Prea târziu te-am iubit…

„Prin glasul inimii îmi şopteşti: Caută faţa mea! Iar eu, Doamne, caut faţa ta. Nu-mi ascunde faţa ta!” (Ps 26,8-9) 

Aceste cuvinte ale psalmistului evocă foarte bine strădaniile noastre din rugăciune: când ne rugăm vrem să întâlnim chipul lui Dumnezeu, să simţim că-l privim şi că ne priveşte şi că ne primeşte rugăciunea! Totodată evocă strădaniile noastre din venirea la biserică şi participarea la sacramente: chipul lui Cristos, chipul bunătăţii sale vrem să-l simţim când ne spovedim, când ne împărtăşim, când participăm la sfânta Liturghie (atenţie: participăm, adică suntem activi, suntem aici, treji şi nu visători, suntem treji şi aşteptăm din clipă în clipă ca Domnul să vină, să intre!). Faţa ta, Doamne, o caut, o căutăm şi când ascultăm şi medităm cuvântul tău: ce chip ne descoperă Domnul prin cuvântul său pe care tocmai l-am proclamat? Meditând cuvântul lui Dumnezeu căutăm să găsim acele părţi care ne privesc cel mai mult, să găsim ceea ce ne interesează, ceea ce ne ajută.

De fapt acest lucru se încearcă şi prin predică: aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu cu evidenţierea unor aspecte care să ne ajute pe noi, oamenii, să trăim mai bine cuvântul, să-l împlinim prin şi în viaţa noastră.

Mie mi-ar plăcea ca oamenii care participă la sfânta Liturghie să-mi ceară despre ce să predic. Mi-ar fi plăcut ca în timpul săptămânii trecute, oamenii ştiind despre ce aveau să fie lecturile de astăzi, să vină şi să spună: eu nu am înţeles acel ritual al lui Abraham din prima lectură; sau eu nu înţeleg de ce plângea Paul în lectura a II-a sau cum va transforma Domnul sărmanul nostru trup făcându-l glorios? Sau: aş vrea să ştiu de ce Moise şi Ilie, într-un moment atât de glorios, vorbeau despre sfârşitul lui Isus? Şi altele şi altele… Fiecare prin bileţele anonime, prin sms-uri, emailuri, telefoane, să fi cerut ceva expres, un subiect anume astfel încât nimeni să nu mai fie plictisit la predică şi fiecare să aştepte să se discute şi tema propusă de el. Însă săptămâna aceasta nu a venit nimeni şi probabil nici săptămâna viitoare nu va veni nimeni. Aşa că…

Meditând cuvântul lui Dumnezeu am încercat să găsesc eu puncte care să-i intereseze pe toţi sau pe cât mai mulţi. Nu garantez 100% că am găsit ceva bun pentru fiecare, dar…am încercat.

E fascinant şi mereu nou fragmentul schimbării la faţă, mai ales cu particularităţile cu care ni l-a prezentat sfântul Luca în evanghelia de astăzi (Lc 9,28-36), însă aş vrea să mergem treptat spre el, trecând prin celelalte pasaje scripturistice ale duminicii şi să vedem că în centrul cuvântului lui Dumnezeu este o virtute dificilă a timpurilor noastre: … fidelitatea! Este fidelitatea lui Abraham; fidelitatea la care ne cheamă psalmistul („Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, ai curaj şi nădăjduieşte în el”), fidelitatea lui Paul şi invitaţia adresată filipenilor de a rămâne fideli, „statornici în Domnul”; fidelitatea lui Dumnezeu exprimată prin toţi aceştia, dar şi prin Moise şi Ilie şi, mai ales, prin Isus Cristos: dovada cea mai grăitoare a fidelităţii lui Dumnezeu.

Însă, cine are astăzi chef să asculte lecţii despre fidelitate?! Nimeni! Cine e dornic să recunoască faptul că nu e fidel?! Nimeni! Cine se bucură atunci când află că cineva drag nu-i este fidel?! Nimeni! Cât de fideli suntem? Ultima infidelitate e de domeniul trecutului sau e atât de recentă încât încă îi mai simţim gustul amar chiar şi acum? Fidelitatea: chemarea şi lecţia pe care Dumnezeu ni le oferă astăzi!

