Prea târziu te-am iubit…

Alături de toate adevărurile credinţei şi alte teologilor despre existenţa îngerilor, argumentate prin Sfânta Scriptură şi sfânta tradiţie, se face uneori simţită o contestaţie în lumea noastră: este contestată existenţa îngerului păzitor. Pentru o lume care fuge de lumină, care nu face adevărul şi care-l refuză deseori pe celălalt preferând egoismul singurătăţii şi al izolării, existenţa unui „personaj” bun, mereu alături, imposibil de îndepărtat şi care îşi exercită şi puterea de a arăta cum trebuia să fie făcut ceva ce deja a fost făcut (rău!), este incomodă, chiar enervantă.

În cazul în care nu se verifică această ipoteză a disconfortului existenţial creat de un înger mereu aproape, se poate întâmpla să se recurgă la evacuarea îngerului păzitor din existenţa cotidiană prin apel la ne-înţelegere şi ne-cunoaştere: nu-i este înţeleasă nici fiinţa, nici prezenţa, nici scopul, şi atunci e declarat ca inexistent sau inutil. Bineînţeles, că această soluţie de a elimina ceea ce nu e înţeles şi/sau perceput este „expresia unei inteligenţe pripite, împăcată prematur cu propria ei limită, anulată de prejudecata că «ascunsul» e iraţional şi, deci, nelegiferabil”[1].

În afara acestor ipoteze, rămânem noi, cei ancoraţi în credinţa existenţei unui înger păzitor, a unui înger ce ne călăuzeşte, de cele mai multe ori, tăcut şi preventiv, prin tumultul acestei lumi.

De fapt, ce se neagă şi ce adevăr este respins atunci când sunt refuzaţi îngerii păzitori? Este respins adevărul şi mărturia Sfintei Scripturi care ne învaţă: „Nici un rău nu te va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de locuinţa ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de piatră” (Ps 91,10-12). Tot ca mărturie vetero-testamentară apare şi îngerul invocat de Iacob atunci când i-a binecuvântat pe fii lui Iosif: „Dumnezeul în faţa căruia au umblat părinţii mei Abraham şi Isaac, Dumnezeul care m-a păstorit pe mine de când mă ştiu până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul să-i binecuvânteze pe copiii aceştia” (Gen 48,16). Pe lângă acestea, mărturie stau textele din Cartea lui Tobia (cf. Tob 5), texte din Cartea Exodului (cf. Ex 23,20) şi altele. Şi Noul Testament prezintă mărturii despre îngerul păzitor. Amintim în primul rând învăţătura lui Isus Cristos despre realitatea că omul, fie el cât de mic, are alături de el un înger care priveşte pururi faţa Tatălui: „Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Avem apoi fragmentul din cartea Faptele apostolilor care ne vorbeşte despre „îngerul lui Petru” care a realizat eliberarea miraculoasă a apostolului (cf. Fap 12,1-19)[2].

Împreună cu acest adevăr al Scripturii, negat de cei care refuză existenţa îngerilor, în cazul de faţă, existenţa îngerului păzitor, este respins şi adevărul crezut, mărturisit şi învăţat de Biserică:

Din copilărie (cf. Mt 18,10) până în ceasul morţii (cf. Lc 16,22) viaţa omului este înconjurată de ocrotirea (cf. Ps 34,8; 91,10-13) şi de mijlocirea [îngerilor] (cf. Iob 33,23-24; Zah 1,12; Tob 12,12). „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume în viaţă”[3]. Încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu[4].

După cum observăm, în învăţătura Bisericii este cuprinsă şi gândirea sfântului Vasile cel Mare, iar negând învăţătura Bisericii despre îngeri este respinsă şi învăţătura părintelui capadocian care susţine ca realitate evidentă şi incontestabilă existenţa îngerului păzitor: „Că ar fi un înger cu fiecare credincios, în calitate de pedagog sau călăuză dirijându-i viaţa, nimeni nu ar contrazice acest lucru”[5]. De asemenea, mai învaţă că, „îngerii au fost puşi ca pedagogi şi guvernatori ai oamenilor”[6].

Conform mărturiei Sfintei Scripturi, nu doar oamenii au un înger păzitor, ci şi popoarele: „Ştii tu oare de ce am venit la tine? Acum mă voi întoarce să mă lupt cu voievodul [= îngerul] perşilor; eu plecam, dar voievodul [= îngerul] grecilor venea” (Dan 10,20; cf. Dan 10,13). O altă mărturie pentru susţinerea acestui adevăr apare în Cartea Deuteronomului – în versiunea Septuaginta: „Când cel preaînalt a împărţit neamurile, când i-a semănat pe fii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Dt 32,8; cf. Ps 82; 89,7)[7]. Aceste text reliefează atât că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui popor un înger păzitor, cât şi că toate fiinţele cereşti, oricare le-ar fi numele şi rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu[8].

