Prea târziu te-am iubit…

Uneori îţi trebuie o clipă ca să îţi dai seama de o problemă

şi o viaţă ca să o rezolvi!

Îl vedeam apropiindu-se. Ştiam că se va opri lângă mine pe bancă, dar nu ştiam de ce. Era bătrân, cu părul alb, dar cu ochi limpezi ce-mi vorbeau despre o pace a sufletului, o tinereţe a inimii şi o înţelepciune a minţii. S-a aşezat lângă mine. Ştia că sunt seminarist, dar nu am întrebat de unde.

S-a uitat la foaia din mâna mea şi a zâmbit văzând textul: „Dacă aş putea trăi din nou, dacă aş fi din nou copil sau tânăr, dacă aş mai avea o viaţă, aş face mai mult bine, aş fi mai atent cu ceilalţi, mi-aş lua mai în serios vocaţia, datoriile…”. Era regretul senectuţii.

„Cu siguranţă voi – începu el să-mi spună – cei care încă nu sunteţi pătrunşi de grija trecerii irecuperabile a timpului – nu creşteţi la umbra unor astfel de reflecţii. Prinşi în mirajul faptului că încă puteţi înlocui acel „dacă aş…” cu „mai am timp”, neglijaţi deseori un adevăr fundamental: avem o singură viaţă, ireversibilă, iar trăirea acesteia, după Judecată, ne va aduce Raiul sau Iadul. Nimănui nu i-a fost dat mai mult de o viaţă pentru a-şi „câştiga” mântuirea”.

Tăceam şi mă uitam la el. N-am spus nimic, deşi el a citit pe chipul meu mâhnirea adusă de astfel de afirmaţii. Şi într-adevăr voiam să-i spun că eu sunt dintre cei care ştiu pe ce lume trăiesc, că ştiu ce fel de viaţă trăiesc.

Dar a început tot el să vorbească, vorbea uşor şi apăsând fiecare cuvânt: „Degeaba încerci să te împlineşti uman, spiritual şi intelectual arătându-te social, raţional, religios, creator etc.; degeaba încerci să valorifici şi să fructifici talanţii primiţi, dacă îţi priveşti viaţa ca într-un culoar. Degeaba dacă nu reuşeşti să trăieşti decât ca-ntr-un culoar. Degeaba!”

„Ce vreţi să spuneţi? De ce degeaba? Şi ce culoar?”, i-am replicat grăbit, căci prin ceea ce spusese arăta că mă cunoaşte bine, prea bine. Aceasta pentru că deseori mi s-a întâmplat să-mi văd existenţa ca viaţa într-un culoar: un spaţiu venind de undeva şi ducând undeva, un culoar cu diferite intrări şi ieşiri aflate pe parcursul lui.

„De ceva timp mă uit la tine. Te privesc de ceva timp. Iar ceva timp înseamnă ani”.

Am tresărit şi-am dat să mă ridic: „Mă urmăriţi de ani?!”.

El mi-a zâmbit. Mi-a făcut semn să rămân şi mi-a spus: „Da, de ani te observ. Şi te-am văzut în fel şi fel de stări. De la cele mai înălţătoare până la cele mai puţin demne. Eu te-am văzut cum vieţuieşti pe acest culoar al vieţii. Eu te-am văzut!

Te-am văzut şi în clipele când vieţuiai hazardant sau, altfel spus, neasumat, indiferent. Adică te-am văzut când te-ai lăsat condus la fiecare pas doar de „ce-o fi o fi” şi „până când o fi”. Te-am văzut şi atunci când ai fost „căldicel”, când te regăseai în textul Apocalipslui: „cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16). Dar te-am văzut şi când trăiai implicat, asumat, când erai convins că propria viaţă ne este pusă de Creator în mâinile noastre, că nimeni şi nimic nu ne împlineşte fără voinţa şi aportul nostru. Dar aceste oscilaţii nu-ţi fac bine şi-aş vrea…”.

