• Într-o aglomeraţie crescândă de gânduri, cuvinte şi evenimente prea puţin ne oprim să medităm şi să înţelegem cum e să fii iubit de Dumnezeu… Ba mai mult, cum e să fii iubit de un Dumnezeu care este iubire…iubire veşnică, iubire atotputernică! Simţi? Un Dumnezeu care ne iubeşte aşa slabi cum suntem şi care îl trimite pe Fiul său ca noi să avem viaţă!

    Iar noi? Noi ce trebuie să facem? Cum putem răspunde acestui Dumnezeu iubire?

    Evanghelia ne  repetă insistent porunca Domnului: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”. Porunca iubirii creştine este precizată aici într-o manieră nouă. Deja mai înainte, Isus spusese că există două porunci: porunca de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi aceea ce a-l iubi pe aproapele.

    E deja mult, foarte mult, să-l iubeşti pe altul ca pe tine însuţi. Dar porunca Domnului merge mai departe: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aceasta înseamnă mult mai mult, şi aceasta este iubirea creştină: să iubeşti pe alţii cum Isus ne-a iubit. Nu există iubire mai mare, o spune însuşi Isus. Cum este iubirea lui Isus faţă de noi? Este delicată şi mare. El ne numeşte prietenii săi şi ne explică: un servitor nu cunoaşte secretele stăpânului său, în schimb, el ne-a făcut să intrăm în intimitatea sa, ne-a făcut să cunoaştem, să spunem aşa, secretele familiei sale: „Tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”.

    Uneori ne gândim la caritate ca la o iubire oarecum impersonală, puţin distantă, care nu caută în mod real intimitatea. Domnul, însă, ne dă un exemplu diferit: a ne deschide spre alţii înseamnă a accepta ca ei să cunoască secretele noastre, a accepta să împărţim cu ei lucrurile cele mai intime, dacă Dumnezeu ne dă acest har. Această iubire delicată este, în acelaşi timp, mare, puternică: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Iată modelul: iubirea unui om-Dumnezeu răstignit şi înviat, care pentru noi a mers până la sacrificiul suprem, dându-şi viaţa sa. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii în acest mod. Este extraordinar, este înspăimântător într-un oarecare sens, dar aceasta este vocaţia noastră. Primii creştini au înţeles bine, într-atât că au schimbat limbajul, nu mai spuneau: Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, ci: Să-l iubeşti pe aproapele mai mult decât viaţa proprie. „Să-i iubeşti pe alţii mai presus decât propriul tău suflet”, adică mai mult decât propria-ţi viaţă. Este, într-adevăr, aceasta o vocaţie teribilă, nu vom reuşi niciodată să mergem până la sfârşitul acestui drum, dar este vocaţia noastră şi este bine pentru noi să ne gândim şi să-i cerem Domnului ajutorul pentru a progresa pe această cale a iubirii fraterne delicate şi mari.

    Pare atât de greu… irealizabil… Cel mai uşor ne vine să spunem: „Aşa ceva nu e pentru mine”… Dar, peste veacuri, răsună cuvântul sfântului Augustin: „Dacă atâtea şi atâţia au putut, eu de ce nu aş putea?”.

    Să-l ascultăm puţin pe Augustin, într-un dialog de iubire cu Dumnezeu:

    „O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin zi şi noapte. Când te-am cunoscut pentru prima dată, m-ai înălţat către tine ca să văd că există ceva care trebuie să fie văzut, dar să văd de asemenea şi că nu eram încă în stare să-l văd. Ai orbit nevolnicele mele priviri cu strălucirea ta atât de puternică încât m-am cutremurat de iubire şi de înfricoşare. Am înţeles că mă aflam departe de tine, într-un ţinut al neasemănării, unde mi se părea că aud din înălţimi glasul tău…Căutam calea de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu o găseam

    Târziu te-am iubit, frumuseţe, atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, şi în urâţenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu ţipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat şi ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete şi mi-e foame de tine! M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta!”

    28 august 2008, sărbătoarea sfântului Augustin

  • Prea obosit ca să mai pot suporta tăcerea, dar şi

    Prea obosit ca să vorbesc reuşind să vă acopăr strigătul.

    Prea obosit ca să mai rezist durerii dezbinării,dar şi

    Prea obosit ca să lupt şi să reuşesc să refac unitatea.

    Prea obosit să nu-mi doresc să fim din nou ca unul,dar şi

    Prea obosit să găsesc singur drumul ce duce spre acest unul.

