Prea târziu te-am iubit…

„Eu sunt un tată pentru Israel, Efraim este fiul meu” (Ier 31,9)

În cardul unui simpozion la care particpau mai mulţi profesori şi studenţi teologi, unuia dintre conferenţiari i-a venit rândul să vorbească despre virtutea ascultării. Le-a exemplificat celor ce-l ascultau cât de important este pentru societate ca toţi cei mici să asculte de cei mai mari, ca fiii să asculte de părinţi. În cele din urmă l-a dat drept model pe Isus Cristos. „Priviţi la el! Priviţi la viaţa lui! A trăit în ascultare desăvârşită faţă de Tatăl său. El, Cristos, este pentru fiecare dintre noi modelul perfect de ascultare. S-a supus total voinţei Tatălui”. La aceste cuvinte, unul dintre studenţi a replicat: „Dar, domnule profesor, să nu uităm ce Tată ireproşabil avea Isus. Cu siguranţă dacă toţi am avea un astfel de tată – atotştiutor, omniprezent, atotputernic – am fi mai ascultători. De un astfel de tată aş asculta şi eu mereu cu mare drag”.

Venind la Biserică sau citind cuvântul lui Dumnezeu sau rugându-ne ne întâlnim cu acest Tată ireproşabil, îl avem în faţa noastră pe Fiul, ascultătorul perfect şi ne simţim în prezenţa Duhului Sfânt. Dar această întâlnire, aceste prezenţe, ne fac pe noi să ne simţim, să devenim fii ascultători?! Sau poate că am cere prea mult de la noi ca să ne recunoaştem şi fii şi să mai fim şi ascultători. Atunci, trebuie măcar să ne întrebăm: reuşim noi să ne simţim fii ai lui Dumnezeu? Gândurile, cuvintele, faptele noastre ne recomadă celor din jurul nostru ca fiind fii ai acestui Tată minunat, perfect, ireproşabil?

Dacă am ascultat cu atenţie lecturile de la această sfântă Liturghie (Ier 31,7-9; Evr 5,1-6; Mc 10, 46-52), am observat că în toate trei fragmentele biblice se regăseşte acest cuvânt de fiu. În sfânta Evanghelie, Bartimeu, fiul lui Timeu, îl recunoaşte pe Isus Cristos ca Mesia şi i se adresează lui numindu-l „Fiul lui David”. Apoi autorul Scrisorii către Evrei ne aminteşte că Isus Cristos, „când a devenit mare preot, nu şi-a luat singur această deminitate, ci a primit-o de la Dumnezeu, care i-a spus: «Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut!»”. Şi nu în ultimul rând, în prima lectură, luată din Cartea profetului Ieremia, Domnul însuşi ne spune: „Eu sunt un tată pentru Israel; Efraim este fiul meu cel dintâi născut”.

Nu doar în Cartea profetului Iermia, ci întreaga istorie a Vechiului Testament poate fi citită ca un timp în care Dumnezeu a încercat să-i facă pe oameni să se simtă fii săi: începând cu Adam şi Eva, continuând cu patriarhii şi cu tot poporul lui Israel, Dumnezeu a vrut să fie simţit ca un tată iubitor de oameni, a voit ca toţi să se simtă fii iubiţi de el. Chiar şi atunci când pentru neascultarea lor au fost pedepsiţi, Dumnezeu i-a făcut să simtă mai mult bucuria mângâierii şi splendoarea salvării, decât povara peniteţei, căci am auzit: „plecaseră cu lacrimi, dar îi voi întoarce mângându-i”, spune Domnul. Şi însuşi poporul recunoaşte: „Domnul a făcut pentru noi lucruri minunate, inima ne este plină de bucurie”, aşa cum am cântat cu toţii la psalmul responsorial.