„Vorbeşti după război, bătrâne”, i-am replicat nervos, căci, într-adevăr, prea mă cunoştea. „Ştii tu că prin acest culoar trec uneori plin de siguranţă, în echilibru sprijinit la stânga şi la dreapta, dar alteori mă simt atât de limitat. Şi nu înţeleg de ce. Doar sunt acelaşi eu?! De ce în loc de educaţie şi formare văd uneori doar restricţie şi obligaţie. De ce? De ce nu înţeleg mereu că eu trăiesc nu ca să nu fac răul, ci ca să fac binele, căci ştiu că religia mea este „fă binele” (cf. Mt 7,12) şi nu este doar „nu fă răul” (cf. Tob 4,15). Ei bine, asta aş vrea să-mi spui: de ce. Căci de probleme mi-am dat singur seama. Să-mi spui de ce şi cum să fac să nu mai fie, aceasta ar fi cu-adevărat o noutate pe care mi-ai aduce-o”.

„Vezi tu, spuse gânditor, uneori îţi trebuie o clipă ca să îţi dai seama de o problemă şi o viaţă ca să o rezolvi. Da, aş vrea să-ţi spun de ce, dar nu ştiu dacă pot sau dacă tu poţi înţelege. Însă îţi pot spune cum să faci să nu mai fii în viaţa ta şi da şi nu, ci să fii mereu da.

Trăieşte sub semnul chemării: prezenţa ta aici nu e jocul întâmplării, nu e doar rodul voinţei tale, ci este împlinirea şi consolidarea unei chemări. Să nu uiţi niciodată că eşti chemat şi vei fi ales şi trimis numai în măsura în care trăieşti ca un adevărat „ascultător la chemare” şi nu ca „stăpân al chemării”. Dar pentru aceasta trebuie să te rogi. Aici este cheia şi soluţia multor probleme.

Rugăciunea este întreţinerea chemării, dar trebuie să te rogi bine. Altfel spus, trebuie să înveţi să spui „Facă-se voia ta”.

Nu ştii să te rogi! Dar ştii ce e şi mai grav?! Că nu ceri să fii învăţat să te rogi, aşa cum au cerut apostolii (cf. Lc 11,1ş.u.). Trebuie să ceri şi să înveţi că Breviarul, meditaţia, Liturghia şi rozariul nu sunt în mod imediat rugăciuni. Ci acestea devin rugăciuni în măsura în care: te pun în dialog cu Tatăl; îţi dau convingerea că vei primi ceea ce ai cerut, că vei găsi ceea ce cauţi şi ţi se va deschide uşa la care ai bătut; şi se termină cu facă-se voia ta.

Şi să nu uiţi de ascultare, acea ascultare asumată care naşte atât de mult necesara virtute a responsabilităţii personale care elimină orice spirit gregar şi face din tine un subiect de valoare şi cu valori”.

„Dar…”, voiam să îi spun că nu e atât de simplu pe cât zice, că e mult mai complicat, însă mi-a făcut un semn blajin să tac.

„Fă aceasta şi vei avea viaţă. Fă aceasta şi vei alerga sigur pe tine prin viaţă şi spre viaţă. Fă aceasta şi vei vedea că-n viaţa poţi ieşi de pe culoar în aer liber şi vei putea privi în sus şi-n jos, la stânga şi la dreapta şi vei vedea mereu deasupra ta un soare luminos, călăuzitor, simbol al lui Cristos. Să nu spui că e imposibil şi că e greu mai înainte de a încerca. E prea devreme pentru descurajări”.

…

El a plecat. Eu am rămas ca să trăiesc precum mi-a spus. Şi nu e imposibil.

(20 martie 2007)

Varianta originală o făcusem aşa:

Viaţa într-un culoar!

Tot mai des întâlnim evocat un regret al senectuţii: „Dacă aş putea trăi din nou, dacă aş fi din nou copil sau tânăr, dacă aş mai avea o viaţă, aş face mai mult bine, aş fi mai atent cu ceilalţi, mi-aş lua mai în serios vocaţia, datoriile etc.”.

Cu siguranţă noi – cei care încă nu suntem pătrunşi de grija trecerii irecuperabile a timpului – nu creştem la umbra unor astfel de reflecţii. Prinşi în mirajul faptului că încă putem înlocui acel „dacă aş…” cu „mai am timp”, neglijăm deseori un adevăr fundamental: avem o singură viaţă, ireversibilă, iar trăirea acesteia, după Judecată, ne va aduce Raiul sau Iadul. Nimănui nu i-a fost dat mai mult de o viaţă pentru a-şi „câştiga” mântuirea, fericirea, visio Dei.

