Într-o aglomeraţie crescândă de gânduri, cuvinte şi evenimente prea puţin ne oprim să medităm şi să înţelegem cum e să fii iubit de Dumnezeu… Ba mai mult, cum e să fii iubit de un Dumnezeu care este iubire…iubire veşnică, iubire atotputernică! Simţi? Un Dumnezeu care ne iubeşte aşa slabi cum suntem şi care îl trimite pe Fiul său ca noi să avem viaţă!
Iar noi? Noi ce trebuie să facem? Cum putem răspunde acestui Dumnezeu iubire?
Evanghelia ne repetă insistent porunca Domnului: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”. Porunca iubirii creştine este precizată aici într-o manieră nouă. Deja mai înainte, Isus spusese că există două porunci: porunca de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima şi aceea ce a-l iubi pe aproapele.
E deja mult, foarte mult, să-l iubeşti pe altul ca pe tine însuţi. Dar porunca Domnului merge mai departe: „Să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aceasta înseamnă mult mai mult, şi aceasta este iubirea creştină: să iubeşti pe alţii cum Isus ne-a iubit. Nu există iubire mai mare, o spune însuşi Isus. Cum este iubirea lui Isus faţă de noi? Este delicată şi mare. El ne numeşte prietenii săi şi ne explică: un servitor nu cunoaşte secretele stăpânului său, în schimb, el ne-a făcut să intrăm în intimitatea sa, ne-a făcut să cunoaştem, să spunem aşa, secretele familiei sale: „Tot ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă”.
Uneori ne gândim la caritate ca la o iubire oarecum impersonală, puţin distantă, care nu caută în mod real intimitatea. Domnul, însă, ne dă un exemplu diferit: a ne deschide spre alţii înseamnă a accepta ca ei să cunoască secretele noastre, a accepta să împărţim cu ei lucrurile cele mai intime, dacă Dumnezeu ne dă acest har. Această iubire delicată este, în acelaşi timp, mare, puternică: „Nimeni nu are o mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi”. Iată modelul: iubirea unui om-Dumnezeu răstignit şi înviat, care pentru noi a mers până la sacrificiul suprem, dându-şi viaţa sa. Noi suntem chemaţi să ne iubim unii pe alţii în acest mod. Este extraordinar, este înspăimântător într-un oarecare sens, dar aceasta este vocaţia noastră. Primii creştini au înţeles bine, într-atât că au schimbat limbajul, nu mai spuneau: Să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, ci: Să-l iubeşti pe aproapele mai mult decât viaţa proprie. „Să-i iubeşti pe alţii mai presus decât propriul tău suflet”, adică mai mult decât propria-ţi viaţă. Este, într-adevăr, aceasta o vocaţie teribilă, nu vom reuşi niciodată să mergem până la sfârşitul acestui drum, dar este vocaţia noastră şi este bine pentru noi să ne gândim şi să-i cerem Domnului ajutorul pentru a progresa pe această cale a iubirii fraterne delicate şi mari.
Pare atât de greu… irealizabil… Cel mai uşor ne vine să spunem: „Aşa ceva nu e pentru mine”… Dar, peste veacuri, răsună cuvântul sfântului Augustin: „Dacă atâtea şi atâţia au putut, eu de ce nu aş putea?”.
Să-l ascultăm puţin pe Augustin, într-un dialog de iubire cu Dumnezeu:
„O, veşnic adevăr şi adevărată iubire şi veşnicie iubită! Tu eşti Dumnezeul meu, după tine suspin zi şi noapte. Când te-am cunoscut pentru prima dată, m-ai înălţat către tine ca să văd că există ceva care trebuie să fie văzut, dar să văd de asemenea şi că nu eram încă în stare să-l văd. Ai orbit nevolnicele mele priviri cu strălucirea ta atât de puternică încât m-am cutremurat de iubire şi de înfricoşare. Am înţeles că mă aflam departe de tine, într-un ţinut al neasemănării, unde mi se părea că aud din înălţimi glasul tău…Căutam calea de a dobândi puterea de care aveam nevoie pentru a mă bucura de tine, dar nu o găseam
Târziu te-am iubit, frumuseţe, atât de veche şi totuşi atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, şi în urâţenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Şi mă ţineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat şi ai sfâşiat cu ţipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat şi ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ţi-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ţi-am simţit gustul, iar acum mi-e sete şi mi-e foame de tine! M-ai atins şi ai aprins în mine dorinţa după pacea ta!”
28 august 2008, sărbătoarea sfântului Augustin