A suferit mult poporul lui Israel, dar a şi fost mângâiat; am suferit şi noi, dar am şi avut zile de mângâiere, zile de binecuvântare… Sau poate că unii dintre noi încă mai suferim, încă nu suntem vindecaţi şi ne aflăm în situaţia orbului din Evanghelie. Acest om s-a simţit fiul lui Dumnezeu şi totodată a simţit în Isus Cristos un prieten, un binefăcător. Şi-a făcut curaj, a strigat, a fost auzit şi vindecat. Acţiunea lui este o provocare pentru fiecare dintre noi: simţindu-ne fii iubiţi de Dumnezeu trebuie să prindem curaj să strigăm în suferinţele noastre spre Tatăl nostru, spre cel de la care ştim că ne vine orice mângâiere şi tot harul.

În acest fragment evanghelic putem delimita două cadre. Într-un prim cardu Isus, Fiul lui David, şi Bartimeu, fiul lui Timeu: insistenţa curajoasă a acestuia din urmă, dialogul lui cu Isus şi minunea vindecării, toate ne sunt motive suficiente pentru a îndrăzni să-l imităm şi să ne îndreptăm şi noi plini de curaj spre Cristos. Într-un al doilea cardu apare acelaşi Bartimeu, dar, de data aceasta, faţă în faţă cu mulţimea, o mulţime foarte schimbătoare, după cum notează evanghelistul: „Mulţi se răsteau la el ca să tacă”… iar puţin mai târziu: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Fiecare dintre noi poate juca acest rol al mulţimii. Sunt oameni în jurul nostru care strigă spre Isus. Noi, cei care participăm la sfânta Liturghie suntem apropiaţi lui, iar de dincolo de noi se aud strigătele celor care din diferite motive astăzi nu au ajuns la biserică. E o strigare a omului suferind, a celui care simte că singur nu se mai poate descurca, a celui care recunoaşte într-un târziu că e mai bine aproape de Dumnezeu şi vrea şi el să fie în prejma Domnului, să afle alinare, să audă un cuvânt de mângâiere. Dar strigă în felul lui, aşa cum a fost învăţat, aşa cum a învăţat de la distanţă… Cum ne comportăm noi faţă de cei care-l strigă pe Mesia? Care este atitudinea noastră faţă de cei care vor să simtă mila Domnului? Asemenea mulţimii ne răstim la ei să tacă, să facă linişte pentru că nu sunt vrednici, pentru că nu e de ei prezenţa Domnului, pentru că ei sunt nişte rătăciţi, nişte bolnavi?! Sau îi susţinem în strigarea lor şi-i purtăm spre Isus: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!”. Prinşi sau, mai bine zis, puşi între Isus şi cei care au nevoie de el, cum ne comportăm?

Sau poate că noi înşine suntem cei care de departe strigăm „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine”, iar mulţimile încearcă să ne reducă la tăcere, să ne alunge. Cum să acţionăm?! Asemenea cerşeteorului orb, să nu renunţăm, să strigăm şi mai tare: Isus aude, Isus ascultă întotdeauna strigătul celui credincios şi se va întoarce spre noi, ne va chema şi ne va face să auzim cuvintele pline de mângâiere: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. E nevoie de acest curaj pentru a nu renunţa niciodată la strigătul către Tatăl ceresc. E nevoie să te simţi fiu, fiu iubit, pentru ca să nu te descurajezi, ci să strigi mereu înflăcărat de convingerea că vei fi ascultat de Tatăl iubitor de oameni.

Venind la Biserică, înălţăm strigătul, rugăciunea noastră către Tatăl. Ne simţim noi ascultaţi? Simţim noi cum Isus Cristos, intervine în favoarea noastră, el care este mare preot, el care este în stare să-i înţeleagă pe toţi, cum ne învaţă Scrisoarea către Evrei? Simţim noi asta? Ne simţim noi fii? Dacă ne-am simţi fii am ieşi schimbaţi, diferiţi, altfel, alţii din această biserică. Simţindu-ne fii am ieşi de aici dornici să ascultăm mai mult de un Tată ireproşabil, am ieşi convinşi că avem în Isus Cristos un frate-Dumnezeu care intervine pentru noi.

