Prea târziu te-am iubit…

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi?

I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi

I.3. Actualitatea Sfinţilor Părinţi

Faptul că Sfinţii Părinţi sunt amintiţi de ultimul Conciliu Ecumenic este deja un semn al actualităţii lor. Însă pe lângă acest semn mai avem o altă serie de mărturii care ne vorbesc despre actualitatea Sfinţilor Părinţi, semne ale Magisteriului recent al Bisericii.

Trebuie amintită în primul rând mărturia Catehismului Bisericii Romano-Catolice, care vorbeşte despre actualitatea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi atunci când spune: „Perioadele de reînnoire ale Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i [catehezei] o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambroziu şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele” (Catehismul Bisericii Catolice (CBC), Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti 1993, 8). În acelaşi Catehism mai găsim o mărturie importantă în susţinerea acestei teze a actualităţii, este vorba despre faptul că scrierile Sfinţilor Părinţi sunt trecute printre izvoarele principale ale Catehismu-lui alături de Sfânta Scriptură, liturgia şi Magisteriul Bisericii” (Cf. CBC 11).

Dovadă incontestabilă a actualităţii Sfinţilor Părinţi este şi faptul că atât Documentele Conciliului al II-lea din Vatican, cât şi textele Catehismului Bisericii Catolice sunt pline de referinţe  şi citate din scrierile Sfinţilor Părinţi.

În documentul publicat la 10 noiembrie 1989 de Congregatio de Institutione Catholica (Congregaţia pentru seminarii şi institutele de studii), este accentuată importanţa studierii intense a sfinţilor părinţi, mai ales în seminarii şi în facultăţile de teologie, întrucât învăţătura acestora este unică, irepetabilă şi mereu validă, ea continuând să vieţuiască şi să reziste efemerităţii timpului (Cf. Congregatio de Institutione Catholica, Inspectis dierum (ID) 1-2, (10.11.1989): EncVat 11, 2831). Acelaşi document prezintă ca pe o necesitate întoarcerea şi apelarea la Sfinţii Părinţi: „în faţa sterilităţii atâtor sforţări trebuie să ne întoarcem spontan gândirea la acel răcoros suflu de adevărată înţelepciune şi autenticitate creştină care izvorăşte din operele patristice” (ID 4: EnchVat 11, 2831). Sfinţii părinţi sunt actuali şi pentru faptul că „astăzi, ca şi atunci, o lume apune în timp ce alta stă să se nască” (ID 3: EnchVat 11, 2831).

Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae, scria: „Biserica lui Dumnezeu a fost edificată [de Părinţii Bisericii] în structurile sale importante. Din viaţa primită de la Părinţii săi Biserica primeşte viaţă şi astăzi, şi pe structurile puse de primii săi constructori încă şi astăzi este edificată, în bucuria şi în durerea drumului său şi a muncii sale cotidiene” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae (PE) 1, (02.01.1980): EncVat 7,1). Aceeaşi actualitate a Părinţilor este subliniată atunci când în acelaşi document ni se spune:

Părinţi, aşadar, au fost şi părinţi rămân pentru totdeauna: ei înşişi într-adevăr, sunt o structură stabilă a Bisericii şi îndeplinesc o funcţie veşnică pentru Biserica din toate timpurile. Drept care orice vestire a Evangheliei şi orice Magistriu succesiv, dacă vor să fie autentice trebuie să se conformeze cu vestea lor şi cu Magisteriul lor (…) şi orice piatră nouă, adăugată edificiului sfânt care zilnic creşte şi se măreşte (cf. Ef 2,21), trebuie să fie aşezată în structura deja pusă de ei, şi cu ei să fie unită şi legată (PE 1: EnchVat 7,1).