Prima lectură (Gen 15,5-12.17-18) ne prezintă un ritual mai greu de înţeles pentru timpul nostru: animale despicate, puse faţă în faţă, fumul şi coloana de foc ce trece prin acele jumătăţi etc. Acesta era modul în care popoarele din vechime, care încă nu cunoşteau scrierea, încheiau o alianţă. Aici avem descris tipul cel mai sigur de contract pentru a garanta fidelitatea şi siguranţa. Totul se petrecea aşa: se împărţea în două un animal şi contractantul trece prin mijlocul bucăţilor despărţite. Modul acesta era un fel de jurământ irevocabil, iar în caz de încălcare a cuvântului dat, gestul trecerii printre animalele despicate însemna un fel de blestem asupra propriei persoane. Ceva de genul: „Soarta acestui animal spintecat în două părţi va fi soarta mea dacă nu voi fi fidel faţă de cuvântul meu; ca acest animal voi fi spintecat în bucăţi în cazul infidelităţii mele”. Abraham a crezut, cum a notat şi scriitorul sacru, şi s-a înscris în acest legământ, a făcut alianţa irevocabilă. Credinţa lui Abraham fascinează, dar aici este ceva care fascinează şi mai mult! Ce anume?

Notează scriptura: „La apusul soarelui un somn adânc a căzut peste Abraham”. Somnul adânc de aici, moleşeala, e acelaşi somn adânc despre care se spune că-l cuprinsese pe Adam când Dumnezeu a cret-o pe Eva din coasta sa. Tardema, adică moleşeală, indică un somn în afara orarului, o coborâre a omului la realităţile cele mai profunde, o îndreptare spre Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă lucrul cel mai surprinzător: „un fum, ca dintr-un cuptor, şi o coloană de foc au trecut printre acele jumătăţi de animale”. Surprinzător nu e că Abraham a trecut prin mijlocul acelor animale încheind alianţa şi jurând fidelitate, ci că însuşi Dumnezeu îndeplineşte ritualul alianţei; şi el se arata gată să-şi dea viaţa pentru această alianţă, să-şi dea viaţa pentru fidelitatea irevocabilă a alianţei. La început poate părea ciudat, ba chiar imposibil: cum ar putea Dumnezeu să sufere, să moară, să-şi lege soarta de oameni, de o alianţă, de Abraham?! Cum?

Cum?! Isus Cristos suferind, încoronat, biciuit, scuipat, răstignit, mort pe cruce este răspunsul!!! Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul lui Abraham şi a luat asupra sa blestemul jurământului călcat de fiii lui Abraham. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina vreodată cât de în serios îl ia Dumnezeu pe om. Dumnezeu ne ia în serios. Pentru el suntem atât de importanţi – mici şi mari, copii, tineri, adulţi, bătrâni, toţi – atât de importanţi încât ne învredniceşte de propria sa pătimire. Acesta este Dumnezeul în faţa căruia ne aflăm, în faţa căruia ne plecăm genunchiul când intrăm în biserică: el e, cel din tabernacol! În faţa lui, cei care au demnitate îngenunchează în momentul prefacerii, se smeresc, plâng, pentru că vine pe altar. Un astfel de Dumnezeu trebuie să te mişte! Nu are cum să-l simţi, să-l vezi, să ştii că ţine la tine până acolo încât a murit pe cruce şi tu să rămâi cu mâinile la spate în faţa lui sau să te gândeşti la ziua de ieri făcând planuri pentru mâine. Nu poţi!

Fidelitatea lui Dumnezeu până la moarte, şi încă moartea pe cruce, cere astăzi, caută astăzi, aici, în biserică, fidelitatea noastră: a mea, a preotului, a soţilor, a copiilor, a tinerilor, a logodnicilor sau a prietenilor, a omului politic sau a medicului, a profesorului sau a muncitorului, caută, nu în ultimul rând, fidelitatea creştinului: faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Unde este fidelitatea noastră?!