Cine conştientizează că este fiul lui Dumnezeu va ieşi altfel din această biserică. Aşa cum i s-a întâmplat lui Andre Frossard, omul despre care se spune că s-a convertit în două minute intrând, din întâmplare, mai exact din greşeală, într-o biserică. Povestind acel episod din viaţa sa, cum a intrat ateu într-o biserică şi a ieşit creştin, credincios, pentru că a simţit acolo prezenţa lui Dumnezeu, un priten de-ai săi îl ridiculiza spunându-i că a avut parte de o convertire falsă, a fost o pură întâmplare. Îi spunea: „A fost norocul tău sau întâmplarea că ai intrat într-o biserică şi ai ieşit creştin. Sunt sigur că dacă ai fi intrat într-o moschee ai fi ieşit musulman. Sau, cred că, dacă ai fi intrat într-o sinagosă ai fi ieşit evreu”. La care Andre i-a replicat prieteneşte: „Nu, nu a fost o întâmplare. Pentru că de mai multe ori am intrat într-o gară şi nu am ieşit niciodată tren”.

Intrarea noastră din această zi în biserică să ne facă să ieşim altfel! Încrezători, curajoşi, convinşi că suntem fiii iubiţi ai Tatălui, siguri că strigarea noastră va fi auzită. Să nu uităm: orbul s-a dus dimineaţa la cerşit; se anunţa o zi ca oricare alta: cu oameni care-i vor da de pomană, cu mulţimi care se vor răsti la el şi-l vor lua peste picior. În acea dimineaţă fusese un răsărit pe care el nu-l vazuse şi care nu prevestea nimic interesant pentru acea zi. Însă l-a întâlnit pe Cristos şi ziua şi viaţa sa au devenit altfel. S-a bucurat imens de apusul de soare al acelei zile. Poate că şi intrarea noastră astăzi în biserică nu prevestea nimic deosebit. Poate că venirea noastră aici a fost una obişnuită, de zi de duminică, din obligaţie sau poate am ajuns aici din întâmplare. Avem şansa să fructim prezenţa noastră. Să ieşim altfel de aici, să păşim altfel spre casele noastre: mai buni, mai curaţi, spovediţi, împărtăşiţi, împăcaţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Să ieşim simţindu-ne fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între noi.

Să ne simţim fii iubiţi şi vom trăi altfel viaţa noastră.

(octombrie 2009, duminica a XXX-a din timpul de peste an, anul B)

„Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14)

Cu aceste cuvinte noi mărturisim intrarea efectivă a lui Dumnezeu în istoria noastră, în viaţa noastră! Astăzi are loc această intrare a Domnului în lume! Astăzi este Crăciunul! După ce acest eveniment i-a bucurat pe Maria şi pe Iosif, pe păstori şi pe magi; după ce secole de-a rândul regi şi papi, oameni mari sau simpli s-au bucurat de această venire, acum, astăzi, naşterea lui Isus Cristos este prilej de bucurie pentru noi. Spunem şi noi împreună cu papa Leon cel Mare: „Mântuitorul nostru s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe căci Domnul nostru a venit să-i elibereze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, căci se apropie de triumf. Să se bucure păcătosul, căci este invitat la iertare. Să prindă curaj păgânul, căci este chemat la viaţă”. Să se întărească bolnavul, căci astăzi se naşte pentru el cel ce este vindecarea tuturor. Să privească altfel spre viitor cel aflat în închisoare, căci astăzi i s-a născut eliberatorul. Pentru toţi aşadar Crăciunul trebuie să fie un motiv de bucurie!

Această bucurie ne este purtată zilele acestea şi de colindătorii. I-am ascultat cu drag pe mulţi copii şi tineri ce purtau vestea cea bună. Mi-a rămas întipărită în minte o poezie recitată, printre colinde, de un elev de la casa de copii „Sfânta Maria”, din Baraţi. Este vorba de poezia lui Costache Ioanid, numită „De Crăciun”. Întrebările adresate de poet ne invită să ne cercetăm şi să vedem ce prunc purtăm în noi de Crăciun: unul de hârtie, lipsit de viaţă, sau unul autentic, viu, pe însuşi Dumnezeu făcut om?! Tuturor poetul ne spune:

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-l
trec pe uliţă copii
cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.