Dimensiunile împlinirii vieţii noastre: umană, spirituală şi intelectuală, care trebuie să coexiste complementar, fac din noi oameni raţionali, sociali, religioşi, inteligenţi, creatori etc. Necesitatea valorificării şi fructificării acestor dimensiuni şi potenţialităţi vine şi ne somează să conştientizăm felul nostru de viaţă şi de vieţuire: ce fel de viaţă trăiesc/trăim, aici şi acum?

O analiză a realităţilor ce ne înconjoară zi de zi (persoane, acţiuni, situaţii, lucruri etc.) şi, mai ales, o atentă introspecţie, evidenţiază trăirea de aici şi de acum ca viaţa într-un culoar. Realitatea la care trebuie să ne trimită culoarul nu este un spaţiu strâmt, incomod, sufocant, ci doar un spaţiu cuprins între doi „pereţi” (regulamentul şi formatorii), un culoar venind de undeva şi ducând undeva, un culoar cu diferite intrări şi ieşiri aflate pe parcursul lui. Pe acest coridor ne deplasăm prin proprie alegere şi sub călăuzirea providenţei divine.

Atunci când vorbim despre această realitate a vieţii într-un culoar suntem purtaţi în două direcţii: pentru unii este siguranţa mişcării, este echilibru, este sprijin la stânga şi la dreapta. Pentru alţii (care uneori pot fi aceiaşi din primul caz) apare sindromul claustrofobiei, teama sufocării, groaza limitării. Echilibrul acestor imagini este realizat doar în măsura în care cei doi „pereţi” necesari formării şi vieţii în comun îşi au ca prim scop şi centru de acţiune educaţia – formarea. Dacă, în schimb, accentul e pus pe restricţie – obligaţie, prezenţa lor, care şi aşa este temporară (se termină în 6-7 ani), este zadarnică. Factor esenţial în această elaborare a scopului trebuie să fie conştientizarea (reciprocă!) a realităţii credinţei noastre: creştinismul nu este religia lui „nu fă răul” (cf. Tob 4,15), ci religia lui „fă binele” (cf. Mt 7,12). Cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să realizăm în deplasarea noastră pe acest coridor spre viaţă (colaborând cu cei doi „pereţi” şi ajutaţi de ei) nu e cum să nu facem răul, ci cum să facem binele.

Deşi ne mişcăm pe acelaşi culoar trăim totuşi diferit de la o zi la alta sau de la o persoană la alta. Se pot constata trei atitudini în această viaţă de culoar. O vieţuire hazardată sau, altfel spus, vieţuirea neasumată, indiferentă. Avem o astfel de trăire când ne lăsăm conduşi la fiecare pas doar de „ce-o fi o fi” şi „până când o fi”. Suntem apoi deseori surprinşi în vieţuirea „căldicică” sau cvasi-asumată. Este vieţuirea oscilantă, atât de lapidar respinsă de Apocalipsul sfântului Ioan: „cunosc faptele tale că nu eşti nici rece, nici cald. O, de ai fi sau rece, sau cald! Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici cald, nici rece, te voi vărsa din gura mea” (Ap 3,15-16). Un alt mod – deloc utopic – este vieţuirea implicată sau asumată. Aceasta din urmă este vieţuirea ghidată după credinţa că propria viaţă ne este pusă de Creator în mâinile noastre: nimeni şi nimic nu ne împlineşte fără voinţa şi aportul nostru.

Nici una dintre aceste vieţuiri nu defineşte o persoană anume, ci toate trei se pot regăsi succesiv în unul fiecare dintre noi. Totodată în aceste vieţuiri sunt înregistrate progrese şi regrese; sunt remarcate treceri de la o atitudine la alta; există încăpăţânare în neasumarea deplasării şi statornicie în asumare ei.

Astfel, fiind întâlnite zi de zi toate aceste trăiri, se poate spune că este falsă afirmaţia că totul e bine şi frumos, că totul e roz în căsuţa noastră. De asemenea, fals este şi să susţinem o situaţie dezastruoasă şi definitiv pierdută, iremediabilă. Împreună cu aceste două falsităţi, bine ar fi să facem să cadă şi concepţia necesităţii unităţii în pedepsire (fie ea chiar pedeapsă medicinală) după depăşitul principiu muschetar „toţi pentru unul”.