Dacă ne întrebăm care sunt funcţiile îngerilor păzitori – a căror importanţă e evidenţiată şi prin faptul că Biserica le-a rezervat o zi liturgică pentru a fi sărbătoriţi, ziua de 2 octombrie – găsim răspunsurile cuprinse în rugăciunea pe care o rostim zilnic la Angelus, Angele Dei: „Angele Dei, qui custos es mei, me tibi comissum pietate superna, hodie, illumina, custodi, rege et guberna”[9]. Această rugăciune, pe lângă faptul că ne întăreşte în convingerea că avem un înger păzitor şi că nu suntem proprietarii acestui înger, ci el este al lui Dumnezeu care ni-l dăruieşte, ne sintetizează funcţiile îngerilor păzitori. În primul rând acest înger ne este învăţător prin faptul că ne luminează, că ne ajută să creştem în cunoaştere. În al doilea rând, este menţionată funcţia descrisă de numele său, aceea de păzitor, de protector; el este cel care – în această lume în care „trăim foarte periculos”, în care „totul se poate întoarce oricând împotriva noastră” şi o situaţie banală a vieţii cotidiene poate să se transforme într-un fapt letal, în care „suntem înconjuraţi de viruşi, de cataclisme potenţiale, de mecanisme imperfecte, de semeni iresponsabili sau de-a dreptul criminali”[10] – ne fereşte de rele, de toate relele, şi face în aşa fel încât să terminăm cu bine această cursă a vieţii ce pare deseori că are şanse minime de a fi sfârşită într-un mod optim. În al treilea rând, el ne este povăţuitor, sfătuitor, „îndemnându-ne spre fapte bune”, propunându-ne „criterii ale acţiunii îndreptăţite”, el este cel spre care ar trebui să se îndrepte mulţumirile şi recunoştinţa celor care spun „am fost inspirat” şi/sau „am intuit”. Şi în al patrulea rând, el este ocârmuitorul nostru, este cârmaciul care ne poartă barca vieţii spre patria fericită prin mijlocul acestui război naval ce se desfăşoară de la întemeierea lumii[11]; este călăuza mistică ce ne indică mereu calea mântuirii, fără însă a ne forţa libertatea pentru a păşi pe ea. Cu alte cuvinte, „funcţia generică a îngerului este buna noastră orientare. Bună orientare în plan cognitiv, pragmatic, etic şi soteriologic”[12].

Şi aceste lucrări, funcţii ale îngerilor se desfăşoară tot sub imboldul Duhului Sfânt, după cum am văzut că se întâmplă şi în acţiunile pe care le întreprind ceilalţi îngeri. Despre acest adevăr – că îngerii păzitori acţionează în favoarea oamenilor şi a popoarelor sub imboldul Duhului Sfânt – dă mărturie Sfânta Scriptură atunci când învaţă prin psalmist: „Căci îngerilor săi Domnul le va porunci să te păzească în toate căile tale; te vor ridica pe mâini, ca să nu se izbească de piatră piciorul tău” (Ps 91,11-12). Aşadar, atunci când ei intervin pentru noi, Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – este cel care le porunceşte.

Pentru a vedea modul prezenţei îngerului păzitor alături de noi, precum şi forţa pe care el o desfăşoară atunci când intervine pentru noi, să privim la învăţătura sfântului Vasile cel Mare pe care ne-o prezintă atunci când comentează versetul „îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el şi-i scapă de primejdie” (Ps 34,8): „Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul, dacă nu-l alungăm niciodată prin faptele noastre rele. După cum fumul alungă albinele, iar pe porumbei îi pune pe fugă mirosul urât, tot aşa şi pe paznicul vieţii noastre, pe înger, îl îndepărtează păcatul. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază cerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăţia faptelor tale preţioase de virtute, Dumnezeu aşază neapărat lângă tine străjeri şi paznici; te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Uită-te cât e de mare firea îngerilor, că un singur înger este asemănat cu o întreagă armată şi cu o tabără cu o mulţime de oameni. Datorită măreţiei sale, cel care te păzeşte, Domnul, îţi dăruieşte tabără, iar datorită tăriei îngerului, Domnul te înconjoară ca şi cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria lui. Aceasta înseamnă „de jur-împrejur”. După cum zidurile cetăţilor sunt aşezate de jur-împrejurul cetăţilor şi opresc din toate părţile atacurile duşmanilor, tot aşa şi îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici laturile. „Vor cădea dinspre latura ta o mie, şi zece mii de-a dreapta ta” (Ps34,8), iar pe tine nu te va atinge nici o rană de la vreunul dintre duşmanii tăi, căci va porunci pentru tine îngerului lui„[13].