*
Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?…

După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?

Simţi că Cel ce l-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
căutându-l?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus…
de hârtie.

Astăzi, în faţa noastră, se deschid două posibilităţi: pe de-o parte, trăirea unui Crăciun autentic, viu, cu un prunc adevărat, aşa cum ni-l oferă Dumnezeu; pe de altă parte, trăirea unui Crăciun fals, cu un prunc de hârtie, aşa cum ni-l oferă spiritul comercial al Crăciunului! Ce alegem? Ce primim astăzi în viaţa noastră: un prunc care creşte? Un pruncuşor care-i viu cu-adevărat, care cere hrană sau un prunc de hârtie?  Cine alege să trăiască un Crăciun autentic simte că „după bezna cea de ani”, după timpul de suferinţă, de întuneric şi nelinişte, copilul Isus aduce alinare şi lumină! Altfel…Crăciunul nu e viu, altfel, staulu-i pustiu şi ieslea-i goală!

Sfântul evanghelist Ioan ne avertizează astăzi asupra acestui pericol, de a nu-l primi pe cel care este lumina noastră, de a nu-l recunoaşte pe cel care aduce pace şi bucurie: Cuvântul „era în lume, şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit” (In 1,12). Acest pericol, de a rata Crăciunul, ne ameninţă pe fiecare dintre noi: Dumnezeu vine la noi şi noi nu-l primim, nu-i deschidem inimile ca să intre prin cuvântul său şi, mai ales, prin sfintele sacramente. Câţi dintre noi încă nu s-au spovedit? Câţi dintre noi încă nu s-au împărtăşit? De ce preferăm un prunc de hârtie în locul celui viu cu adevărat?

Împreună cu sfântul evanghelist Ioan, şi Isaia, profetul, vrea să ne motiveze să-l recunoaştem pe adevăratul Dumnezeu şi să-l primim, amintindu-ne că „Domnul şi-a arătat puterea braţului său în ochii tuturor popoarelor; de la un capăt la altul al pământului, toţi vor vedea mântuirea adusă de Dumnezeul nostru” (Is 52,10)… Toţi vor vedea, toţi văd solemnitatea Crăciunului, dar câţi sunt cei care cred? Câţi sunt cei care trăiesc un Crăciun autentic, cu un prunc viu? De ce sunt atât de mulţi cei care reduc această sărbătoare la cadouri, colinde şi brazi împodobiţi? Acestea – cadourile, colindele, brazii împodobiţi – nu sunt rele, dar sunt insuficiente! Nu ele dau bucuria adevărată. Acestea aduc doar o bucurie care trece: unde vor fi peste câteva zile brazii împodobiţi? Unde vom pune cd-urile cu colinde? Însă dacă primim pruncul viu în inima noastră, dacă-i facem loc în casa noastră, dacă-l găzduim printre problemele şi necazurile noastre, el ne va însoţi şi ajuta tot anul. Pruncul cel viu, Isus Cristos, odată primit, nu pleacă: rămâne să crească împreună cu noi, rămâne să ne întărească în suferinţele noastre, rămâne să alunge singurătatea noastră, rămâne să ne inspire alegerile potrivite.

Da, acest prunc vine ca să rămână mereu cu noi, să fie Dumnezeu cu noi. Să-l primim! Numai aşa bucuria Crăciunului va inunda inima noastră, casele noastre, familia noastră, numai aşa vom putea să-i simţim pe cei dragi aproape, chiar dacă sunt departe. Astfel, Crăciunul este şi rămâne prilej de bucurie: Cristos ne face bucuria de a veni la noi, dar în acelaşi timp ne invită să fim şi noi pentru ceilalţi prilej de bucurie! Să ne întrebăm, pentru cine am fost ultima dată motiv de bucurie? Care e ultima bucurie pe care am făcut-o cuiva? Astăzi să căutăm să fim mai atenţi cu cei din jurul nostru, să-i fericim, nu prin fapte măreţe, ci prin lucruri mici, dar făcute cu o inimă mare, cu o inimă în care s-a născut Cristos. Putem duce bucurie printr-un cuvânt, printr-o îmbrăţişare sau o încurajare, prin orice gest care vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu în noi. Astăzi suntem, împreună cu îngerii, mesagerii ai bucuriei adevărate!

