Prea târziu te-am iubit…

„Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică”.

Numai cu câteva ore înainte de a păşi spre casa Tatălui, fericitul Papă Ioan al XXIII-lea l-a privit pe secretarul său care-l veghea plângând şi i-a spus: „De ce plângi? E un moment de bucurie acesta, e un moment de glorie”.

Sărbătoarea pe care o trăim astăzi, în ziua închinată pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, e moment de tristeţe, de descurajare sau e un moment de bucurie, de speranţă? La ce să reflectăm în această zi: la moarte sau la viaţă?

Valul de tristeţe care se revarsă asupra noastră, amintindu-ne acum de răposaţii noştri, de momentele frumoase petrecute cu ei, de tot ceea ce au însemnat şi au făcut pentru noi, ne poate face ca primul gând să fie îndreptat spre moarte. Şi nu e nici greşit, nici rău ca în această zi să ne oprim puţin din mersul firesc al lucrurilor şi să medităm şi asupra acestei realităţi: moartea!

„Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12). În faţa morţii omul dintotdeauna şi pentru totdeauna este încercat fie de indiferenţă: îşi argumentează poziţia pe teoria reincarnării sau pe ipoteza lui Epictet: „Atât cât existăm noi, moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm”; fie de teamă: moartea este privită ca dispariţia definitivă, sfârşitul a toate; fie de speranţă: moartea privită ca o trecere spre o nouă viaţă, o viaţă veşnică într-o stare nouă, glorioasă.

Moartea, deşi intrată în lume – dar  nu din voinţa lui Dumnezeu, căci ne învaţă Scriptura: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii (…). El l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Iar prin pizma Diavolului moartea a intrat în lume” (Înţ 1,13; 2,23-24) – nu  are ultimul cuvânt în viaţa noastră. Permisă şi îngăduită de Dumnezeu pentru ca răul, păcatul să nu devină nemuritor, să nu dăinuie veşnic, ea a fost învinsă prin Cristos – om  şi Dumnezeu – cel dintâi care a înviat din morţi: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,21-22). Căci, aşa cum ne învaţă evanghelia acestei zile: „Aceasta este voinţa Tatălui: oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţă veşnică”.

Aşadar, medităm asupra morţii, dar nu ne oprim aici; suntem îndureraţi de plecarea celor dragi dintre noi, dar nu ne rezumăm la tristeţe; simţim cum inima noastră suspină, dar încercăm să o pregătim pentru îndemnul ce va răsuna curând: Sursum corda! Sus inimile! Da, sus inimile, pentru că omul, creştinul, fiecare dintre noi, aşteptăm împlinirea promisiunii Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt: viaţa veşnică. În fiecare dintre noi în această zi trebuie să-şi facă loc speranţa exprimată de Iob în prima lectură: „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că în ziua de apoi el se va ridica pe ţărâna morţilor; cu trupul meu voi sta în picioare şi cu ochii mei de carne îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi”.

Credem noi cu adevărat această realitate a învierii? Gândurile, cuvintele, faptele noastre de zi cu zi, dau ele mărturie în favoarea noastră şi a credinţei noastre? Trăim noi cu această speranţă a revederii celor dragi şi a întâlnirii cu Dumnezeu?

Sărbătoarea de astăzi nu este doar o zi a manifestării dragostei faţă de cei ce au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii, nu este doar un moment potrivit pentru a ne aminti de cei plecaţi, ci este o zi a examenului de conştiinţă: să vedem care este credinţa şi speranţa noastră în faţa a două realităţi: moartea şi întâlnirea cu Domnul. Este timpul să facem linişte în noi şi în jurul nostru şi să vedem cât de convinşi suntem noi de faptul că „dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit”; că „am fost îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos”; că „vom fi salvaţi prin mijlocirea lui Cristos de mânia lui Dumnezeu”, adevăruri proclamate de cea de a doua lectură.

După cum alţii au trăit convinşi de aceste realităţi învăţate prin meditarea cuvintelor lui Iob, ale apostolului Paul şi ale lui Isus Cristos, din sfânta evanghelie, acum e rândul nostru să ne petrecem viaţa cu aceste convingeri. E rândul nostru să trăim în aşteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, când, la împlinirea timpului ni se vor arăta realităţile descrise de cuvintele Scripturii: „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).

E important să evidenţiem că această aşteptare a împlinirilor trebuie să fie o aşteptare activă, aşa cum ne învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: „Aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte corpul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină” (GS 39). Nu avem voie să ne sustragem de la datoriile noastre zilnice, de la obligaţiile pe care le avem faţă de cei de lângă noi şi faţă de lumea întreagă şi să aşteptăm pasivi, visători şi cu mâinile-n sân împlinirea timpurilor. Să ne întrebăm cu toţii cum trăim noi această aşteptare? Ce facem pentru ca şi cel de lângă noi să privească încrezător spre ziua întâlnirii cu Domnul? Cum contribuim noi ca să înlocuim această cultură a morţii care ne înconjoară, cu o cultură a vieţii şi a respectului faţă de demnitatea persoanei? Cât de angajaţi suntem în această lume, pentru această lume, cu această lume în care trăim?