Acest text vasilian aduce în discuţie o teză mult disputată: în ce măsură îngerul păzitor ne poate sau nu abandona? Sfinţii Părinţi au susţinut că păcatul îl alungă pe îngerul păzitor, dar învăţătura scolastică, exprimată mai ales prin sfântul Toma de Aquino, susţine că îngerul păzitor nu-l abandonează niciodată în totalitate pe omul care i-a fost încredinţat, chiar dacă uneori, deşi prezent, el nu intervine pentru a împiedica un dezastru sau un păcat[14]. Ceva în acest sens ne poate spune şi mărturia cardinalului Aquirre: „Îngerii nu sunt rândunele care pleacă o dată cu sosirea iernii”[15].

Împreună cu această teză disputată apare şi problema dacă îngerul păzitor se întristează atunci când păcătuim. Răspunsul scolasticii, tot prin Toma de Aquino, este că nu, îngeri nu se întristează: „Îngerii nu suferă nici din cauza păcatelor, nici din cauza pedepselor pe care le primesc oamenii [care le sunt încredinţaţi]”[16]. Această teză este susţinută plecând de la premisa că „îngerii nu au afecte divergente şi sunt deasupra oricărei forme de sentimentalism”[17]. Dar soluţia aceasta nu se împacă cu unele texte ale Scripturii, care-i prezintă pe îngeri bucurându-se sau plângând: „Va fi mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte” (Lc 15,10); şi „solii [=îngerii] vor fi trimişi, plângând amar şi cerând pace” (Is 33,7).

Din multele dezbateri care s-au concentrat asupra îngerului (păzitor)[18] ne mai oprim atenţia doar asupra disputei referitoare la cine este pus sub protecţia unui înger păzitor şi din ce moment. Are un înger păzitor tot omul sau numai cel botezat sau numai cel ce trăieşte în starea de har sfinţitor? Îngerul păzitor îi este dat omului în momentul concepţiei, la naştere sau la primirea botezului? Un principiu teologic de la care trebuie să plecăm în soluţionarea acestor dezbateri este că „orice realitate inferioară din creaţie este în mod necesar pusă sub ocrotirea unei realităţi superioare. Această mare lege nu cunoaşte excepţii”[19]. Aceasta pentru că, într-adevăr, nu există nicio fiinţă creată care să se poată dispensa total de orice protecţie. Totodată, fiinţele au fost înzestrate cu anumite puteri care le capacitează să devină protectoarele celor inferioare lor. Întrucât, conform învăţăturii Sfintei Scripturi, există un înger care veghează orice „componentă” a lumii create – sunt îngeri care controlează vânturile, pământul şi marea (cf. Ap 7,1-3), îngeri care veghează asupra focului (cf. Ap 14,18) şi asupra apelor (cf. Ap 16,4-5) – apare ca imposibil şi de neacceptat ca să existe o fiinţă umană care să fie privată de asistenţa unui înger păzitor. Chiar şi cea mai rea şi păcătoasă fiinţă are alături un înger păzitor care o împiedică să facă şi mai multul rău pe care ar fi în stare să-l înfăptuiască[20]. Iar acest înger păzitor îi este dat omului la naştere[21]. Nu-i este dat omului din momentul concepţiei, căci până la naştere el se află sub ocrotirea îngerului păzitor al mamei[22]. Şi nu este dat nici la botez căci „nu e logic să acceptăm că există îngerii apelor şi ai vântului, dar că unii oameni – necreştini, sau nebotezaţi – nu au acest privilegiu”[23]. Demnitatea şi valoarea fiinţei umane, chip şi asemănare cu Dumnezeu, cer să fie pusă imediat şi neîntrerupt sub ocrotirea unui înger păzitor. Se poate susţine totuşi, plecând de la învăţătura unor scriitori bisericeşti, că primirea sacramentului Botezului intensifică acţiunea ocrotitoare a îngerului păzitor. Scria Origene: „Dacă eu aparţin Bisericii, oricât de mic aş fi, îngerului meu îi este îngăduit să privească faţa Tatălui. Dar dacă eu sunt în afara Bisericii, el nu îndrăzneşte să o facă”[24].