Datorită faptului că ei l-au urmat pe Cristos, voind să se conformeze doar lui astfel încât doar la el singur au privit, doar pe el l-au ascultat şi în tot şi pentru toate l-au considerat unicul lor suveran, medic şi maestru al adevărului (Cf. PE 2: EnchVat 7,2), „Biserica nu încetează să se întoarcă la scrierile lor  – pline de înţelepciune şi veşnic noi – şi să le reînnoiască încontinuu memoria” (PE 1: EnchVat 7,1). Cel care vrea să se cunoască pe sine şi să devină mai om, trebuie să îl cunoască pe Cristos şi misterul său, pentru că „numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului” ( Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gadium et spes (GS) 22); însă cel care vrea să îl cunoască cu adevărat pe Cristos nu se poate lipsi de farmecul, frumuseţea şi bogăţia scrierilor, învăţăturilor şi limbajului lor! Cunoaşterea de sine trece prin Cristos, iar cunoaşterea lui Cristos trece şi prin învăţătura Sfinţilor Părinţi.

(februarie 2005)

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt Sfinţii Părinţi?

I.2. Importanţa Sfinţilor Părinţi

Privind istoria bimilenară a Bisericii vedem cum ea a mărturisit continuu rolul important al Sfinţilor Părinţi. Astfel importanţa lor reiese din faptul că ei sunt menţionaţi mereu ca mărturisitori ai credinţei adevărate astfel încât cine mărturiseşte credinţa lor mărturiseşte credinţa Bisericii. În acest sens avem ca dovadă faptul că multe dintre canoanele Conciliilor Ecumenice sau ale Sinoadelor cuprind formule de genul acesta: „Dacă cineva nu crede după Sfinţii Părinţi (…) să  fie condamnat”. De exemplu, aşa încep 18 din cele 20 de canoane ale Sinodului din Lateran, care a avut loc între 5 şi 31 octombrie 649, în timpul pontificatului papei Martin I (649-655) (Cf. H. Dezinger – A. Schönmetzer, ed., Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum,(DS) Freiburg i. Br, 1973, 501-520).

Dar înaintea acestui sinod, formula de credinţă de la Calcedon, din anul 451, care este expresia punctului culminant al istoriei dogmelor cristologice (Cf. E. Ferenţ, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi 2004, 487), începe cu o frază care arată importanţa Sfinţilor Părinţi: „Drept aceea, urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm toţi în unanimitate că mărturisim…” (DS 301) şi urmează întregul text al definiţiei.

Totodată multe dintre adevărurile de credinţă scoase la iveală pe parcursul istoriei de Magisteriul Bisericii, cuprind texte care fac trimitere la Sfinţii Părinţi: „trebuie să credem ca adevărat şi să mărturisim în toate modurile…[aici apare scris adevărul de credinţă, după care se continuă]… după cum ne învaţă autoritatea apostolică şi ne arată într-un foarte minunat mod doctrina Sfinţilor Părinţi” (DS 635; cf. DS 850, 1600, 1692, 1750, 1800, 2855).

Despre importanţa lor vorbeşte şi Conciliul al II-lea din Vatican. Prin documentele Conciliului ni se spune că studierea Sfinţilor Părinţi contribuie la consolidarea ştiinţei slujitorului sacru: „Ştiinţa slujitorului sacru trebuie să fie sacră, pentru că izvorăşte dintr-un izvor sacru şi tinde spre un scop sacru. Aşadar, ea se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin studierea scrierilor Sfinţilor Părinţi” (Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis (PO) 19).

În cadrul aceluiaşi Conciliu, în Decretul privind formarea preoţească Optatam Totius, vorbindu‑se despre revizuirea studiilor teologice, ni se spune, printre altele, că este necesar ca în predarea teologiei dogmatice să se arate „aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia dintre adevărurile revelate” (Conciliul al II-lea din Vatican, Decretul despre formarea preoţească Optatam totius (OT) 16).

De fapt noi, împreună cu Conciliul al II-lea din Vatican, trebuie să recunoaştem rolul lor deosebit în privinţa a tot ce înseamnă Tradiţia Bisericii. Sfinţii Părinţi au fost martori care au predicat şi au dat mărturie despre cele cuprinse în învăţătura Bisericii (cf. Fap 10,41). Ei au primit, au respectat şi au consolidat această Tradiţie. Este suficient aici sa amintim aportul lor deosebit la formarea limbajului teologic al Bisericii. În Constituţia Dei Verbum ni se spune: „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă” (Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (DV) 8).  Ei au fost martorii credincioşi aleşi de „Isus Cristos, martorul cel credincios, primul născut dintre cei morţi şi Domnul regilor pământului” (Ap 1,5).