Străbate glasul Tatălui conştiinţa noastră: „Acesta este fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi”. Ascultarea faţă de el e siguranţa fidelităţii noastre chiar şi în lumea de azi, aşa cum e ea, plină de dificultăţi şi infidelităţi.

Îndeplinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu prin Isus Cristos, fidelitatea sa, trece şi prin evenimentul schimbării la faţă. Moise şi Ilie, legea şi profeţii, care apar lângă Isus vorbesc tocmai despre împlinirea desăvârşită a fidelităţii: „vorbeau despre sfârşitul lui care avea să se împlinească la Ierusalim”. Luca e singurul dintre evanghelişti care menţionează despre ce vorbeau cei doi. De asemenea Luca e singurul care spune dinainte de ce s-a urcat Isus pe munte: ca să se roage. Schimbarea a avut loc în timp ce se ruga: „Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare”. Pe când se ruga s-a schimbat. Muntele, rugăciunea, legea şi profeţii (Moise şi Ilie) – cuvântul lui Dumnezeu, sunt cele de care avem şi noi nevoie în lupta pe drumul spre împlinirea cu fidelitate a făgăduinţelor.

Vrem fidelitate în viaţa noastră şi a celor din jur?! Să nu ne bazăm pe propriile forţe, e mult prea greu, dacă nu cumva chiar imposibil. Să ne trezim, cum spune evanghelistul: când sau trezit au văzut slava lui Isus… Să ne trezim din somnul infidelităţilor noastre să privim la modul serios în care ne tratează şi ne respectă Dumnezeu, să privim la fidelitatea sa şi să prindem şi noi putere să urcăm orice Calvar cu acea convingere că dincolo de muntele suferinţelor e muntele învierii, că dincolo de moarte este viaţa, că suferinţa pentru fidelitate aduce fericirea veşnică!

De unde să luăm puteri pentru a fi fideli? Din urcarea pe munte, ca simbol al apropierii de Dumnezeu, ca o eliberare de povara vieţii de zi cu zi, ca o respiraţie proaspătă, curată. Din urcarea pe munte pentru a ne ruga: rugăciunea aduce schimbări neaşteptate, imprevizibile, uimitoare… Vedem cu câtă fervoare se ruga psalmistul: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, în faţa cui voi tremura?” şi apoi, ne spune şi nouă: „Aşteptă-l pe Domnul, fii tare, ai curaj şi nădăjduieşte în Domnul”. Şi Paul (Fil 3,17-21; 4,1) ne dă direcţii pentru a parcurge drumul fidelităţii: Îndreptaţi-vă privirea spre cei care trăiesc după exemplul bun pe care vi-l dăm noi… Şi continuă cu lacrimi în ochi, plângându-i pe cei care trăiesc ca duşmani ai crucii lui Cristos! „Rămâneţi statornici în Domnul”, încheie el, trăiţi ca adevăraţi cetăţeni ai cerului, fiţi fideli angajamentelor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele!

Merită să fii fidel? Care va fi răsplata? Merită: „Domnul Isus Cristos va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea trupului său glorios!”. Merită! Ceea ce au văzut apostolii pe Tabor, vom vedea fiecare în viaţa noastră, în trupul nostru, acea strălucire va fi şi în noi dacă vom fi fideli… şi va fi o strălucire nu de câteva secunde, ci o strălucire veşnică! Fidelitatea lui Dumnezeu cere astăzi, aici, acum, fidelitatea ta! Ascultă glasul Domnului şi el va asculta glasul cererilor tale pe care i le prezinţi astăzi. Amin!

(28 februarie 2010, duminica a II-a din timpul Postului Mare)

„Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea”.

Cu greu aş putea găsi cuvinte mai potrivite, urări mai bune pentru anul în care tocmai am păşit. Acestea sunt însăşi cuvintele lui Dumnezeu, binecuvântarea sa care vrem să se reverse asupra noastră în noul an.

Un an în care să fii binecuvântat de Domnul! În această binecuvântare e cuprins tot binele de care avem nevoie!

