa pare, că este uitată, neglijată.
Şi recunosc că sunt invidios. Mi-ar plăcea să fie la fel şi cu Evanghelia, să se întâmple şi în biserică aşa cum se întâmplă la marile concerte: să începi un verset şi lumea să-l continue. Să fie ca pe stadion: se începe imnul unei echipe şi tot stadionul frenetic fredonează… Se strigă Gheorghe şi toată lumea continuă Hagi. Toţi ştiu continuarea acolo. De ce nu ar fi şi aici?! Încercăm?
Eu spun „Fericiţi cei cu inima curată…”, apoi îndrept microfonul spre dumneavoastră şi spuneţi continuarea: pentru că… „ei îl vor vedea pe Dumnezeu” sau „Fericiţi făcătorii de pace”… pentru că… „ei vor fi numiţi fii lui Dumnezeu”. Sau un verset din Evanghelia de acum 5 minute: „Rămâneţi statornici şi”… „veţi dobândi viaţa veşnică”.
Nu prea merge, nu? Păcat că evanghelia nu face parte din repertoriul nostru!
Şi durerea asta nu e totul. Mai e ceva. După concerte lumea merge spre casă fredonând şi discutând despre cum a fost! Ştiţi, nu? Ne-am surprins cu toţii fredonând. Şi merită să fredonezi „Vreau o minune” sau de la Mariza „Meu fado meu” sau alte cântece. Sau bărbaţii după meciuri: ce discuţii aprinse încing despre jucători, goluri, arbitraj etc!
Însă când se iese din biserică, după ce se termină Sfânta Liturghie, dacă stai la poartă şi asculţi, poţi să afli o serie de noutăţi, se vorbeşte despre orice, mai puţin despre Evanghelie: oamenii nu pleacă de aici ca de la concert fredonând Evanghelia! Nu-i Cristos pe buzele noastre sau în inima noastră! Decât prin excepţie, prea rar! Prea trist!
De ce nu „fredonăm” Evanghelia? Ce au artiştii şi Evanghelia nu are?! Îi lipseşte ceva lui Dumnezeu?! Unde e problema?
Unii spun că e vina noastră: a Bisericii, a evanghelizatorilor, a preoţilor că nu ştiu să-şi „vândă” marfa. Poate ar fi trebuit să facem mai multe cursuri de oratorie şi actorie, am fi fost mai convingători. Poate. Deşi îmi amintesc de cuvântul apostolului Paul adresat corintenilor: „fraţilor, când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu, nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune. Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit. Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte, iar cuvântul meu şi predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, astfel încât credinţa voastră să fie [bazată] nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1Cor 2,1-5)”. Aşadar se pare că forţa Evangheliei nu stă în cuvântul nostru, ci în Dumnezeu. Cu siguranţă şi noi, preoţii, am putea face mai mult, dar nu am putea face totul.
Problema nu e la artişti sau la preoţi. Ei sunt artişti, artişti măreţi şi-şi fac bine treaba: fascinează! Şi sunt şi preoţi care fascinează: cu toate acestea există biserici goale, case fără Dumnezeu, inimi pustiite de cel rău.
Aşadar, nu ceilalţi sunt problema sau soluţia, ci noi: să ne hotărâm să cunoaştem cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia şi astfel să-i deschidem drumul spre inima noastră. Iubiţi credincioşi, numai ceea ce ajunge la inimă se fredonează, rămâne. Restul trece! Să lăsăm cuvântul să pătrundă, să ne pătrundă! Să fim fascinaţi, pasionaţi.
Există o frază în Evanghelia de azi care mi-a atras atenţia: întipăriţi-vă bine în inimă. În inimă, spune Domnul. Există traduceri care au pus în loc de inimă minte, dar am fost curios şi m-am uitat în versiunile din greacă şi latină şi apare inimă: kardiaisşi respectiv cordibus.(Lc 21,14).
Da, acolo trebuie să ne întipărim cuvântul Domnului ca să nu-l uităm şi să-l fredonăm. Dacă Evanghelia rămâne la suprafaţă se pierde.
„Întipăriţi-vă bine în inimă”, spune Domnul! Ce anume să lăsăm să pătrundă în inima noastră?
Duminica trecută, pornind de la martiriul celor şapte fraţi, martiriu descris de Cartea Macabeilor, am meditat despre persecuţiile moderne. Şi astăzi am putea să medităm acelaşi adevăr: „vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni…veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu”. Cuvinte care se adeveresc şi astăzi în cazul multor creştini care îndură persecuţii şi chiar martiriul. Cu toate acestea, astăzi, vă invit să ne oprim la un alt pericol, asupra căruia Isus ne atrage atenţia în aceeaşi Evanghelie: „fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare”, amăgiţi. Amăgirea este mai periculoasă decât persecuţia!
Ne amintim de prima amăgire descrisă de Sfânta Scriptură: Diavolul i-a înşelat pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva şi răul pricinuit de această amăgire a fost şi este imens. Zilnic întâlnim oameni care ne amăgesc – sau cel puţin încearcă să ne amăgească – sau poate tot zilnic, din păcate suntem oameni care amăgim.
Trei amăgiri asupra cărora ne atrage atenţia cuvântul lui Dumnezeu din această duminică. Prima este din evanghelie: „mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: „Eu sunt” sau „Timpul este aproape!”. Nu vă luaţi după ei”. Cât de departe poate rătăci omul de adevăr aplecând urechea la zvonuri sau învăţături false. Şi asta nu doar în domeniul credinţei. Viaţa şi timpurile pe care le trăim ne cer să fim vigilenţi. „Fiţi atenţi!”. Toţi! Şi în timp ce veghem ca să nu fim înşelaţi, să fim prudenţi ca nu cumva să devenim noi amăgitorii altora.
Apoi, în lectura a II-a, luată din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni, ni se aminteşte de o altă ispită sau amăgire: lenea. „Unii trăiesc în trândăvie, umblă încolo şi încoace, fără să facă nimic. În Domnul Isus Cristos acestora le poruncim şi le punem în vedere: să muncească în linişte şi să mănânce pâinea agonisită de ei!”. În această lume cuprinsă de crize – în toate sectoarele sociale – fiecare este chemat să iasă din confortul propriu şi să lupte, să muncească pentru binele tuturor. Să nu uităm ce ne spune apostolul: „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce”! Este cineva care nu vrea să mănânce sau care poate trăi fără hrană?
Şi nu în ultimul rând, din prima lectură se poate deduce o teribilă amăgire: descurajarea! Dacă nu citim bine fragmentul din Cartea profetului Malahia, putem să ne înspăimântăm de „ziua venirii Domnului care va arde ca un cuptor”, zi în care unii vor fi mistuiţi ca paiele şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, nici nimic. Înfricoşător. Însă să fim atenţi: nu va fi aşa pentru toţi, ci doar „pentru cei trufaşi şi pentru cei care săvârşesc fărădelegea”.