De fapt, Crăciunul înseamnă şi împărtăşire, dăruire. Aşa cum Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar în Isus Cristos şi noi suntem chemaţi să ne facem daruri unii altora. Cu mulţi ani în urmă, într-o friguroasă zi de decembrie în New York, în apropierea Crăciunului, un copil stătea în faţa unui magazin de pantofi. Era desculţ! Se uita ţintă la vitrină şi tremura. O doamnă s-a apropiat de el şi i-a spus:

– Micul meu prieten, de ce te uiţi cu atâta interes la acea vitrină? Ce vezi? Ce-ţi doreşti?

– Îi ceream lui Dumnezeu să îmi dea câteva perechi de pantofi, a fost răspunsul lui.

Doamna l-a luat de mână, l-a dus în magazin şi i-a cerut vânzătorului să îi dea copilului vreo zece perechi de pantofi. Apoi a cerut un vas cu apă şi un prosop, iar vânzătorul, amabil, i-a adus tot ceea ce i-a cerut. Ea l-a dus pe micuţ în partea din spate a magazinului, şi-a scos mănuşile, i-a spălat picioarele şi i le-a şters cu prosopul.

Vânzătorul a venit şi cu încălţămintea. Copilul a probat mai multe perechi, iar doamna i-a cumpărat câteva din ele. A adunat perechile de pantofi şi i le-a dat copilului, după care i-a mângâiat părul şi i-a spus:

– Fără îndoială, micul meu prieten, acum te simţi mai comod!

În timp ce doamna se pregătea să plece, copilul a luat-o de mână şi privind-o cu lacrimi în ochi, i-a răspuns cu aceste cuvinte:

– Da, mă simt mult mai bine… Dar, nu vă supăraţi că vă întreb: nu-i aşa că dumneavoastră sunteţi mama lui Dumnezeu?

„După ce Dumnezeu în trecut a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, în acest timp de pe urmă ne-a vorbit şi nouă prin Fiul” (Evr 1,1), cum am auzit în cea de-a doua lectură. După ce a vorbit omenirii prin Fiul a vrut şi vrea în continuare ca mesajul său de iubire şi de mântuire să ajungă la toţi oamenii. Astăzi noi suntem cei chemaţi să purtăm acest mesaj. Gesturile noastre, cuvintele şi faptele noastre, trebuie să-i facă pe cei din jurul nostru să se întrebe şi să ne întrebe: „nu-i aşa că sunteţi rudă cu Dumnezeu? Nu-i aşa că Dumnezeu locuieşte în inima dumneavoastră?”

Astăzi noi suntem cei chemaţi să-l purtăm pe Isus spre ceilalţi. Lumea pierde adevărata imagine a lui Isus Cristos; omenirii îi scapă adevărata semnificaţie a Crăciunului; omul uită că astăzi – astăzi – Dumnezeu intră în lume pentru a o mântui. Astăzi! Ce-i ce ştiu şi nu au uitat ce înseamnă Crăciunul au obligaţia de a le spune şi altora! Bunicii să îi înveţe pe nepoţi, părinţii pe copii, bătrânii pe tineri: astăzi s-a născut mântuirea noastră, Isus Cristos. Acesta e cel mai mare dar pe care-l putem face: să dăruim celorlalţi adevărata semnificaţie a Crăciunului – Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, Isus Cristos s-a născut astăzi pentru a ne mântui.