Un an în care însuşi Domnul să te păzească! Ce ni se poate întâmpla atunci când suntem păziţi de cel mai puternic, de cel atotputernic?!

Un an în care Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta… un an în care să ni facă mai cunoscut, să simţim mai mult prezenţa şi lumina sa pe cărările vieţii noastre!

Un an în care Domnul să se îndure de noi, căci, păcătoşi şi greşitori fiind, nu am reuşi fără îndurarea şi iertarea sa!

Un în care Domnul să-şi îndrepte faţa către noi, adică să ne privească mereu, să nu ne scape din ochi pentru ca să nu ni se întâmple nimic rău.

Şi nu în ultimul rând, un an în care Domnul să ne dăruiască pacea sa! Câtă nevoie avem de pace!!! Pace cu noi înşine, pace cu cei din jur şi pace cu Dumnezeu! În lume e nevoie de pace! Astăzi este Ziua Mondială a Păcii! Ce-a de-a 43-a aniversare, după ce Papa Paul al VI-lea a inaugurat această zi la 1 ianuarie 1968. Însă în septembrie omenirea va mai aniversa o dată tot Ziua Mondială a Păcii. Atunci va fi cea de a IX-a, cea instituită de ONU la 7 septembrie 2001. La cât de mult suferă omenirea nu ne ajung două zile mondiale pentru pace, ci ne-ar trebui măcar două luni! Avem nevoie de pace!

Care este ultimul gest pe care l-am făcut pentru pace?! De câte ori ne-am umilit pentru a avea curajul de a cere iertare celor ce le-am greşit, evitând astfel supărările şi nemulţumirile? Dacă omul ar fi învăţat să strige mai întâi „Îmi pare rău” sau „Iartă-mă” în istorie s-ar fi strigat de mai puţine ori „La război” sau „Atacaţi”… Pacea ar fi fost mai prezentă!

Câtă suferinţă aduce războiul! Câtă ură adună! Cât gol lasă! Nu, să nu mai fie război niciodată, striga „papa cel bun”, Ioan al XXIII-lea… Au repetat şi ceilalţi papi, repetăm şi noi: să nu mai fie război niciodată! Dar singuri nu putem… Numai împreună cu el, principele păcii, Isus Cristos. Când a venit el, când el e prezent, „pacea nu mai este promisă, ci trimisă; nu mai este amânată, ci dată; nu mai este profeţită, ci prezentă”, cum ne învaţă sfântul Bernard să ne rugăm şi să credem! Da, el principele păcii ne face să ne simţim în siguranţă.

El este purtat la noi, de Maria, mama sa, Ragina Păcii, cea pe care astăzi, în prima zi a anului o sărbătorim ca Născătoare de Dumnezeu. Începem anul împreună cu Sfânta Fecioară Maria. Felicitări celor care astăzi au fost la rozariu sau s-au rugat rozariul sau măcar Bucură-te Marie! În rugăciunile noastre o  numim fericită pe Maria şi este! Ba mai mult o numim binecuvântată şi este! O numim mama lui Dumnezeu făcut om şi aşa este! Însă să ne amintim că era odată Isus, înconjurat de mulţime, şi o femeie a strigat: „Fericit pântecele care te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt” (Lc 11,27). Nu se ştie dacă acea femeie o cunoştea pe sfânta fecioară Maria, dar Isus dă un răspuns foarte semnificativ pentru fiecare dintre noi: „Fericiţi mai degrabă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 11,28). Fericirea şi binecuvântarea de care s-a bucurat Maria sunt la îndemâna noastră… pentru că ea e fericită şi binecuvântată nu atât pentru că l-a născut pe Cristos, ci mai ales pentru că l-a crezut… A crezut în Fiul ei! … La fel de grăitor pentru noi trebuie să fie şi momentul în care lui Isus i se aduce la cunoştinţă: „Mama ta şi fraţii tăi sunt afară şi vor să te vadă”, iar el răspunde: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Lc 8,20-21)… Îi putem fi lui Isus Mamă şi frate dacă ascultăm cuvântul lui şi-l împlinim! Aşa făcea Sfânta Fecioară, după cum am auzit astăzi în sfânta evanghelie: „Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele în inima ei”… şi le-a împlinit mereu!