Când am început Sfânta Liturghie de astăzi am fost introduşi de aceste cuvinte: „Gândurile mele sunt gânduri de pace, şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi eu vă voi asculta” spune Domnul (Ier 29,11-12). Domnul vine cu gânduri de pace, vine şi aduce „vindecarea pe aripile lui”. Nu doar că nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de descurajare, ci trebuie să ne întărim în convingerea că Domnul este cel care ne veghează mereu. Chiar şi în aceste timpuri dificile, uneori disperante, Domnul rămâne cel care guvernează timpul şi istoria, binele şi răul. Nu un Dumnezeu inventat de mine sau de Biserică, ci un Dumnezeu real, acelaşi care ne-a creat, ne-a răscumpărat şi ne-a sfinţit. Mereu acelaşi care strigă spre om, spre inima omului: întipăriţi-vă bine în inimă: eu vă port de grijă, „nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde”!
Nicio amăgire nu e mai puternică decât grija pe care ne-o poartă Dumnezeu, dacă ne lăsăm protejaţi de el, dacă-l lăsăm să pătrundă viaţa şi inimile noastre.
Iubiţi credincioşi, e bine că există arta şi artiştii. E splendid că inima noastră se învăluie de frumos ascultându-i sau admirându-le operele. Îmi plac oamenii care fredonează, oamenii care critică operele de artă sau comentează meciurile. Dar şi mai mult îmi plac oamenii care reuşesc să fredoneze cuvântul lui Dumnezeu zi de zi prin viaţa lor. Să ascultăm muzică, să fredonăm, să comentăm meciuri şi să fim pasionaţi de artă. Dar să lăsăm să intre la inimă şi Cuvântul!
Dacă ne plac artiştii să nu uităm că artistul cel mai mare rămâne Dumnezeu: nimeni nu a creat opere mai măreţe decât el: lumea, omul, îngerii etc.! Trebuie doar să vrem să-l cunoaştem, să vrem să ne apropiem de el şi operele sale, şi de restul se ocupă el: pătrunde în inimile noastre!
Să plecăm de la această Liturghie fredonând un verset, un gând, o idee legată de Dumnezeu. Fredonaţi Evanghelia!!!
CUVÂNTUL DOMNULUI
LECTURA I Va răsări pentru voi Soarele dreptăţii.
Citire din cartea profetului Malahia 4,1-2a 1 Iată, vine ziua Domnului, care va arde ca un cuptor. Toţi cei trufaşi şi toţi cei care săvârşesc fărădelegea, vor fi ca paiele. Ziua care vine îi va mistui, spune Domnul universului, şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, 2a dar pentru voi, care vă temeţi de numele meu, va răsări Soarele dreptăţii; el va aduce vindecarea pe aripile lui.
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIAL Ps 97,5-6.7-9a.9bc (R.: cf. 9)
R.: Domnul va veni să judece toate popoarele cu dreptate. 5 Cântaţi Domnului din harpă,
să răsune harpa împreună cu toate instrumentele. 6 Sunând din trompetă şi din corn,
strigaţi de bucurie în faţa Domnului, regele nostru. R.
7 Să vuiască marea şi tot ce cuprinde ea,
lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa. 8 Toate râurile să bată din palme
şi munţii să tresalte de bucurie în faţa Domnului 9a căci el vine să judece pământul. R.
9bc El va judeca lumea cu dreptate
şi popoarele fără părtinire. R.
LECTURA A II-A Cine nu vrea să muncească să nu mănânce.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 3,7-12
Fraţilor, 7 voi ştiţi bine ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi exemplul. 8 Noi n-am trăit printre voi în trândăvie şi pâinea, pe care am mâncat-o, n-am aşteptat-o pe gratis de la nimeni. Dimpotrivă, am lucrat ostenindu-ne din greu, zi şi noapte, ca să nu fim povară niciunuia dintre voi. 9 Desigur, nu că nu am fi avut acest drept, însă am vrut să fim pentru voi un exemplu de urmat. 10 Şi când eram la voi v-am dat această normă: cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. 11 Am auzit că unii dintre voi trăiesc în trândăvie, umblă încolo şi încoace, fără să facă nimic. 12 În Domnul Isus Cristos acestora le poruncim şi le punem în vedere: să muncească în linişte şi să mănânce pâinea agonisită de ei!
Cuvântul Domnului
ALELUIA Lc 21,28 (Aleluia) Ridicaţi-vă privirea spre ceruri,
căci se apropie mântuirea voastră. (Aleluia)
EVANGHELIA Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 21,5-19
În acel timp, 5 unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase şi daruri. 6 Isus le-a zis: „Vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!” 7 Ei l-au întrebat: „Învăţătorule, când se va întâmpla aceasta şi după care semn se va putea cunoaşte că este pe cale să se împlinească?” 8 Isus le-a răspuns: „Fiţi atenţi să nu fiţi duşi în eroare; căci mulţi vor veni purtând numele meu şi spunând: «Eu sunt», sau «Timpul este aproape!». Nu vă luaţi după ei. 9 Când veţi auzi vorbindu-se despre războaie şi răscoale, nu vă înspăimântaţi; căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar nu va fi încă sfârşitul”. 10 Isus a adăugat: „Un popor se va ridica împotriva altui popor şi o împărăţie împotriva alteia. 11 Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii şi foamete; vor avea loc fapte înfricoşătoare şi semne mari în cer. 12 Dar mai înainte de acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, vă vor duce în faţa tribunalelor sinagogii, vă vor arunca în închisoare, vă vor duce în faţa regilor şi guvernatorilor pentru numele meu. 13 Aceasta va fi pentru voi prilej de a da mărturie. 14 Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; 15 eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. 16 Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. 17 Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. 18 Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. 19 Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa”.
Cuvântul Domnului
Predică în duminica a XXXIII-a din Timpul de peste an, 14 noiembrie 2010 (Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi, ora 18:00)
Predică în duminica a XXXII-a din Timpul de peste an, 7 noiembrie 2010
(Catedrala Sfânta Fecioară Maria, Regină – Iaşi, ora 18:00)
CUVÂNTUL DOMNULUI
LECTURA I Regele universului ne va învia la o viaţă nouă.
Citire din cartea a doua a Macabeilor 7,1-2.9-14
În zilele acelea, 1 în timpul persecuţiei lui Antioh împotriva poporului israelit, au fost arestaţi şapte fraţi împreună cu mama lor. Regele Antioh a poruncit să fie loviţi cu biciul şi cu vâna de bou, silindu-i astfel să mănânce carne de porc, care era oprită de legea lor. 2 Unul dintre ei, care era cel mai mare, a spus în numele tuturor: „Ce vrei să ştii de la noi? Noi suntem gata mai degrabă să murim decât să călcăm legea Dumnezeului părinţilor noştri”. 9 Al doilea dintre fraţi, a spus regelui, înainte de a muri: „Tu, nelegiuitule, tu ne scoţi din această viaţă, dar regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!” 10 După el a fost schingiuit al treilea dintre ei. A scos îndată limba, când i s-a cerut acest lucru, şi, întinzând mâinile neînfricat, a spus plin de curaj: 11 „De la Dumnezeu am primit aceste mădulare şi pentru legea lui nu-mi pasă de ele, deoarece sper să le primesc din nou de la el”. 12 Chiar regele împreună cu suita lui erau uimiţi de curajul acestui tânăr, care nu se înspăimânta în faţa suferinţelor. 13 După ce a murit şi acesta, a fost supus torturii al patrulea dintre fraţi. 14 În timp ce-şi dădea sufletul, a rostit următoarele cuvinte: „Pentru că eu aştept învierea promisă de Dumnezeu, pentru mine e mai bine să mor ucis de mâna oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică”.