Şi nu în ultimul rând, Crăciunul –  pe lângă bucurii şi daruri – este sărbătoarea care aduce linişte: inima noastră se linişteşte pentru că Dumnezeu îi vorbeşte prin Fiul său. Fiinţa noastră se linişteşte pentru că a găsit un loc, a găsit o persoană unde să-şi reverse, să-şi aştearnă tot necazul, suferinţa, singurătatea… absolut totul. Inima noastră a găsit un prunc cu care să împartă bucuriile şi speranţele. Dumnezeu rupe tăcerea chinuitoare, se lasă văzut, împlineşte aşteptarea profeţilor şi a adventului. E ziua în care sfânta fecioară Maria l-a ţinut pentru prima dată în braţe pe pruncul cel promis de veacuri, pe Emanuel! Câtă linişte şi bucurie a fost în inima şi pe chipul Sfintei Fecioare! În cartea În numele mamei, scriitorul italian Erri de Luca a încercat să surprindă viaţa Mariei în perioada dintre Buna-vestire şi naşterea Domnului. Printre altele, povesteşte cum femeile din Nazaret, aflând despre zămislirea miraculoasă, o luau în derâdere pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, spunând: „Femeia asta la tras pe şfoară pe dreptul Iosif. Dar cu noi nu-i merge aşa de uşor… să vezi ce-o să mai râdem de ea dacă acest mesia, pe care zice că-l poartă, se va naşte fată”… Aşa auzea Maria spunându-se. Dar cu toate acestea ea rămânea liniştită. Ştia în cine şi-a pus încrederea. Ştia că nu va rămâne de ruşine. Iar după naştere, după ce şi-a ţinut pruncul în braţe, voia să se întoarcă la ele… Voia să li-l arate pe Mesia, să se bucure şi ele de liniştea ei şi de chipul minunat al pruncului.

Astăzi, buna Mamă şi Fecioară vrea să ne facă şi pe noi părtaşi la liniştea ei. Nouă ne prezintă pruncul. Nouă ne dă posibilitatea de a-l ţine în braţe. Închideţi ochii! Să închidem ochii pentru o clipă şi să o privim pe scumpa Mamă cum întinde pruncul spre noi, spre braţele şi inima noastră. Priviţi-o pe Maria. Ea ni-l dă pe Isus. Noi suntem cei care îl putem primi în inima noastră. Acest prunc este astăzi atât de aproape de noi. Să-l lăsăm să intre în viaţa noastră şi să ne liniştească. Să ne dăruiască nu acea linişte care ne face indiferenţi la necazul sau suferinţa altora, ci acea linişte care ne dă puterea să împărtăşim cu seninătate durerile şi lipsurile celor de lângă noi; acea linişte care ne face mai generoşi fără a ne preocupa cu zgârcenie şi teamă de ziua de mâine… Pruncul, da, numai pruncul aduce liniştea de care omenirea are nevoie! Numai el, un prunc!

Mergând acasă şi purtând această bucurie a naşterii Domnului sau dumneavoastră, dragi ascultători, rămânând în locuinţele voastre sau în locurile de suferinţă, acasă, în spitale sau în închisoare, nu căutaţi alte semne de crăciun, nu căutaţi altă bucurie, nu căutaţi alte motivaţii, ci doar semnul veşnic: un prunc!

Pruncul culcat în sărăcia unei iesle: acesta este semnul lui Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi…pentru toţi!!! Ne învaţă Papa Ioan Paul al II-lea că deşi „trec secolele şi mileniile, semnul rămâne acelaşi şi este valabil şi pentru noi, oamenii celui de-al treilea mileniu. Este un semn de speranţă pentru întreaga familie umană: semn de pace pentru cei ce suferă din pricina a diferite conflicte; semn de eliberare pentru cei săraci şi oprimaţi; semn de milostivire pentru cei ce sunt închişi în cercul vicios al păcatului; semn de iubire şi de mângâiere pentru cei ce se simt singuri şi părăsiţi”.

Sunt mulţi cei singuri, cei ce suferă, cei cărora încă nimeni nu le-a deschis uşa să le spună „Crăciun fericit!”. Acum este însuşi pruncul divin cel care îi vizitează şi le binecuvântează Crăciunul!

Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi ne doreşte tuturor un Crăciun plin de bucurie, de daruri spirituale şi de linişte. Pruncul să ne binecuvânteze. 

(25 decembrie 2009, predica de la Liturghia celebrată la Radio Iaşi în ziua de Crăciun)