În viaţa sfântului Camil de Lellis, se povesteşte, că printre principalele sale locuri pe care şi le alegea pt meditaţie, se număra şi cimitirul. Mergea adesea să viziteze cimitirele şi spunea că acolo, în cimitir, învaţă mai ales cum să folosească bine timpul. Privind mormintele îşi spunea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa cea veşnică; iar eu, care dispun încă de timp, ce fac pentru mântuirea mea?”.

Aşadar, sursum corda! Sus inimile! Căci noi încă mai avem timp să lucrăm la mântuirea noastră! Sus inimile şi să lăsăm tristeţea, descurajarea! Sus inimile şi să ne învăluim în bucuria ce ne-o dă certitudinea că Dumnezeu ne iubeşte, iar dovada stă în faptul că „Isus Cristos a murit pentru noi pe când eram încă păcătoşi”. Să ne întărim în această zi în convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa. Să ne însuşim cuvintele sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea: „Într-un fel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă neantul şi altfel trăieşti când ştii că la capătul vieţii te aşteaptă Dumnezeu”, acel Dumnezeu care este mândria noastră şi cu care am fost împăcaţi de Isus Cristos. Fiecare zi ce trece ne poartă spre această întâlnire, ne poartă spre viaţa veşnică!

„Aceasta este voinţa Tatălui, ca oricine crede în Fiul să aibă viaţă veşnică” şi noi trebuie să contribuim ca acest adevăr să fie cunoscut şi trăit de toţi! Amin!

Predica e din 2 noiembrie – ziua pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi, dar am postat-o azi în memoria răposaţilor polonezi din tragicului accident aviatic, oameni mari ce sunt înmormântaţi astăzi!

Odihna cea veşnică dă-le-o lor, Doamne!

Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor!

Să se odihnească în pace!

Prin mila lui Dumnezeu. Amin!

Cu toţii vrem să simţim iubirea adevărată: să iubim şi să fim iubiţi cu cea mai adevărată iubire!

Iubirea care calculează, care măsoară până la ce punct poate să ajungă, care se lasă călăuzită de simpatii şi interese… nu slujeşte nimănui. Iubirea autentică nu priveşte la convenienţe, nu caută admiraţie sau recompense, se manifestă în slujire… Iubirea autentică nu are sfârşit (1Cor 13,8), pentru că se naşte şi se menţine prin păstrarea vie în sine a prezenţei inimii iubitoare a Tatălui.

Evanghelia ne învaţă despre caritate şi atinge problema raporturilor interpersonale, care trebuie să fie trăite în caritate adevărată. În lume există atâtea forme ale „iubirii” deoarece Dumnezeul Treime, care este iubire, a imprimat pecetea sa – dacă putem spune aşa – în fiecare lucru creat. În natură, lucrurile sunt conduse de un fel de iubire reciprocă: piatra este atrasă spre pământ, stelele sunt dirijate prin mişcarea de atracţie universală, plantele se îndreaptă spre soare… chiar şi animalele au forma lor de iubire. Şi, urcând pe scara fiinţelor, vedem că orice formă de iubire mai elevată contrazice, într-un oarecare mod, forma cea mai de jos. Forma de iubire care este proprie pietrei atrage spre pământ; copacul, în schimb, creşte în sus.

Şi omul are o formă naturală de iubire: îi iubeşte pe prietenii săi şi îi urăşte pe duşmanii săi. Dar caritatea, care este forma iubirii adevărate, are o direcţie diferită: „Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc. Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Chiar păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei… Voi, însă, iubiţi pe duşmanii voştri…, şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi”.

Nu vom deschide niciodată suficient inima noastră acestei iubiri, pentru care Tatăl l-a trimis la noi pe Fiul său, şi pentru care Fiul a murit pe cruce rugându-se: „Tată, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac”.

Când reuşim, cu harul lui Dumnezeu, să trăim această formă a carităţii, viaţa noastră este plină de o bucurie profundă, specială, de o bucurie care este participare la bucuria lui Dumnezeu. Şi avem atâtea ocazii în care o putem trăi. Da, putem să-i iubim pe duşmanii Bisericii, dar şi pe cei care ne-au criticat, pe cei care au interpretat greşit ceea ce am făcut, pe cei care ne-au făcut vreo nedreptate… Nu este uşor, dar când Domnul ne dă acest har, simţim că suntem uniţi cu el şi că iubim cu adevărat: iubim cu inima sa.

