I.
Sfinţii Părinţi.
I.1. Cine sunt sfinţii părinţi?
I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi
I.3. Actualitatea Sfinţilor Părinţi
II. Sfântul Augustin
II. 1. Omul
II.2. Opera şi doctrina
III. Cartea Confesiuni
III.1. Cartea Confesiuni „în cifre”
III.2. Spiritul în care a fost redactată opera
III.3. Câteva teme majore care străbat opera: odihna, umilinţa, adevărul şi Dumnezeu
IV. Rezumatul cărţii Confesiuni
Încercăm în continuare să facem o scurtă prezentare a celor 13 cărţi cuprinse în opera Confesiuni. O analiză amănunţită este imposibilă, mai ales în cadrul prezentei lucrări. Vrem doar să subliniem câteva puncte importante şi, acolo unde este cazul, să redăm anumite texte „celebre”.
Cartea I. Cuprinde 20 de capitole. Temele principale de care este străbătută această carte sunt două. Prima este neliniştea omului: omul simte că este al cuiva, că aparţine cuiva, că tinde mereu spre ceva şi că va trăi mereu în nelinişte până ce nu va descoperi şi nu va ajunge la acel ceva. Aici Augustin se recunoaşte depăşit de măreţia realităţii lui Dumnezeu şi se întreabă: „Ce anume eşti, o, Dumnezeule?” (Augustin, Confesiuni, I, 4 (4)) şi totodată se arată conştient de faptul că nu ar fi absolut nimic, dacă nu ar exista Dumnezeu în el (Cf. Augustin, Confesiuni, I, 2 (2)).
Cea de-a doua tema constă din copilăria lui Augustin. Avem aici o relatare a primilor ani ai lui Augustin îmbinaţi cu primele sale nelinişti şi nemulţumiri, Augustin descriindu-se şi definindu-se retrospectiv ca un copil nefericit (Augustin, Confesiuni, I, 19 (30)).
Poate că textul cel mai cunoscut şi cel mai des citat din această primă carte a operei Confesiuni este „Tu ne-ai zidit pe noi pentru tine; şi neliniştită este inima noastră, până se va odihni întru tine” (Augustin, Confesiuni, I, 1 (1)).
Cartea a II-a. Cuprinde 10 capitole. Într-o primă parte este continuată prezenta-rea vieţii sale, amintind risipirea sa în mii de bucăţele atunci când s-a îndepărtat de Dumnezeu, de cel ce este Unul şi a dispărut fărâmiţat în multe. Aici sunt descrişi primii ani ai tinereţii sale, sunt povestite neliniştile adolescenţei; tot aici este descris cunoscutul furt de pere şi apare şi întrebarea ce zbuciumă şi astăzi atâtea suflete: de ce şi de unde există răul? (Cf. Augustin, Confesiuni, II, 5 (10-11))
Dacă este să ne oprim asupra unui citat din această parte a cărţii, cred că ar trebui să subliniem o convingere ulterioară a lui Augustin în legătură cu iubirea şi perma-nenta prezenţă a lui Dumnezeu alături de noi. El spune: „Atotputernicia ta nu este departe de noi, nici chiar atunci când noi suntem departe de tine” (Augustin, Confesiuni, II, 2 (3)).
Cartea a III-a. Cuprinde 12 capitole. În această carte Augustin descrie ceea ce se întâmplă atunci când Dumnezeu, izvorul vieţii, este lăsat deoparte. După ce vorbeşte despre sosirea sa la Cartagina, vorbeşte despre pasiunea sa pentru opera lui Cicero, Hortensius. Sfânta Scriptură, mărturiseşte el, i se părea nepotrivită în comparaţie cu prestigiul lui Cicero. Apoi vorbeşte despre felul în care a fost atras şi cucerit de maniheism. Tot aici face şi o descriere a maniheismului.
Spre finalul acestei cărţi, ultimele două capitole, sunt dedicate sfintei Monica şi rugăciunilor pe care aceasta le făcea pentru fiul ei. Din această ultimă parte, foarte cunoscută este consolarea pe care sfânta Monica a primit-o de la sfântul Ambroziu: „Nu e posibil ca fiul acestor lacrimi să piară” (Augustin, Confesiuni, III, 12 (21)).