    Prea obosit să mă apăr de degetele ce se întind spre mine judecându-mă, dar şi

    Prea obosit de atâtea degete câte am îndreptat spre alţii condamnându-i.

    Prea obosit să mă prefac că nu aud ce şi cum spun cei de la masa cealaltă, dar şi

    Prea obosit să mă străduiesc să vorbesc încet ca să nu mă audă cei de la masa alăturată.

    Prea obosit să-mi fie frică să ies la fotbal când ieşi tu, dar şi

    Prea obosit să alerg nu ca să câştig, ci ca să pierzi tu.

    Prea obosit ca să mă uit peste umăr ca nu cumva să mă vezi, dar şi

    Prea obosit să-ţi văd privirea ce mă caută când te ascunzi.

    Prea obosit ca să nu-mi pese că suntem colegi, dar şi

    Prea obosit ca să reuşesc singur să mi te fac prieten.

    Prea obosit de gândul că abia aşteptăm să scăpăm unul de altul, dar şi

    Prea obosit că nu reuşesc să te fac să-mi fii „aproapele”.

    Prea obosit ca să-ţi demonstrez matematic că ai şi tu vină pentru dezbinare, dar şi

    Prea obosit ca să recunosc toată vina care mă apasă.

    ŞI TOTUŞI…

    Nu prea obosit să sper!

    Să sper că tu nu eşti la fel de obosit!

    Iar dacă nu eşti la fel de obosit, luptă tu mai mult pentru NOI!

    Luptă tu mai mult împotriva dezbinării!

    Luptă tu mai mult ca să nu mai fiu condamnat fără posibilitatea de a mă apăra!

    Luptă tu mai mult ca să nu mai condamn fără să ascult!

    Luptă tu mai mult ca să fim o clasă cu 20 de studenţi şi nu 20 de clase cu câte un student!

    Luptă tu şi ajută-mă şi învaţă-mă şi pe mine să lupt pentru NOI!

    Hai, hai să ne ridicăm din mocirla dezbinării în care ne atragem şi ne împingem unii pe alţii!

    Iar de şi tu eşti la fel de obosit, hai să stăm în linişte împreună!

    Să luăm o pauză tăcută care să ne ducă spre o împăcare.

    Să ne odihnim, să stăm împreună, pentru că încă nu e prea târziu!

    Încă nu e, dar mâine poate că va fi!

    Iartă-mă că sunt prea obosit şi că fac prea puţin pentru noi!

    Iartă-mă că te-am obosit şi pe tine!

    Eu iert şi uit totul!

    Iartă şi uită!

    Iartă-mă!

    Iartă!

    (cred că eram la începutul anului VI… prin toamna lui 2007…

    Era dedicat colegilor mei şi mie într-un moment de tensiune)

  • Viaţa noastră este marcată de necesităţi: de a respira, de a mânca, de a simţi, de a relaţiona etc. Printre ceea ce ne marchează viaţa ca o necesitate este şi nevoia de a simţi iertarea şi de a o dărui, de a simţi îndurarea. Omul are nevoie să simtă, măcar din când în când, îndurarea, fie a celor din jurul său, fie îndurarea divină.

    A vorbi despre divina îndurare înseamnă a face trimitere la cel puţin două persoane: sfânta Faustina Kowalska (1905-1938) şi Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005). Sora Faustina este cea căreia, la 22 februarie 1931, i-a apărut Isus cerându-i să-i picteze imaginea şi să scrie dedesubt: „Isuse, am încredere în tine!” şi totodată să răspândească devoţiunea către divina îndurare. Acest lucru s-a şi întâmplat şi astfel în toată lumea a ajuns să fie cunoscut Rozariul Divinei Îndurări  şi să se înalţe rugăciuni pentru a beneficia de milostivirea divină.

    Papa Ioan Paul al II-lea a fost cel care, atunci când a canonizat-o pe sora Faustina, a stabilit ca în fiecare an, în Duminica Albă (prima duminică după Paşte), să fie sărbătoarea Divinei îndurări. Era 30 aprilie 2000. Cinci ani mai târziu, la 2 aprilie 2005, tocmai în ajunul sărbătorii milostivirii divine, Sfântul Părinte intra în casa Tatălui, pentru a se bucura din plin de îndurarea Domnului.

    Şi pentru că „dăruind, vom dobândi”, pe lângă implorarea în rugăciune a milostivirii divine, trebuie să oferim şi noi îndurare celor din jurul nostru.

    Rozariul Divinei Îndurări se poate găsi la http://spiritualitate.donbosco.ro/rugaciuni/rozariul_si_novena_indurarii_divine.php

decembrie 2025
D L M M J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031