Isus, în Evanghelie, ne propune o listă lungă de acţiuni concrete pe care trebuie să le punem în practică! Să nu ne amăgim că vom reuşi din prima cu toate, dar să ne alegem acum, începând din această seara măcar una! Eu pe care o aleg?

Să-i iubesc pe duşmanii mei?

Să fac bine celor care mă urăsc?

Să-i binecuvântez pe cei care mă blestemă?

Să mă rog pentru cel care îmi face rău?

Să nu-l mai lovesc pe cel ce mă loveşte, ci să întorc şi celălalt obraz?

Să dau şi cămaşa celui care mi-a luat haina?

Să nu uităm: cu măsura cu care măsurăm noi, ni se va măsura şi nouă!

„Înaintează în larg”… „nu te teme”… sunt cuvinte rostite de un om Dumnezeu nu acum 2000 de ani, ci astăzi, aici, acum… Cuvinte rostite nu pentru oameni care au trăit cu veacuri înaintea noastră, ci pentru noi, cei care aici şi acum încercăm să înţelegem mesajul lui Dumnezeu pentru noi.

„Înaintează în larg”… Care larg, Doamne?! Acelaşi spre care m-am îndreptat parcă zadarnic de zeci de ori, asemenea lui Petru care trudise toată noapte şi nu prinsese nimic? Care larg, Doamne?… încotro mă trimiţi? Nu! Lasă-mă! Îmi ajunge! Am tot încercat! Obosit îmi strâng mrejele…Plec!… Le curăţ asemenea lui Petru, nu pentru o nouă încercare, ci pentru un abandon!!!

Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu care ni se impune, ci e un Domn care vrea ca noi să ni-l impunem… E prea gentil ca să ne forţeze libertatea, dar e şi prea irezistibil ca să nu-i cedăm. Să privim la Petru: obosit, trudise zadarnic o noapte întreagă, nu prinsese nimic. Era expert în ale pescuitului! Ştia unde, când şi cum se prinde peşte… Şi apare Isus…fără nicio experienţă în domeniu şi totuşi profesor în toate. „Aruncaţi-vă mrejele”… „învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit”…absolut toată noaptea, absolut trudă şi efort, şi absolut nimic…nimic! Dar Isus rămâne irezistibil şi Petru cedează: „dar dacă porunceşti tu, voi arunca din nou mrejele”. Poate că se gândea Petru: „îi voi arăta eu lui că nu se poate prinde nimic acum, ziua. Îi voi arăta că măcar la asta mă pricep mai bine decât el”…dar… Aşa au făcut şi au prins o mulţime mare de peşti… Şi în loc de o replică de expert a urmat o recunoştinţă plină de căinţă: „Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”…

Cine suntem noi? Mulţimile dornice să asculte cuvântul lui Dumnezeu? Suntem noi un fel de Petru care trudeşte zadarnic fără Dumnezeu şi când e cu Dumnezeu face într-o clipă ce nu reuşeşte în zbuciumul unor zile şi nopţi de trudă? Aici e diferenţa: Dumnezeu poate schimba oricând datele problemei! Dumnezeul nostru e Dumnezeul atotputernic: când suntem cu el, totul e posibil!

Da, suntem şi dornici de a asculta cuvântul lui Dumnezeu, dar suntem şi dornici de a-l trăi, de a-l urma! Ceea ce nu putem face singuri, putem face împreună cu Dumnezeu! Astăzi e timpul unei noi încercări! Acum e momentul pentru o nouă încercare! Acum! Nu mâine seară! Nu noaptea următoare! Nu data viitoare! Ci astăzi, aici şi acum! „Înaintează în larg”, ai încredere în mine, spune Domnul şi nu vei regreta! Uită eşecurile şi concentrează-te asupra acestei noi şanse pe care ţi-o ofer…

Să înaintăm în larg cu încrederea că vom reuşi! Nu suntem singuri! Ci suntem cu acela în faţa căruia spunem împreună cu Petru: „îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!”. Iar el, Domnul nostru, nu se va îndepărta, ci ne va spune: „Nu te teme!”

Să nu mă tem, Doamne, să mă îmbulzesc asemenea mulţimilor să ascult cuvântul tău!

Să nu mă tem, Doamne, să-ţi ascult îndemnurile pe care mi le dai prin cei din jurul meu!

Să nu mă tem, Doamne, să înaintez în larg când tu îmi ceri!

Să nu mă tem, Doamne, să am încredere în tine!

Să nu mă tem, Doamne, să mă recunosc păcătos în faţa ta!

Nu te teme…înaintează cu încredere în largul vieţii…Domnul ne cere acest lucru şi el ne însoţeşte! Să nu ne temem..nu suntem singuri…niciodată!

4 septembrie 2008