Cuvântul Domnului
PSALMUL RESPONSORIALPs 16,1.5-6.8b şi 15 (R.: cf. 15b)
R.: Cu nesaţ voi privi, Doamne, strălucirea feţei tale! 1 Ascultă-mă, Doamne, şi fă-mi dreptate,
ia aminte la strigătele mele;
pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea
rostită cu buze neprefăcute. R.
5 Mi-am ţinut paşii pe cărările tale,
picioarele mele nu s-au clătinat 6 Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi,
pleacă-ţi urechea spre mine, ascultă cuvintele mele. R.
8b Adăposteşte-mă la umbra aripilor tale. 15 Eu care sunt nevinovat voi putea privi faţa ta,
dis-de-dimineaţă voi contempla cu nesaţ chipul tău. R.
LECTURA A II-A Domnul să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi spuneţi.
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 2,16-3,5
Fraţilor, 16 însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit şi, prin harul său, ne-a dat pentru totdeauna mângâiere şi speranţă neclintită, 17 el să vă mângâie şi să vă întărească inimile, ca să puteţi săvârşi binele în tot ce faceţi şi spuneţi. 3,1 Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi ca prin cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie ţinut în cinste pretutindeni ca şi la voi. 2 Rugaţi-vă ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi; căci nu toţi au credinţă. 3 Însă Domnul este fidel: el vă va întări şi vă va apăra de Cel Rău. 4 Cu privire la voi, avem deplină încredere în Domnul că faceţi şi veţi continua să faceţi ce vă poruncim. 5 Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu, ca să fiţi statornici în a aştepta cu răbdare venirea lui Cristos.
Cuvântul Domnului
ALELUIAAp 1,5-6 (Aleluia) Isus Cristos este cel dintâi care a înviat din morţi; ale lui sunt mărirea şi puterea în vecii vecilor. (Aleluia)
EVANGHELIA Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 20,27-38
În acel timp, 27 câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: 28 „Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». 29 Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. 30 Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, 31 apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. 32 În cele din urmă a murit şi femeia. 33 Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?” 34 Isus le-a răspuns: „Numai în această lume se căsătoresc oamenii. 35 Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, 36 căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. 37 Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». 38 Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!”
Cuvântul Domnului
PREDICA: Perscuţiile moderne
Iubiţi credincioşi, lumea întreagă a fost astăzi zdruncinată de tragedia de care cu siguranţă aţi auzit şi dumneavoastră: şapte persoane, care-şi aveau viitorul în faţă, şi-au pierdut viaţa printr-o tragică privare de libertate religioasă. Am aflat cu toţii înmărmuriţi despre tinerii care şi-au dat viaţa pentru convingerile lor religioase. Şapte tineri martirizaţi. Este vorba de tragedia care a străbătut întreaga Biserică Catolică prin prima lectură pe care am ascultat-o cu toţii, luată din Cartea a doua a Macabeilor! Istoria e atât de dureroasă, încât pentru această zi, Biserica a rânduit să se citească doar martiriul primilor 4 fraţi. Şi doar atât şi pare deja prea multă durere.
Când vorbim despre tragedii toată lumea e atentă, ochi şi urechi să vadă ce s-a mai întâmplat; când apoi explici că e vorba de un text din Sfânta Scriptură, toţi răsuflă uşuraţi: „Ah, asta a fost acum două mii de ani… Acum e altfel! Astăzi nu mai moare nimeni pentru religia sa sau pentru convingerile sale. Suntem într-o lume liberă… Bine că nu s-a întâmplat acum ceva atât de tragic. Azi e altfel. Credeam că e vorba de ceva mai grav!”.
Oare chiar aşa să fie? Azi e altfel? Acum nu mai moare nimeni pentru credinţa sa?
Ne deplasăm în timp, şi de la domnia plină de persecuţii a lui Antioh (secolul al II-lea î.C.), trecem la lumea modernă, la fel de plină de persecuţii. Săptămâna aceasta am început-o aflând despre un masacru din Irak: cel puţin 52 de ostateci şi poliţişti au fost ucişi duminică în timpul unui raid al forţelor de securitate la o biserică din Bagdad, unde peste o sută de catolici erau ţinuţi ostateci de terorişti având legături cu Al Qaeda. Printre victime: doi preoţi catolici, 7 copii şi 5 femei.
Potrivit martorilor, unul dintre atacatori s-a sinucis, detonând explozibilul de la centura în momentul în care poliţia a pătruns în biserică. Un altul mărturiseşte: „Au intrat în biserică înarmaţi, purtând uniforme militare. Au venit în sala de rugăciune şi l-au ucis pe preot. Am auzit multe focuri de armă şi explozii, iar unii oameni au fost răniţi de geamurile şi uşile sparte şi de celelalte distrugeri”. Iar comunicatul Al Qaida în Irak spune în textul publicat de agenţiile de presă: „am atacat acest loc spurcat unde se adunau necredincioşii să comploteze contra statului islamic”. Şi continuă: „creştinilor, sunteţi sute de mii printre noi şi aveţi sute de biserici! Vă vom ataca şi ucide până veţi elibera musulmancele pe care le ţineţi prizoniere în mănăstirile din Egipt” (referire la două femei despre care se presupune că ar fi vrut să îmbrăţişeze islamismul şi sunt ţinute „prizoniere” de propriile familii)(mai multe pe http://www.hotnews.ro/stiri-international-7993012-irak-cel-putin-52-persoane-fost-ucise-intr-biserica-catolica-urma-unei-operatiuni-eliberare-ostatici.htm?cfmail ).
Tragedie şi violenţă, măcel şi persecuţie, ameninţări şi răzbunări cu iz religios astăzi, în 2010, nu pe vremea lui Antioh!
Şi pentru că am început să ne plimbăm în timp, ne întoarcem cu 60 de ani în urmă: la 10 decembrie 1948, când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Aici citim la articolul 1: „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”. Iar la articolul 18: „orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor”.
A luat cineva în serios aceste articole ale declaraţiei? De ce nu se face mai mult pentru a fi cunoscute şi, mai ales, respectate? De ce?
Ce se întâmpla în România la exact trei ani de la aceste solemne şi măreţe declaraţii? Putem citit ceva în broşura alcătuită de pr. Fabian Doboş, Viaţa Episcopului Anton Durcovici, martir al Bisericii Catolice din România, broşură distribuită gratuit la birourile parohiale:
„Un fost deţinut de la Sighet, care mai târziu s-a refugiat în Austria, relatează:într-o seară, spre ora nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră. La scurt timp, deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: Poate să-mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi-e frig. Sunt episcopul Antonius. Un preot a sărit şi 1-a acoperit cu pătura sa. Durcovici le-a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii.”… Apoi „Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: îl cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi? Atunci a fost chemat Friedrich. Da, îl cunosc – a spus. Ce s-a întâmplat? Este în celula morţii. Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: Ego sum Friedrich (Eu sunt Friedrich); a vorbit în latineşte, pentru ca eventualii ascultători să nu înţeleagă. Din interior a răspuns un glas slab: Morior fame et siti. Da mihi absolutionem! (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!) După ce a primit dezlegarea, episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina.