E bine că ne rugăm şi cerem haruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Mereu trebuie să cerem şi mereu să fim convinşi că vom fi ascultaţi. Dar mai trebuie ceva: să nu ne mulţumim doar să ne rugăm prin mijlocirea Mamei lui Isus, ci să fim asemenea ei născători de Dumnezeu! Să facem ca Dumnezeu să se nască în noi şi în cei de lângă noi. Da, pe lângă multele hotărâri pe care le-am luat pentru anul acesta să o adăugăm şi pe aceasta: să fim născători de Dumnezeu pentru noi, pentru şi în familiile noastre, în cei dragi ai noştri. Să facem ca Dumnezeu să vină şi să fie mereu în mijlocul nostru.

Să avem încredere în ajutorul pe care ni-l oferă însăşi preacurata pentru ca să realizăm acest lucru. Să avem încredere în Maria. Nu vom fi dezamăgiţi! Însuşi Dumnezeu a avut încredere în Sfânta Fecioară… i l-a încredinţat pe Fiul său, cea mai mare comoară!!! Să avem şi noi încredere în ea… în harul său… Buna mamă şi fecioară, Maria nu dezamăgeşte niciodată!

Biserica întreagă se încrede în ea şi începe plină de curaj un nou an. Biserica îi invită la curaj pe toţi fii ei, pe noi toţi: să înaintăm plini de curaj, împreună cu ea, căci ea continuă să se deplaseze spre ziua împlinirii timpului, spre sfârşitul veacurilor şi spre întâmpinarea Domnului care vine. A fost o împlinire a timpului, aşa cum am auzit în lectura a II-a, când Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie. Şi va fi şi o a doua împlinire a timpului, la sfârşitul veacurile, când Fiul va veni din nou cu putere. Spre această a doua venire se îndreaptă Biserică şi ne invită şi pe noi să păşim alături de ea. Biserica înaintează plină de curaj, căci ştie că Domnul e de partea ei. Înaintează cu pas sigur, tineresc… Îmi răsună acum în minte cuvintele papei Benedict al XVI-lea: „Biserica nu este deloc îmbătrânită şi imobilă! Nu, ea este tânără”… Suntem o Biserică tânără! Şi mai spunea papa, referitor la tinerii acestei Biserici: „Nu este adevărat nici că tineretul e numai materialist şi egoist. Tineretul vrea să fie oprită nedreptatea. El vrea să fie eliminată inegalitatea şi ca toţi să aibă parte de bunurile pământului. El vrea ca cei asupriţi să fie eliberaţi. El vrea ceea ce este măreţ, ceea ce este bun. De aceea, tineretul…este deschis din nou pentru Cristos”.

Cu această convingere am păşit în noul an. Siguri de această prezenţă a lui Cristos vom străbate noul an, vom trece prin el şi peste el. Biserica va învinge acest an cu toată criza şi cu toate problemele lui: pentru că este Cristos cel care învinge. Să stăm aproape de Biserică şi vom avea de câştigat. Vom lupta şi vom învinge. În preajma Bisericii e siguranţă pentru că e însuşi Dumnezeu prezent!

Asemenea Mariei să păstrăm în acest an cuvintele lui Dumnezeu în inima noastră şi să le medităm, devenind şi noi născători de Dumnezeu.

Împreună cu sfântul Francisc vă doresc şi-mi doresc şi mie rugându-l pe Dumnezeu astfel, pentru tot acest an nou abia început: „Doamne, dă-ne tuturor celor adunaţi în această zi în Biserica ta curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat; dă-ne puterea să acceptăm ceea ce nu poate fi schimbat şi, mai ales, dă-ne înţelepciunea să facem diferenţa între ele, între ceea ce poate fi schimbat şi ceea ce nu poate fi schimbat”. Domnul să ne binecuvânteze, să-şi întoarcă faţa senină spre noi şi să ne dăruiască pacea sa!

(Era 1 ianuarie 2010)