Cu siguranţă, şi în aceste dezbateri, capacităţile noastre cognitive se văd depăşite. Simţim nevoia să ne dăm asentimentul pentru existenţa realităţilor pe care le mărturisim prin credinţă, chiar dacă nu le înţelegem în totalitatea misterului existenţei lor. Şi după cum orbii nu au dreptul să nege existenţa luminii pentru că nu o percep, nici noi nu avem puterea de a-i reduce la nefiinţă pe îngeri pentru că nu-i percepem cu simţurile noastre naturale. Cei care-i expulzează din existenţă pe îngeri – şi pe Duhul Sfânt sau/şi colaborarea dintre Duhul Sfânt şi îngeri – pentru faptul că nu le pricep şi nu le percep fiinţa, prezenţa şi scopul, se comportă ca omul care se încăpăţânează să nu folosească liftul pentru motivul că nu înţelege cum funcţionează şi, astfel, urcă toată viaţa pe scări[25].

Vedem, aşadar, că suntem în permanenţă sub ocrotirea şi supravegherea îngerilor. Din momentul naşterii suntem puşi sub ocrotirea lor şi, dacă vom fi fideli demnităţii puse în noi de creator, la sfârşitul vieţii vom fi duşi de ei în „sânul lui Abraham”, asemenea lui Lazăr cel Sărac (cf. Lc 16,22).

[1] A. Pleşu, Despre îngeri, 98.

[2] Prin analiza dialogului prezentat în versetele 14-15, observăm nu doar credinţa comunităţii primare în îngerii păzitori, ci şi credinţa lor în faptul că îngerul păzitor se aseamănă (ia înfăţişarea, caracteristicile) celui care i-a fost încredinţat spre ocrotire. Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 82.

[3] Vasile cel Mare, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

[4] CBC, 336.

[5] Vasile cel Mare, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

[6] Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XIII, 30: SCh 17bis, 352-353; Scrieri, 45.

[7] În textul masoretic apare: „… după numărul fiilor lui Israel”.

[8] Biblia sau Sfânta Scriptură, 238.

[9] „Îngere al lui Dumnezeu, care eşti păzitorul meu, luminează-mă astăzi, păzeşte-mă, povăţuieşte-mă şi ocârmuieşte-mă pe mine”. Cf. I. Ş. Manole, ed., Carte de rugăciuni tradiţionale şi biblice, Serafica, Roman 2007³, 18.

[10] Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 94.

[11] Cf. Vasile cel Mare, Sur le Saint-Esprit, XXX, 76: SCh 17bis, 521-523; Scrieri, 89.

[12] A. Pleşu, Despre îngeri, 81. Cf. J. Duhr, „Anges”, în M. Viller – F. Cavallera – A. Rayez – A. Solignac, ed., Dictionnaire de spiritualité, ascetique et mystique, doctrine et histoire, I, Beauchesne, Paris 1937, 589.

[13] Vasile cel Mare, Tâlcuiri la Psalmi, 156-157.

[14] Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 113, a 7: trad. italiană La Somma Teologica, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1996, 983-984. Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 107-108.

[15] Aguirre, De Theologie S. Anselmi, III, 3, 125, Salamanque, 1685, 457, apud J. Duhr, „Anges”, 587.

[16] Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 113, a 7: La Somma Teologica, 984-985.

[17] A. Pleşu, Despre îngeri, 92.

[18] Printre dezbateri se regăsesc: are Isus un înger păzitor? Dar sfânta Fecioară Maria? Dar Diavolul? Este greu pentru îngeri să ne poarte de grijă? Din ce ierarhie fac parte îngerii păzitori? Vor fi judecaţi şi îngerii la parusia Domnului? (cf. 1Cor 6,3; 2Pt 2,4). Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 91-94; Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 113, a 1-8: La Somma Teologica, 977-986. Ca să nu mai menţionăm şi tradiţionalele întrebări devenite simboluri ale problemelor fără răspuns: Cum se înmulţesc îngerii? Care este sexul îngerilor? Câţi îngeri încap pe un vârf de ac? etc.

[19] G. D. Smith, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 313.

[20] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 113, a 4: La Somma Teologica, 979-980.

[21] Cf. Toma de Aquino, Summa Theologiae, I, q. 113, a 5: La Somma Teologica, 980-981.

[22] Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 93; C. Dumea, Îngeri şi diavoli, 52.

[23] A. Pleşu, Despre îngeri, 88-89.

[24] Origène, Homélies sur S. Luc, XXXV, 3: SCh 87, H. Crouzel – F. Fournier – P. Pèrichon, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1962, 416-417. Cf. C. Dumea, Îngeri şi diavoli, 52.

[25] Cf. A. Pleşu, Despre îngeri, 123.