Era noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951. Exact la trei ani de la solemna declaraţie, un om, un episcop romano-catolic murea în România, schingiuit şi prin înfometare, datorită credinţei sale neclintite! Şi câte sute de mii de oameni nu au murit astfel?!
Dar şi despre aceste cutremurătoare evenimente se poate spune că au fost demult… Acum e altfel! spun unii. De aceea venim în prezent şi căutăm să vorbim despre creştinii persecutaţi acum, astăzi; să vorbim despre toţi oamenii care suferă pentru convingerile lor religioase. Mor atât de mulţi pentru credinţa lor, dar se vorbeşte atât de puţin. Câtă dreptate are domnul H.-R. Patapievici când spune: „Sunt două tipuri de ştiri care nu trec codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: ştirile care pun creştinismul într-o lumină favorabilă şi ştirile care arată persecuţiile la care e suspus. Dimpotrivă, tot ce pune creştinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca ştire semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorârea a sute de creştini în Asia abia dacă e menţionată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creştini în toată lumea nu găseşte nici un spaţiu de audienţă.
Presa occidentală [şi la acest capitol şi România devine occidentală! Măcar aici!], care reacţionează imediat la orice persecuţie, e indiferentă la persecuţiile creştinilor. E ca şi cum, deşi persecuţia e în general dezaprobată, persecuţia creştinilor poate fi cumva înţeleasă”. (Idei în dialog, 2009).
De ce se vorbeşte atât de mult despre unele (rele!) şi atât de puţin despre celelalte (bune!)? Cine are interes?… Nu este locul potrivit pentru o predică pentru astfel de dezbateri… Revenim la persecuţii
Încercăm să ne concentrăm atenţia în continuare asupra persecuţiei: să vedem în viaţa noastră cum stăm la acest capitol. Suntem persecutaţi pentru convingerile noastre? Sau poate îi persecutăm noi pe alţii, pe cei care văd lucrurile altfel? Să ne gândim la forme de persecuţie modernă şi să vedem ce rol sau loc ocupă în viaţa noastră: violenţa e doar o formă de persecuţie, mai sunt şi altele la fel de nocive şi periculoase!
Serviciul, locul de muncă, poate fi spaţiu pentru persecuţii: munceşti şi uiţi de sufletul tău; sau nu îi laşi pe ceilalţi să-şi trăiască credinţa şi să participe la manifestările religioase! Ridiculizezi credinţa celui de lângă tine: sfântocule, hai la bar, nu la biserică; îl faci să-i fie ruşine să facă semnul sfintei cruci când trece prin faţa unei biserici sau al unui crucifix. Aici îmi vin în minte anumite situaţii din spitale, atunci când merg la cei bolnavi: „părinte mai încet că aici e un ateu sau…un musulman, un protestant etc. şi nu aş vrea să ştie că-s catolic pentru că sunt foarte porniţi împotriva noastră”. Sau şi invers: „Putem merge pe hol sau în alt spaţiu să vă spovedesc şi să vă împărtăşesc!”, spun eu. Iar ei reacţionează brusc: „Lasă, părinte, să vadă şi ei că există un Dumnezeu… Ce mă interesează de ce spun ei! Ziceţi tare, părinte, poate se prinde ceva şi de păgânii ăştia!”.
O altă formă de persecuţie a timpurilor noastre este criza, de orice natură: spirituală, economică, politică etc., care-l alungă pe Dumnezeu din inimile noastre şi împreună cu el ne ia orice urmă de speranţă şi religiozitate. Şi atunci se explică de ce apar atâtea cazuri de sinucidere! Criza îl persecută pe creştin lăsându-l nu doar fără bunurile materiale, ci şi fără speranţă şi fără Dumnezeu.
Există apoi o persecuţie frecventă rezultată din proasta înţelegere a libertăţii: fac ce vreau, până unde vreau, cui vreau, fără să-mi pese că ceilalţi sau cel de lângă mine vrea, gândeşte şi crede altfel! E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea şi nu mă interesează de nimeni şi nimic. De aici lipsa de toleranţă de respect faţă de celălalt; lipsa de apreciere a faptului că „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta” şi nu am dreptul să intru cu violenţă în viaţa ta, în inima sau în mintea ta.
Nu uităm nici importanta contribuţie a celui rău, a Diavolului care continuă şi în zilele noastre să-şi atragă adepţi care să lupte de partea sa pentru ca oamenilor cu convingeri sănătoase, pentru ca celor credincioşi, să nu le meargă întotdeauna bine. Şi, mai ales, încearcă să scoată oamenilor din minte ceea ce ne asigură apostolul Paul atunci când ne învaţă că, indiferent cât de greu ne este, „Dumnezeu îndreaptă totul spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28).
Chiar dacă la început Dumnezeu a creat toate ca fiind foarte bune (deci era şi o libertate demnă, căci fără libertate nu se poate vorbi de bine!); chiar dacă am beneficiat de prezenţa lui Cristos în mijlocul oamenilor şi ne-a asigurat că „Fiului omului a venit ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug (In 10,10), adică să avem cu toţii o viaţă adevărată, frumoasă, liberă; nu uităm ceea ce tot el ne-a spus: „dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi” (In 15,20) şi în alt loc: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când, din pricina mea, oamenii vă vor batjocori, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri”(Mt 5,10-11).
Aşadar, persecuţia a făcut şi face parte din Biserică: fiecare perioadă îşi are martirii ei. Biserica nu există fără martiri: „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”, spunea Tertulian încă din primele secole ale Bisericii!
Persecuţia a fost şi este mereu prezentă:
…dar nu înseamnă că trebuie să închidem ochii;
Nu înseamnă că trebuie să facem la fel: să aplicăm legea talionului, ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte;
Nu înseamnă că trebuie să stăm indiferenţi!
Ci înseamnă mai degrabă examinare: nu cumva am fost şi noi persecutori, chiar dacă nu am vărsat sânge! Nu cumva nu i-am tolerat pe ceilalţi? Nu cumva aş putea să fac mai mult ca să nu mai fie atâta violenţă şi persecuţie în lume şi, mai ales, în jurul meu? Cum promovez toleranţa şi buna înţelegere?
Biserica preţuieşte foarte mult libertatea religioasă şi strigă în numele celor defavorizaţi şi a celor ale căror glasuri sunt ţinute în tăcere: „persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, în limitele cuvenite. … Dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane… Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii încât să devină un drept civil.”. Este un text din Declaraţia privind libertatea religioasă, Dignitatis Humanae, document dat de Conciliul Vatican II la 7 decembrie 1965.
Şi dacă este să facem aşa cum se obişnuieşte la şcoală, să dăm o temă pentru acasă, să ne luăm ca temă să citim întreg acest document conciliar, Dignitatis Humanae, ca să învăţăm cât de important este să-l respectăm pe cel de lângă noi în convingerile sale religioase şi să ne spunem nouă şi lumii că „adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi” (DH 1), nu prin abuz sau violenţă.