Şi în această parte a operei augustiniene este menţionată grija părintească a lui Dumnezeu faţă de unul fiecare dintre noi: „Tu cel bun şi atotputernic, care te îngrijeşti de fiecare dintre noi, ca şi când te-ai îngriji de unul singur, şi la fel de toţi, ca şi când te-ai îngriji de fiecare în parte” (Augustin, Confesiuni, III, 11 (19)).
Cartea a IV-a. Cuprinde 16 capitole. După ce aminteşte modul în care ispitea şi era ispitit şi felul în care el îşi vindea oratoria, după ce menţionează pierderea unui scump prieten, recunoaşte că doar cel care îl iubeşte pe Dumnezeu este fericit (Cf. Augustin, Confesiuni, IV, 9 (14)). În truda sa pentru a ajunge la adevăr – pasiunea vieţii sale – îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind bun şi totodată izvorul oricărei bunătăţi, şi îşi dă seama că tot ceea ce avea, tot ceea ce găsise până în acea clipă nu era adevăr, ci se afla într-un mare neadevăr.
Tot în această carte face şi câteva conotaţii cu referire la frumos. Ce este frumosul? Şi răspunde zicând: „este frumos (…) ceva care se potriveşte perfect cu altceva, aşa cum o anumită parte a trupului se potriveşte perfect cu întregul său” (Augustin, Confesiuni, IV, 13 (20)).
În capitolul al IX-lea spune „Pe tine [Dumnezeule] nu te pierde nimeni, în afară de acela care te părăseşte” şi poate că acesta este şi textul cel mai memorabil al acestei părţi.
Cartea a V-a. Cuprinde 14 capitole. În aşteptarea întâlnirii cu faimosul episcop al maniheilor, Faustus, sperând că îşi va găsi răspunsul multor probleme, Augustin recunoaşte cât de nefericit era şi cât de nefericit este orice om care nu îl cunoaşte pe Dumnezeu: „Nefericit este omul care ştie toate, dar pe tine încă nu te ştie; dar fericit este cel care te cunoaşte pe tine, chiar dacă nu le ştie pe toate” (Augustin, Confesiuni, V, 4 (7)).
Întâlnirea cu Faustus, numit de Augustin „marea cursă a Diavolului” (Augustin, Confesiuni, V, 3 (3)), s-a dovedit a fi un eşec. Mărturiseşte Augustin: „De îndată ce a sosit mi-am dat seama că este doar un om plăcut la înfăţişare şi dulce la vorbă, că ştia să ciripească într-o manieră mult mai suavă ceea ce ceilalţi manihei spuneau într-un mod obişnuit” (Augustin, Confesiuni, V, 6 (10)). După discuţia cu el, Augustin a început să îşi piardă speranţa că el ar putea să îi deschidă drumul spre adevăr sau să îi dezlege problemele care îl frământau. Interesul său pentru manihei şi pentru învăţătura lor îşi începea declinul (Cf. Augustin, Confesiuni, V, 7 (12-13)).
Capitolul al VIII-lea ni-l prezintă pe Augustin plecând la Roma şi aminteşte din nou de rugăciunile pe care sfânta Monica, deşi se afla departe de el, le făcea pentru convertirea sa. Suferind de o boală gravă şi fiind aproape de moarte, Augustin spune că vindecarea sa a avut loc prin mijlocirea rugăciunilor făcute de mama sa. Vorbind despre această minunată însănătoşire Augustin spunea: „M-am vindecat de acea boală şi tu ai făcut sănătos pe fiul roabei tale, pentru moment atunci doar cu trupul, ca să fie în viaţă cel căruia urma să-i dai ulterior o sănătate mai bună şi mai sigură” (Augustin, Confesiuni, V, 10 (18)).
Ajuns la Roma, s-a alăturat „sfinţilor falşi”, Academicilor care susţineau că totul trebuie pus la îndoială. După îndepărtarea de adevăr suferită de Augustin din cauza maniheilor, acum suferă o mare derutare în drumul spre adevăr.