(februarie 2005)

I. Sfinţii Părinţi.

I.1. Cine sunt sfinţii părinţi? 

 „Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”  (1Pt 3,15).

 Dacă noi astăzi avem bucuria înţelegerii şi mărturisirii multor adevăruri de credinţă, datorăm acest lucru acelor oameni care, lăsându‑se călăuziţi şi luminaţi de Dumnezeul Treime, s‑au străduit să-şi înţeleagă credinţa pe care o mărturiseau; datorăm acest lucru oamenilor care ajutaţi de harurile divine au trecut de la auditus fidei la intellectus fidei; datorăm acest lucru oamenilor care, simţind cu Biserica şi în Biserică şi colaborând cu darurile Duhului Sfânt, au pus în lumină adevărurile de credinţă. Printre aceşti oameni se regăsesc şi Sfinţii Părinţi.

Dar nu toţi cei care au trăit astfel de-a lungul timpului Bisericii bimilenare se bucură de acest titlu, ci doar cei care îndeplinesc anumite condiţii, iar acestea sunt în număr de patru. O primă condiţie este legată de timp: persoană trebuie să aparţină antichităţii. Ca delimitare temporală putem spune că perioada patristică începe cu primii Părinţi Apostolici (Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Policarp din Smirna) şi se termină în Occident cu sfântul Grigore cel Mare – mort în anul 604 –  şi sfântul Isidor – mort în anul 636, iar în Orient cu sfântul Ioan Damscenul – mort în 749. O a doua condiţie este ortodoxia în învăţătură. Cea de-a treia condiţie este aprobarea expresă ori implicită a Bisericii. Iar toate acestea trei trebuie să fie încoronate de sfinţenia vieţii” (Cf. E. Ferenţ, Teologie fundamentală, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 2000, 48.). Doar cei care îndeplinesc aceste condiţii se bucură de numele de Sfânt Părinte al Bisericii.

Cei care au primit acest nume au fost oameni ai timpului lor, dar care au slujit Biserica şi adevărul şi nu lumea. Prin ceea ce au făcut, prin felul în care şi-au trăit credinţa îi găsim printre cei pentru care s-a rugat Isus:

 Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de Cel Rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume şi eu îi trimit pe ei în lume şi pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr (In 17,14-19).

 Ei au fost acei oameni care pentru credinţa lor şi pentru felul în care au mărturisit‑o prin cuvânt şi faptă au fost persecutaţi. Dar chiar şi în prigoană, care nu a venit doar din partea păgânilor şi a autorităţilor, ei au trăit îndemnul sfântului Petru: „Cinstiţi-i pe toţi, iubiţi-i pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, respectaţi-l pe împărat”(1Pt 2,17).

Ei au fost cei care au ştiut să valorifice tot ceea ce le-a dăruit Dumnezeu; care au ştiu să scoată la iveală adevăruri pline de farmec prezente în marele mister al credinţei.

Sfinţii Părinţi au fost oameni ai Scripturii, şi acest adevăr este confirmat de faptul că mulţi dintre ei o puteau reda din memorie. Erau atât de ataşaţi de scrierile Sfintei Scripturi încât afirmau: Ignoratio Scripturarum, ignoratio Christi est! – „Ignorarea Scripturilor este ignorarea lui Cristos” (Ieronim, Prologo commentarorum sancti Hieronymi presbyteri in Isaiam prophetam, în Officium divinum, Liturgia horarum, vol. IV, Typis Polyglottis Vaticanis, Vatican 1977, 1173.). Pentru ei era o condiţie sine qua non pentru a ajunge la cunoaşterea lui Cristos, a lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

(februarie 2005)