Iar o altă temă să fie o cercetare riguroasă a propriei vieţi: să vedem unde anume suntem persecutori, când şi faţă de cine? Să îndepărtăm în această săptămână tot ceea ce înseamnă intoleranţă. Măcar noi să spunem „nu” discriminărilor religioase! Şi totodată să găsim forţa să trecem cu bine peste tot răul pe care cei din jurul nostru ni-l aştern pe calea vieţii.
Iar acest lucru nu se face fără rugăciune. Este exact ceea ce ne spune apostolul Paul în cea de-a doua lectură de astăzi: „rugaţi-vă ca să scăpăm de perversitatea oamenilor răi: căci nu toţi au credinţă!”.
Rugaţi-vă! Să ne rugăm cu toţii pentru o săptămână a toleranţei, a bunei înţelegeri, a respectului şi a libertăţii religioase. Amin.
Printre altele, ca slujitor şi iubitor de Biserică, am obligaţia să promovez şi gândirea acesteia, mai ales atunci când simt cât de bine intuieşte Biserica, sub inspiraţia Duhului Sfânt, aspiraţiile cele mai înalte ale inimii omului. În cazul de faţă, mă gândesc la aspiraţia nemuritoare după libertate: vrem şi visăm o lume liberă cu oameni liberi liberi!
Iubind si promovând libertatea şi, în mod deosebit, libertatea religioasă, Biserica, prin Conciliului Vatican II, s-a făcut portavocea celor privaţi de libertate şi a celor care suferă din cauza convingerilor lor religioase. Printr-un document oficial, printr-o declaraţie, Biserica a cerut şi cere lumii întregi să se respecte mereu şi pretutindeni libertatea religioasă.
Iată ce spune textul:
PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965
DREPTUL PERSOANEI ŞI AL COMUNITĂŢILOR LA LIBERTATEA SOCIALĂ ŞI CIVILĂ ÎN MATERIE DE RELIGIE
1 – (Introducere)
În zilele noastre oamenii devin tot mai conştienţi de DEMNITATEA PERSOANEI UMANE şi creşte numărul acelora care cer ca oamenii, în activitatea lor, să aibă opinie proprie şi libertate responsabilă şi să le poată folosi, nu constrânşi, ci călăuziţi de conştiinţa datoriei. De asemenea ei cer o delimitare juridică a puterii publice pentru ca sfera dreptei libertăţi a persoanei şi a asociaţiilor să nu fie prea îngust circumscrisă. Această exigenţă a libertăţii în societatea umană se referă mai ales la bunurile spiritului uman, în primul rând la cele care privesc libera exercitare a religiei în societate. Analizând cu atenţie aceste aspiraţii ale sufletelor şi propunându-şi să declare în ce măsură sunt conforme cu adevărul şi cu dreptatea, Conciliul cercetează Tradiţia sacră şi învăţătura Bisericii din care scoate lucruri noi, pururi în armonie cu cele vechi.
De aceea, Conciliul afirmă în primul rând că Dumnezeu însuşi a făcut cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-I Lui, pot ajunge la mântuire şi la fericire în Cristos. Noi credem că această unică religie adevărată este cea a Bisericii catolice şi apostolice, căreia Domnul Isus i-a încredinţat misiunea de a o răspândi la toţi oamenii, spunând Apostolilor: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit”(Mt 28, 19-20). Pe de altă parte, toţi oamenii au obligaţia să caute adevărul, mai ales în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale şi, o dată cunoscut, să-l îmbrăţişeze şi să-l păstreze.
În acelaşi timp, Sfântul Conciliu afirmă că aceste îndatoriri se referă la conştiinţa omului şi o obligă, şi că adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi care pătrunde minţile lin dar cu putere. Şi pentru că libertatea religioasă pe care oamenii o pretind în împlinirea îndatoririi de a aduce cult lui Dumnezeu se referă la imunitatea faţă de orice constrângere în societatea civilă, ea lasă neatinsă doctrina tradiţională catolică despre îndatorirea morală a oamenilor şi a societăţilor faţă de religia adevărată şi faţă de Biserica unică a lui Cristos. Pe lângă aceasta, vorbind despre libertatea religioasă, Conciliul intenţionează să dezvolte învăţătura Supremilor Pontifi mai recenţi cu privire la drepturile inviolabile ale persoanei umane precum şi la ordinea juridică a societăţii.
Capitolul I
ASPECTE GENERALE ALE LIBERTĂŢII RELIGIOASE
2 – (Obiectul şi fundamentul libertăţii religioase)
Conciliul Vatican II declară că persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul că toţi oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale şi a oricărei puteri omeneşti astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns să acţioneze împotriva conştiinţei sale şi nimeni să nu fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, în particular şi în public, atât singur cât şi asociat cu alţii, între limitele cuvenite. El mai declară şi că dreptul la libertatea religioasă este realmente întemeiat pe însăşi demnitatea persoanei umane, aşa cum este cunoscută din cuvântul lui Dumnezeu revelat şi pe calea raţiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă trebuie în aşa fel recunoscut în organizarea juridică a societăţii încât să devină un drept civil.
În virtutea demnităţii lor, toţi oamenii, fiind persoane, adică înzestraţi cu raţiune şi cu voinţă liberă şi deci învestiţi cu responsabilitate personală, sunt împinşi de natura proprie şi obligaţi moralmente să caute adevărul şi în primul rând acel adevăr ce priveşte religia. Ei au şi obligaţia de a adera la adevărul cunoscut şi de a-şi orândui întreaga viaţă în conformitate cu exigenţele adevărului. Însă oamenii nu-şi pot îndeplini această obligaţie în mod corespunzător naturii lor decât dacă se bucură de libertate psihologică şi, în acelaşi timp, de imunitate faţă de orice constrângere externă. Aşadar dreptul la libertatea religioasă nu-şi are temeiul într-o dispoziţie subiectivă a persoanei, ci în însăşi natura ei. De aceea dreptul la această imunitate persistă şi pentru aceia care nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a căuta adevărul şi de a adera la el, iar exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată atâta timp cât respectă o dreaptă ordine publică.
3 – (Libertatea religioasă şi relaţia omului cu Dumnezeu)
Toate aceste lucruri devin şi mai clare dacă se ţine seama de faptul că norma supremă a vieţii omeneşti este legea divină însăşi, eternă, obiectivă şi universală, prin care Dumnezeu, după planul înţelepciunii şi iubirii Sale, orânduieşte, conduce şi cârmuieşte lumea întreagă şi căile comunităţii umane. Dumnezeu îl face pe om părtaş la această lege a Sa în aşa fel încât omul, sub călăuzirea blândă a Providenţei divine, poate cunoaşte tot mai bine adevărul care este mereu acelaşi. De aceea fiecare om are îndatorirea şi, deci, şi dreptul de a căuta adevărul în materie de religie pentru a-şi forma cu prudenţă judecăţi de conştiinţă drepte şi adevărate, folosind mijloace potrivite.
Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane şi naturii ei sociale, adică printr-o cercetare liberă, cu ajutorul Magisteriului sau al instruirii, al discuţiei şi dialogului, prin care unii expun altora adevărul pe care l-au găsit sau socotesc că l-au găsit, pentru a se ajuta reciproc în căutarea adevărului; iar adevărul cunoscut trebuie îmbrăţişat cu tărie, printr-un asentiment personal.
Însă omul percepe şi recunoaşte imperativele legii divine cu ajutorul conştiinţei sale, pe care este obligat să o urmeze cu fidelitate în toată activitatea sa spre a ajunge la Dumnezeu, scopul său. Aşadar omul nu trebuie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale, nici nu trebuie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale, mai ales în domeniul religios. Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăşi natura sa, în primul rând în acte interioare voluntare şi libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu: astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească. Dar însăşi natura socială a omului cere ca acesta să-şi exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice cu alţii în materie de religie, să-şi mărturisească religia în mod comunitar.
Aşadar se face o nedreptate împotriva persoanei umane şi împotriva ordinii înseşi stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei atâta timp cât este păstrată dreapta ordine publică.
Pe lângă aceasta, actele religioase prin care oamenii se îndreaptă direct spre Dumnezeu printr-o hotărâre lăuntrică, în formă individuală şi publică, prin natura lor depăşesc sfera pământească şi temporală. Puterea civilă, a cărei menire este să asigure binele comun temporal, trebuie, desigur, să recunoască şi să favorizeze viaţa religioasă a cetăţenilor, însă trebuie spus că îşi depăşeşte limitele dacă îşi arogă dreptul de a dirija sau de a împiedica actele religioase.
4 – (Libertatea comunităţilor religioase)
Libertatea sau imunitatea faţă de constrângere în materie de religie, care este cuvenită indivizilor, trebuie să li se recunoască şi atunci când ei acţionează comunitar. Într-adevăr, comunităţile religioase sunt cerute de natura socială atât a omului cât şi a religiei.
Aşadar acestor comunităţi, atâta timp cât nu sunt violate cerinţele juste ale ordinii publice, li se cuvine de drept libertatea de a se conduce după norme proprii, de a cinsti cu un cult public Divinitatea supremă, de a-şi ajuta membrii în practicarea vieţii religioase şi de a-i nutri cu învăţătură, precum şi de a promova acele instituţii în care membrii colaborează pentru a-şi orândui viaţa conform cu principiile lor religioase.
Comunităţile religioase au, de asemenea, dreptul de a nu fi împiedicate prin mijloace legislative sau prin acte administrative ale puterii civile să-şi aleagă propriii slujitori ai cultului, să-i educe, să-i numească şi să-i transfere, să comunice cu autorităţile şi comunităţile religioase aflate în alte părţi ale lumii, să ridice edificii religioase precum şi să dobândească şi să folosească bunurile corespunzătoare.
Comunităţile religioase au şi dreptul de a nu fi împiedicate să-şi propovăduiască şi să-şi mărturisească public credinţa, oral şi în scris. Însă în răspândirea credinţei religioase şi în introducerea unor practici, ele trebuie să se abţină întotdeauna de la orice fel de acţiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse. Un astfel de mod de a acţiona trebuie considerat ca abuzare de dreptul propriu şi lezare a dreptului altora.
Pe lângă aceasta, libertatea religioasă implică şi ca grupurile religioase să nu fie împiedicate de a-şi manifesta liber eficacitatea specifică a învăţăturii lor în organizarea societăţii şi în însufleţirea întregii activităţi omeneşti. În sfârşit, în natura socială a omului şi în însuşi caracterul religiei se află baza dreptului pe care oamenii îl au de a putea, îndemnaţi de simţământul lor religios, să organizeze liber întruniri sau să înfiinţeze asociaţii educative, culturale, caritative, sociale.
5 – (Libertatea religioasă a familiei)
Orice familie, ca societate ce se bucură de un drept propriu şi primordial, are dreptul să-şi orânduiască în mod liber viaţa religioasă a căminului sub conducerea părinţilor. Aceştia au dreptul de a hotărî forma de educaţie religioasă ce urmează a fi dată copiilor lor, conform cu propria lor convingere religioasă. De aceea puterea civilă trebuie să recunoască dreptul părinţilor de a-şi alege cu adevărată libertate şcolile sau alte mijloace de educaţie, iar pentru această libertate de alegere nu trebuie să li se impună, direct sau indirect, poveri nedrepte. Pe lângă aceasta, drepturile părinţilor sunt încălcate când copiii lor sunt siliţi să frecventeze cursuri şcolare care nu corespund convingerii religioase a părinţilor sau dacă este impusă o formă unică de educaţie din care formaţia religioasă este total exclusă.
6 – (Ocrotirea libertăţii religioase)
Deoarece binele comun al societăţii, adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială datorită cărora oamenii îşi pot atinge mai deplin şi mai uşor perfecţiunea, constă mai ales în ocrotirea drepturilor şi îndatoririlor persoanei umane, ocrotirea dreptului la libertatea religioasă revine atât cetăţenilor cât şi grupurilor sociale, autorităţilor civile, Bisericii şi celorlalte comunităţi religioase, în modul propriu fiecăreia, în funcţie de îndatoririle sale faţă de binele comun.
Apărarea şi promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esenţială a oricărei puteri de stat. Aşadar puterea de stat trebuie ca, prin legi drepte şi prin alte mijloace adecvate, să-şi asume în mod eficient apărarea libertăţii religioase a tuturor cetăţenilor şi să creeze condiţii favorabile pentru practicarea religiei astfel încât cetăţenii să-şi poată realmente exercita drepturile şi îndeplini îndatoririle religioase, iar societatea să se bucure de bunurile dreptăţii şi păcii care provin din fidelitatea oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de sfânta Lui voinţă.
Dacă, ţinând seama de împrejurările deosebite în care se află un anumit popor, se acordă o recunoaştere civilă deosebită, în orânduirea juridică a statului, unei anumite comunităţi religioase, e necesar ca în acelaşi timp să li se recunoască şi să li se respecte tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase dreptul la libertate în materie de religie.
În sfârşit, puterea civilă trebuie să aibă grijă ca egalitatea juridică a cetăţenilor, care ţine şi ea de binele comun al societăţii, să nu fie vreodată lezată, fie pe faţă fie în mod voalat, din motive religioase, şi să nu se facă discriminare între ei.
De aici urmează că nu-i este îngăduit puterii publice să impună cetăţenilor, prin violenţă, intimidare sau alte mijloace, profesarea sau refuzul vreunei religii sau să împiedice pe cineva să intre în vreo comunitate religioasă sau să o părăsească. Cu atât mai mult se acţionează împotriva voinţei lui Dumnezeu şi împotriva drepturilor sacre ale persoanelor şi ale familiei popoarelor când se recurge în vreun fel la violenţă pentru a nimici sau pentru a asupri religia, fie în întreg neamul omenesc, fie într-o anumită regiune sau într-un grup anume.
7 – (Limitele libertăţii religioase)
Dreptul la libertate în materie de religie se exercită în societatea umană şi de aceea folosirea lui este supusă anumitor norme care îl circumscriu.