În timp ce predă la Roma, cu toată hărnicia arta oratorică, se trezeşte în el dorinţa de a cunoaşte Sfânta Scriptură. Mai multe întâmplări au făcut ca el să ajungă la Milano şi să îl cunoască pe sfântul Ambroziu, pe care a început să-l iubească, copleşit fiind de vorbele lui, de predicile lui, dar încă nu şi de ideile lui, pe care, mărturiseşte el, le dispreţuia (Augustin, Confesiuni, V, 13 (23)).
Tot în această carte aminteşte de decizia sa de a-i părăsi pe manihei, o decizie luată la îndrumările academicienilor care susţineau că trebuie să se îndoiască de toate şi să şovăie în toate privinţele, precum şi hotărârea sa de a fi câtva timp catehumen în Biserica Universală (Augustin, Confesiuni, V, 14 (24)).
Toată cartea a V-a se prezintă ca un argument în favoarea veridicităţii tezei că „nu e grav să cazi dacă o faci în timp ce urci!”; este subliniat faptul că deşi aflat departe de orice speranţă de a mai găsi calea spre adevăr, spre Dumnezeu (Augustin, Confesiuni, V, 14 (24)), nu a renunţat după multele căderi să se ridice şi să mai caute.
Cartea a VI-a. Cuprinde 16 capitole şi începe tocmai cu mărturisirea pierderii oricărei speranţe de a mai găsi vreodată adevărul. De fapt această carte este preludiul apogeului crizei sale. Această carte a neliniştilor cuprinde o minunată descriere a sfântului Ambroziu, pe care Augustin îl asculta în fiecare duminică. Care e starea sfântului Augustin în perioada cuprinsă în această parte a cărţii? Ne spune el: „Frământarea mea îmi rodea adâncul sufletului cu atât mai amarnic, că nu ştiam ce adevăr să reţin ca adevărat, cu cât mă ruşinam tot mai mult că, înşelat şi decepţionat atâta vreme de promiterea certitudinilor, eu trăncănisem, cu avântul şi erorile mele puerile, foarte multe lucruri nesigure, ca şi cum ele ar fi fost sigure” (Augustin, Confesiuni, VI, 4 (5)).
Augustin era într-o stare de indecizie care îl neliniştea şi mai tare, dar începuse să creadă. El mărturiseşte că avea convingerea că Dumnezeu există şi că el ne poartă de grijă, dar nu-şi dădea seama nici ce trebuie crezut în legătură cu substanţa lui, nici ce cale ar putea duce la el, ori ar putea să readucă la el (Cf. Augustin, Confesiuni, VI, 5 (7)).
O mare parte din această carte este dedicată descrierii lui Alypius şi a prieteniei ce s-a legat între acesta şi sfântul Augustin.
Capitolul al XI-lea ni-l descoperă pe Augustin în mijlocul frământărilor şi al scepticismului, dar totodată aflăm şi dorinţa lui de a se pregăti în mod matur pentru o lepădare de cele ale lumii. Înainte de a se încredinţa cu totul căutării lui Dumnezeu şi a vieţii fericite, el spune: „Aşteaptă puţin, suflete al meu! Şi cele ale lumii acesteia sunt plăcute, şi ele au dulceaţa lor, şi încă deloc neglijabilă. Nu este chiar aşa de uşor să‑ţi asumi hotărârea de a te desprinde de ele, fiindcă ar fi ruşinos să te întorci iarăşi la ele”( Augustin, Confesiuni, VI, 11 (19)).
Cartea a VII-a. Cuprinde 21 de capitole. Este numită şi cartea crizei, aceasta pentru că în cadrul ei sunt descrise momentele de apogeu ale crizei lui Augustin: „Ce fel erau, o Dumnezeule al meu, acele chinuri ale facerii în care se zbătea inima mea, ce fel erau gemetele!” (Augustin, Confesiuni, VII, 7 (11)). Plin de îndoieli, avea să rostească: „nu cumva adevărul nu este nimic?” (Augustin, Confesiuni, VII, 10 (16)).