În folosirea oricărei libertăţi trebuie observat principiul moral al responsabilităţii personale şi sociale: în exercitarea drepturilor sale, fiecare om şi grup social este obligat de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi, şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi, şi de binele comun al tuturor. Trebuie să se procedeze faţă de toţi cu dreptate şi omenie.
Pe lângă aceasta, de vreme ce societatea civilă are dreptul să se apere împotriva abuzurilor care ar putea apărea sub pretextul libertăţii religioase, sarcina de a asigura această protecţie îi revine îm primul rând puterii de stat; acest lucru însă nu trebuie să se facă în mod arbitrar sau favorizând pe nedrept o parte sau alta, ci după normele juridice conforme cu ordinea morală obiectivă, norme cerute de ocrotirea eficientă a drepturilor tuturor cetăţenilor şi de armonizarea lor paşnică, de o grijă corespunzătoare pentru acea autentică pace publică ce constă într-o convieţuire orânduită în adevărată dreptate, precum şi de cuvenita ocrotire a moralităţii publice. Toate acestea constituie o parte fundamentală a binelui comun şi intră în noţiunea de ordine publică. De altfel, în societate trebuie respectat obiceiul ocrotirii unei libertăţi integrale, conform căruia omului trebuie să i se recunoască libertatea cea mai largă cu putinţă, iar libertatea nu trebuie limitată decât atunci când şi în măsura în care acest lucru este necesar.
8 – (Educarea la buna exercitare a libertăţii)
În zilele noastre oamenii sunt expuşi la tot felul de presiuni şi sunt îm primejdia de a fi frustraţi de libera judecată personală. Pe de altă parte, mulţi par înclinaţi ca, sub pretextul libertăţii, să respingă orice dependenţă şi subestimează ascultarea cuvenită.
De aceea Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care au sarcina de a-i educa pe alţii, să se străduiască să formeze oameni care, respectând ordinea morală, să se supună autorităţii legitime şi să fie iubitori de libertate autentică, adică oameni care să judece lucrurile după discernământul propriu, în lumina adevărului, care să-şi desfăşoare activitatea cu simţ de răspundere şi care să caute să urmeze tot ce este adevărat şi drept, colaborând bucuros cu alţii.
Aşadar libertatea religioasă trebuie să contribuie şi să tindă şi la a-i face pe oameni să acţioneze cu mai mare responsabilitate în îndeplinirea îndatoririlor lor în viaţa socială.
Capitolul II
LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA REVELAŢIEI
9 – (Învăţătura despre libertatea religioasă îşi are rădăcinile în revelaţie)
Ceea ce declară Conciliul Vatican II despre dreptul omului la libertatea religioasă îşi are fundamentul în demnitatea persoanei, ale cărei exigenţe s-au manifestat tot mai deplin minţii omeneşti de-a lungul experienţei veacurilor. Mai mult, această doctrină despre libertate îşi are rădăcinile în Revelaţia divină şi de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfinţenie de creştini. Într-adevăr, deşi Revelaţia nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea faţă de orice constrângere externă în materie de religie, totuşi ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată respectul lui Cristos faţă de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui Dumnezeu şi ne învaţă spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învăţător trebuie să-l recunoască şi să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate principiile generale pe care se întemeiază învăţătura acestei Declaraţii despre libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în societate este în acord total cu libertatea actului de credinţă creştină.
10 – (Libertatea actului de credinţă)
Unul dintre cele mai importante capitole ale învăţăturii catolice cuprins în cuvântul lui Dumnezeu şi propovăduit cu statornicie de Sfinţii Părinţi este că omul trebuie să-I răspundă lui Dumnezeu printr-o credinţă de bunăvoie şi că nimeni nu poate fi, aşadar silit să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale. Într-adevăr, prin însăşi natura sa actul de credinţă este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul şi chemat prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate ataşa de Dumnezeu care Se revelează decât dacă, atras de Tatăl, Îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă şi raţională de credinţă. Aşadar este pe deplin corespunzător cu natura credinţei ca în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor. Prin urmare, principiul libertăţii religioase contribuie mult la favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemaţi fără piedici la credinţa creştină, o pot îmbrăţişa din toată inima şi o pot mărturisi activ prin întreaga lor viaţă.
11 – (Modul de a acţiona al lui Cristos şi al Apostolilor Săi)
Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-L slujească în spirit şi adevăr şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă, dar nu îi constrânge. Într-adevăr, Dumnezeu ţine seama de demnitatea persoanei umane create de El, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie şi să se bucure de libertate. Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care Dumnezeu S-a dezvăluit în mod perfect pe Sine şi căile Sale. Cristos, Învăţătorul şi Domnul nostru, blând şi smerit cu inima, i-a atras şi i-a invitat cu răbdare pe ucenici. E drept că El Şi-a sprijinit şi Şi-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi şi a întări credinţa ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere. Desigur, i-a mustrat pe cei care Îl ascultau, pentru necredinţa lor, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua Judecăţii. Trimiţându-i pe Apostoli în lume, le-a spus: „Cel care va crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16, 16). Recunoscând că odată cu grâul a fost semănată şi neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerişul care va fi la sfârşitul veacurilor. Nevrând să fie un Mesia politic şi dominator cu forţa, a preferat să Se numească pe Sine Fiul Omului, venit „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45). El S-a arătat Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu care „nu va frânge trestia strivită şi nu va stinge feştila ce fumegă încă” (Mt 12, 20). A recunoscut puterea civilă şi drepturile ei, poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu” (Mt 22, 21). În sfârşit, împlinind pe Cruce opera Răscumpărării prin care le-a dobândit oamenilor mântuirea şi adevărata libertate, Şi-a desăvârşit revelaţia. A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care îl respingeau. Căci împărăţia Lui nu se apără cu sabia, ci se întăreşte mărturisind şi ascultând adevărul şi creşte prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la Sine.
Apostolii, învăţaţi de cuvântul şi exemplul lui Cristos, au urmat aceeaşi cale. Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de Evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu. Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui Dumnezeu Mântuitorul „care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 4); însă în acelaşi timp îi respectau pe cei slabi, chiar dacă aceştia se aflau în greşeală, arătând astfel cum „fiecare dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu” (Rom 14, 12) şi, prin urmare, este dator să asculte numai de propria conştiinţă. Asemenea lui Cristos, Apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, plini de îndrăzneală în faţa poporului şi a căpeteniilor pentru „a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere” (Fapte 4, 31). Căci ei credeau cu tărie că Evanghelia este într-adevăr puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred. Dispreţuind aşadar toate „armele trupeşti”, urmând exemplul blândeţii şi modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forţele potrivnice lui Dumnezeu şi de a-i duce pe oameni la credinţa şi ascultarea faţă de Cristos. Ca şi Învăţătorul, la fel şi Apostolii au recunoscut autoritatea civilă legitimă: „Nu există autoritate decât de la Dumnezeu”, afirmă Apostolul, şi de aceea porunceşte: „Tot omul să fie supus stăpânirilor mai înalte… Cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu” (Rom 13, 1-2). În acelaşi timp însă nu s-au temut să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu: „Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 29). Această cale au urmat-o nenumăraţi martiri şi credincioşi prin veacuri şi pretutindeni.