Însă tot în această carte este trasat începutul sfârşitului: criza sa interioară, după ce atinge apogeul se îndreaptă spre soluţionare sub imboldurile lăuntrice ale lui Dumnezeu care nu-l lăsau sa-şi afle odihna până ce nu avea să fie sigur (Augustin, Confesiuni, VII, 8 (12)). După ce a pătruns adânc înlăuntrul său, căutând adevărul, a spus: „Nu mai era absolut nici un motiv ca să mă mai îndoiesc, ci era mai degrabă un motiv să mă îndoiesc că eu trăiesc, decât că nu există adevărul, care se vede clar şi explicit prin cele care au fost făcute” (Augustin, Confesiuni, VII, 10 (16)).
Trei dintre capitolele acestei cărţi vorbesc despre Isus Cristos. Vorbind despre mediatorul nostru, despre omul şi mijlocitorul Cristos, Augustin se prezintă ca un susţinător şi apărător al umilinţei lui Dumnezeu, al kenozei Fiului lui Dumnezeu (Augustin, Confesiuni, VII, 9. 18.19).
Trebuie amintit şi faptul că înainte de a se îndrepta cu „cea mai mare aviditate” spre cărţile sfântului Paul, a citit operele neoplatonice care i-au deschis un orizont nou şi care i-au prezentat, folosind alte cuvinte, aceeaşi realitate: „la început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Augustin, Confesiuni, VII, 9 (13)).
Vedem aşadar, cum s-a îndreptat el încet spre Dumnezeul pătrunzător ca lumina soarelui, acel Dumnezeu care încă nu luminase întunericul minţii sale (Augustin, Confesiuni, VII, 1 (2)).
Cartea a VIII-a. Cuprinde 12 capitole şi este numită pe drept cartea convertirii. Descrie punctul culminant al căutării şi convertirii sale, aici avem criza finală. După cum am văzut, şi după cum vom mai vedea, cărţile a VII-a, a VIII-a şi a IX-a ne pun în faţă desfăşurarea ultimelor lupte interioare, în centru cărora stă fragmentul din grădina Milanului, când a auzit Tolle, lege! (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (28-30)).
Această carte cuprinde pasaje referitoare la mai mulţi creştini autentici a căror viaţă exemplară l-a umplut de entuziasm pe Augustin. Astfel , dintre aceştia, trebuie amintiţi: Victorinus, Simplicianus, Ponticianus. În urma aflării mărturiei lor de credinţă dată prin faptă şi cuvânt, Augustin se recunoaşte pe sine nevrednic, se vedea imoral şi se îngrozea. Toate acestea îl vor conduce la meditaţie, la retragerea în grădina Milanului şi la citirea fragmentului din scrierile apostolului Paul. După citirea pasajului din Scrisoarea Sfântului apostol Paul către Romani în inima sa s-a revărsat o lumină de siguranţă şi toate întunecimile îndoielii s-au risipit. Aici a fost punctul de cotitură al vieţii sale, o schimbare pentru care muncise zi de zi.
Cartea se termină cu descrierea bucuriei sfintei Monica, cea care a crezut fără încetare şi a fost plină de speranţă în cuvintele sfântului Ambroziu şi în eficacitatea rugăciunii. Notează Augustin: „I-am povestit mamei cum s-a întâmplat totul, iar ea nu mai cunoştea măsura în bucuria sa, triumfa şi te binecuvânta pe tine(…) cel care ai întors plângerea ei în bucurie” (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (30)).
Două texte îndrăgite şi foarte des folosite trebuie amintite aici. Primul: „Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sângele nostru” (Augustin, Confesiuni, VIII, 8 (19)); iar al doilea: „Aruncă-te întru el [întru Dumnezeu], nu te teme; el nu se va trage înapoi, ca tu să cazi: aruncă-te fără nici o grijă, el te va primi şi te va face sănătos” (Augustin, Confesiuni, VIII, 12 (28)).
Cartea a IX-a. Cuprinde 13 capitole. Punctul central al acestei cărţi este botezul. Vorbind despre acel mare eveniment al vieţii sale, sfântul Augustin spunea: „ne-am botezat şi a fugit de la noi neliniştea provocată de viaţa trecută. În zilele acelea nu mă mai săturam cugetând cu o uimitoare plăcere la înălţimea planului tău asupra mântuirii neamului omenesc. (…) Din inima mea ieşea clocotind un sentiment de evlavie, şi lacrimile curgeau de‑mi scăldau obrajii, iar eu mă simţeam bine cu ele” (Augustin, Confesiuni, IX, 6 (14)).
Dar alături de botez, un loc deosebit în rândurile acestei cărţi este dat menţionării morţii sfintei Monica. Aceasta a murit pe când se afla împreună cu sfântul Augustin în drum spre Africa, la Ostia Tiberiadei (Cf. Augustin, Confesiuni, IX, 8 (17); IX, 11 (27-28)). Mai mult decât o descriere a împrejurărilor în care a murit sfânta Monica, Augustin ne oferă fragmente care dovedesc dragostea sa mare faţă de cea care, spune el, „m-a adus pe lume, astfel încât cu trupul să mă nasc pentru această lumină trecătoare, iar cu inima să mă nasc pentru lumina cea veşnică” (Augustin, Confesiuni, IX, 8 (17)). Augustin ne prezintă o scurtă biografie spirituală a Monicăi, dezvoltarea vieţii ei spirituale, precum şi o descriere a vieţii ei în general.
Cartea se termină cu un elogiu pe care Augustin îl aduce părinţilor săi, Monica şi Patriciu.
Între aceste două mari evenimente Augustin strecoară informaţii semnificative despre renunţarea sa la a mai preda retorica şi întoarcerea în Africa (Augustin, Confesiuni, IX, 5 (13); IX, 8 (17)).
Cartea a X-a. Cuprinde 43 de capitole. Este cea mai mare carte. Cuprinde mai multe teme, dar oricine vorbeşte despre această carte aminteşte mai întâi celebrul fragment: „Târziu de tot te-am iubit, o, tu, frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine; mă ţineau departe de tine acele lucruri care, dacă nu ar fi fost întru tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta” (Augustin, Confesiuni, X, 27 (38)).
Această carte ne prezintă schimbările apărute în cel care îl caută şi îl găseşte pe Dumnezeu. Augustin ni se înfăţişează ca unul dintre acei oameni care după ce l-au găsit pe Dumnezeu, caută să îl descopere în toată profunzimea lui. Nu s-a mulţumit cu o cunoaştere superficială a lui Dumnezeu, ci a căutat să pătrundă cât mai mult misterul său.
Tot în această parte a lucrării îl găsim pe Augustin tributar concepţiei platonice, anamnesis – învăţăturile sunt aduse înaintea ochilor prin reamintire, susţinând că a învăţa nu este nimic altceva decât a dobândi prin cugetare (Cf. Augustin, Confesiuni, X, 9-19).
Cunoscând după botez o parte din acea viaţă fericită el dedică descrierii acestei vieţi trei capitole din această carte. Aici viaţa fericită este definită astfel: „viaţa fericită înseamnă a se bucura de tine [Dumnezeule], la tine şi din cauza ta: căci numai aceasta este bucurie, iar o alta nici nu mai există” (Augustin, Confesiuni, X, 22 (32)).
Alte teme atinse pe parcursul acestei cărţi sunt legate de cele cinci simţuri ale omului şi de felul în care ele pot deveni cale spre păcat sau spre virtute. Un capitol aparte este dedicat curiozităţii – „o formă de ispitire primejdioasă în mult mai multe chipuri” (Augustin, Confesiuni, X, 35 (54-57)). Ultimele două capitole sunt un elogiu şi o mărturie de credinţă aduse unicului mijlocitor Isus Cristos, trimis pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire.
Cartea a XI-a. Cuprinde 31 de capitole. Împreună cu cartea a XII-a formează o mare meditaţie asupra primelor versete din Cartea Genezei. Această carte este pe drept numită cartea timpului, întrucât în centru cărţii se afla problema timpului: Ce este timpul? Cum răspunde Augustin la Această întrebare? „Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă eu aş vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu” (Augustin, Confesiuni, XI, 14 (17)).