12 – (Biserica merge pe urmele lui Cristos şi ale Apostolilor)
Aşadar Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos şi a Apostolilor atunci când recunoaşte principiul libertăţii religioase ca fiind conform demnităţii omului şi revelaţiei lui Dumnezeu şi favorizează această libertate. De-a lungul veacurilor, ea a păstrat şi a transmis doctrina primită de la Învăţătorul ei şi de la Apostoli. Chiar dacă în viaţa Poporului lui Dumnezeu peregrinând prin vicisitudinile istoriei umane au existat uneori moduri de a acţiona mai puţin conforme, sau chiar contrare spiritului Evangheliei, a dăinuit totuşi mereu învăţătura Bisericii că nimeni nu trebuie adus la credinţă prin constrângere.
Astfel fermentul Evangheliei a lucrat îndelung în minţile oamenilor şi a contribuit mult ca, în decursul timpurilor, oamenii să recunoască mai larg demnitatea persoanei şi să se maturizeze convingerea că în materie de religie ea trebuie să fie imună de orice constrângere omenească.
13 – (Libertatea Bisericii)
Printre lucrurile care privesc binele Bisericii şi chiar binele cetăţii pământeşti şi care trebuie păstrate mereu şi pretutindeni şi apărate de orice încălcare, cel mai important este, de bună seamă, ca Biserica să se bucure de atâta libertate de acţiune câtă e cerută de grija pentru mântuirea oamenilor. Într-adevăr este sacră această libertate cu care Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu a înzestrat Biserica dobândită cu Sângele Său. Ea este în aşa fel proprie Bisericii încât cei care o combat lucrează împotriva voinţei lui Dumnezeu. Libertatea Bisericii este un principiu fundamental în relaţiile dintre Biserică, pe de o parte, şi puterile publice precum şi întreaga ordine civilă, pe de altă parte.
În societatea umană şi în faţa oricărei puteri publice Biserica îşi revendică libertatea în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos Domnul, care are din poruncă divină obligaţia de a merge în lumea întreagă şi de a propovădui Evanghelia la toată făptura. Biserica îşi revendică, de asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinţei creştine.
Acolo unde principiul libertăţii religioase nu este numai proclamat în cuvinte şi întărit de legi, ci este cu sinceritate transpus în practică, acolo Biserica se bucură în sfârşit de condiţiile de drept şi de fapt ale independenţei necesare pentru îndeplinirea misiunii divine, independenţă pe care autorităţile bisericeşti au revendicat-o din ce în ce mai insistent în societate. În acelaşi timp creştinii, ca şi ceilalţi oameni, se bucură de dreptul civil de a nu fi împiedicaţi să trăiască după conştiinţa proprie. Aşadar libertatea Bisericii este în concordanţă cu acea libertate religioasă care trebuie recunoscută ca un drept pentru toţi oamenii şi toate comunităţile şi trebuie reglementată prin organizarea juridică.
14 – (Misiunea Bisericii)
Pentru a se supune poruncii divine: „Învăţaţi toate neamurile” (Mt 28, 19), Biserica catolică trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât „cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit” (2 Tes 3, 1).
Aşadar Biserica cere insistent ca fiii săi „mai întâi de toate să înalţe cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii… Acest lucru este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 1-4).
Însă, în formarea conştiinţei lor, creştinii trebuie să ţină seama cu seriozitate de învăţătura sacră şi sigură a Bisericii. Căci din voinţa lui Cristos Biserica catolică este învăţătoarea adevărului şi misiunea ei este de a vesti şi a învăţa în mod autentic Adevărul care este Cristos şi în acelaşi timp de a declara şi de a întări cu autoritatea sa principiile ordinii morale care izvorăsc din însăşi natura umană. Pe lângă aceasta, creştinii, purtându-se cu înţelepciune faţă de cei din afară, se străduiesc, „în Duhul Sfânt, cu iubire nefăţarnică, prin cuvântul adevărului” (2 Cor 6, 6-7), să răspândească lumina vieţii cu toată siguranţa şi cu tărie apostolică, până la vărsarea sângelui.
Într-adevăr, ucenicul are faţă de Cristos Învăţătorul obligaţia gravă să cunoască tot mai deplin adevărul primit de la El, să-l vestească cu fidelitate şi să-l apere cu tărie, excluzând orice mijloc contrar spiritului evanghelic. În acelaşi timp totuşi, iubirea lui Cristos îl îndeamnă fără de răgaz să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ce priveşte credinţa. Aşadar trebuie să se ţină seama atât de îndatoririle faţă de Cristos, Cuvântul dătător de viaţă care trebuie propovăduit, cât şi de drepturile persoanei umane, precum şi de măsura Harului dat de Dumnezeu, prin Cristos, omului, care este chemat să primească şi să mărturisească de bunăvoie credinţa.
15 – (Concluzie)
Este evident faptul că oamenii epocii contemporane doresc să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public; mai mult, libertatea religioasă a fost declarată ca drept civil în majoritatea Constituţiilor şi a fost recunoscută în mod solemn prin documente internaţionale.
Însă nu lipsesc regimurile în care, chiar dacă libertatea cultului religios este recunoscută prin Constituţie, totuşi puterea publică se străduieşte să-i îndepărteze pe cetăţeni de la profesarea religiei şi să facă viaţa comunităţilor religioase dificilă şi precară.
Salutând cu bucurie semnele favorabile ale vremurilor noastre dar şi denunţând cu amărăciune aceste fapte deplorabile, Conciliul îi îndeamnă pe catolici şi îi roagă pe toţi oamenii să reflecteze cu cea mai mare atenţie cât este de necesară libertatea religioasă, mai ales în condiţia prezentă a familiei umane.
Într-adevăr, este evident că toate popoarele tind tot mai mult spre unitate, relaţii tot mai strânse se stabilesc între oameni de culturi şi religii diferite, iar conştiinţa propriei responsabilităţi creşte în fiecare om. De aceea, pentru a se instaura şi a se consolida relaţii paşnice şi bună înţelegere în neamul omenesc, se impune ca pretutindeni libertatea religioasă să fie ocrotită printr-o garanţie juridică eficientă şi să se respecte îndatoririle şi drepturile supreme ale oamenilor de a-şi duce liber în societate viaţa religioasă.
Să dea Dumnezeu, Părintele tuturor, ca familia umană, respectând cu grijă exercitarea libertăţii religioase în societate, să fie dusă, prin harul lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt, la sublima şi veşnica „libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8, 21).
Toate cele stabilite în această Declaraţie, şi fiecare în parte, au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.
Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
Citire din Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni 3,7-12
14 Întipăriţi-vă bine în inimă, că nu trebuie să vă îngrijiţi de apărarea voastră; 15 eu însumi vă voi inspira acele cuvinte şi acea înţelepciune, cărora potrivnicii voştri nu vor putea să le ţină piept şi nici să le contrazică. 16 Vă vor trăda chiar părinţii, fraţii, familia, rudele şi prietenii voştri şi-i vor da la moarte pe unii dintre voi. 17 Veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. 18 Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. 19 Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa”.
Prea târziu te-am iubit... 