Care este răspunsul pe care sfântul Augustin îl dă tuturor celor care se întreabă ce făcea Dumnezeu înainte de creaţie? În afara faptului că găseşte absurdă această întrebare, pentru că nu se poate vorbi de timp înainte de creaţie, căci timpul apare şi el o dată cu creaţia, Augustin dă şi un răspuns: „dacă prin denumirea cerul şi pământul se subînţelege orice creatură, îndrăznesc să zic: «înainte ca Dumnezeu să facă cerul şi pământul, el nu făcea nimic altceva. Căci, dacă făcea, ce altceva putea el să facă decât tot o creatură»” (Augustin, Confesiuni, XI, 12 (14)). Totodată Augustin se arată indignat de toţi cei care răspund în glumă la această problemă delicată şi spun că Dumnezeu înainte de creaţie „pregătea gheena cea adâncă pentru cei care cercetează”.
Cartea îl prezintă pe Dumnezeu ca şi creator al tuturor celor ce există şi totodată arată că singur Dumnezeu este veşnic, aceasta pentru că nici un timp nu împarte cu el eternitatea (Cf. Augustin, Confesiuni, XI, 30 (40)).
Cartea a XII-a. Cuprinde 32 de capitole în care continuă dezbaterea asupra temelor din Cartea Genezei. Analizând diverse teme şi termeni din primele verste ale Cărţii Genezei Augustin nu vrea să ni se descopere pe sine ca un mare exeget, ci mai degrabă încearcă să ne convingă de veridicitatea textelor sacre şi să ne facă să înţelegem câte ceva din marele mister al Creaţiei; este un elogiu adus profunzimii uimitoare a Sfintei Scripturi (Augustin, Confesiuni, XII, 14 (17)). Sunt puse în lumină adevăruri fundamentale de credinţă: Dumnezeu este veşnic, el este o unică treime şi o unitate întreită, el este creatorul a toate, el a creat totul din nimic etc.
Cartea se încheie cu o rugăciune adresată lui Dumnezeu pentru ca acesta să rămână mereu cu noi, să fie el păstorul nostru, să ne păstorească el pentru ca să nu ne fure păcatul.
Cartea a XIII-a. Ultima carte a operei Confesiuni cuprinde 38 de capitole şi poate fi considerată drept partea care vorbeşte despre semnificaţia spirituală a creaţiei. Este o invitaţie la a privi dincolo de litera Scripturii şi a pricepe şi un alt sens al ei, din multele pe care le poate avea scrierea sfântă, căci sfântul Augustin este convins că tot ceea ce Scriptura exprimă într-un singur mod poate fi înţeles în multe chipuri (Cf. Augustin, Confesiuni, XIII, 24 (35-37)).
Privind creaţia Augustin o găseşte, aşa cum afirmase deja autorul sacru, foarte bună: „Şi le-ai privit, o, Dumnezeule, pe toate cele pe care le-ai făcut şi iată că erau bune foarte, fiindcă şi noi le privim pe acestea şi iată că toate sunt bune foarte (…) Căci fiecare lucru luat în parte era numai bun însă toate la un loc şi în acelaşi timp erau şi bune şi foarte” (Augustin, Confesiuni, XIII, 28 (43)).
În această ultimă parte sunt subliniate teme importante precum: Dumnezeu creatorul este Dumnezeul Treime, rolul Cuvântului în creaţie şi în rechemarea tuturor la unitatea cu Dumnezeu, autoritatea Sfintei Scripturi, datoria de a spera şi de a persevera etc.
Dacă începutul operei vorbea despre neliniştea omului, despre neliniştea care se va sfârşi doar prin odihna în Domnul, sfârşitul vorbeşte mult despre aceeaşi odihnă, arătându-l pe Augustin plin de speranţă ca se va bucura de pacea Domnului şi de sabatul vieţii eterne, unde se va odihni în marea sfinţenie a lui Dumnezeu.
Prea târziu te-am iubit... 