Cu siguranţă, benefică pentru unul fiecare dintre noi ar fi şi eliberarea de sub principiul „capul plecat sabia nu-l taie”, căci continuarea acestei ziceri este cât se poate de adevărată: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede”. Ascultarea este esenţială pentru noi, este condiţie sine qua non pentru viaţa noastră, face parte din alegerea noastră, dar ea îşi pierde orice semnificaţie şi valoare când aduce o viaţă gârbovită, lipsită de minunatul dar al vederii soarelui, simbol al lui Cristos, al înţelepciunii, al vieţii. Dimpotrivă o ascultare educativă se face tocmai privind spre soare şi alegând să asculţi. Doar ascultarea asumată naşte atât de mult necesara virtute a responsabilităţii personale care elimină orice spirit gregar şi face din unul fiecare dintre noi subiect de valoare şi cu valori. Prezenţa responsabilităţii personale este garanţia că dincolo de cantitate (mulţi) suntem calitate (buni).

Vieţuim pe acest culoar, care se va sfârşi foarte curând pentru unii şi curând pentru alţii. Ce viaţă vom avea dincolo de acest culoar depinde de modul în care ne-am asumat trăirea (bună sau mai puţin bună, dar asumată!). Chiar dacă uneori ne este frică de sfârşitul culoarului, fără nimeni şi nimic la stânga şi la dreapta, trebuie să credem că, aşa cum există o singură viaţă pentru a ne „câştiga” mântuirea, avem o singură şansă pentru a învăţa să mergem singuri şi drept, şi, dacă profităm de această şansă, dincolo de culoar vom alerga siguri pe noi prin viaţă spre viaţă.

(6 martie 2007 – eram seminarist!)

Prezentarea Scrisorii sfântului părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii – meditaţie!

Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea, ca şi predecesorii săi, s-a arătat întotdeauna preocupat de Biserică şi de starea şi situaţia preoţilor. Acest lucru îl reflectă şi prezentul document dat la 16 iunie 2009, pentru deschiderea Anului Sfintei Preoţii, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la dies natalis a sfântului Ioan Maria Vianney.

Parcurgând această scrisoare, care ni-l oferă tuturor drept model pe sfântul paroh de Ars, înţelegem că dincolo de modelele sfinţilor este însuşi Isus Cristos care ne vorbeşte prin ei, este însuşi Dumnezeu care ne aminteşte, prin vocea suveranului pontif, cuvintele sfântului Apostol Paul: „Caritas Christi urget nos – Iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14). La ce ne constrânge această iubire a lui Cristos?

Iubirea lui Cristos ne constrânge să înţelegem că preoţia este şi rămâne dar şi mister. Un dar făcut de Dumnezeu Bisericii şi totodată un dar făcut omenirii, darul lui Dumnezeu făcut omului. Totodată este un mister pe care trebuie să-l aprofundăm cu convingerea că nu-l vom putea epuiza niciodată, un mister pe care nu vom putea să-l înţelegem niciodată pe deplin: „el însuşi, preotul – ne învaţă Ioan Maria Vianney -, nu va înţelege bine acest mister decât în cer” (6). Şi ni se atrage atenţia că avem obligaţia să ferim acest mare dar şi mister de profanare căci Biserica suferă şi plânge din cauza infidelităţii unor preoţi, iar lumea scoate din aceste infidelităţi motiv de scandal şi refuz (cf. 5).

Iubirea lui Cristos ne constrânge să conştientizăm cât de important este pentru un preot startul. Sfântul Părinte şi-l aminteşte şi ni-l prezintă pe primul său paroh: un model de dăruire fără rezerve (cf. 4). Pentru noi, cei tineri, este important să simţim impulsul pe care ni-l oferă cei ce ne sunt părinţi parohi, după cum şi pentru cei mai înaintaţi în vârstă este important să-şi amintească de elanul lor de la început. Un început sănătos, rodnic, puternic aduce mereu un drum plin de rezultate binecuvântate. Trebuie combătut pericolul ca tinerii să nu mai fie preocupaţi de startul lor şi totodată trebuie vegheat ca parohii să rămână mereu un model şi o încurajare pentru cei care vin spre Cristos păşind pe urmele lor.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să mărturisim, să fim martori mai mult decât învăţători. Aici Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea ne aminteşte adevărul proclamat de predecesorul său, papa Paul al VI-lea: „Omul contemporan îi ascultă mai cu plăcere pe martori decât pe învăţători, sau dacă-i ascultă pe învăţători face asta pentru că sunt nişte martori” (16). Este necesar ca fiecare preot să se distingă printr-o puternică mărturie a vieţii, să se distingă printr-o viaţă care să fie cu adevărat evanghelică şi care să lase să se vadă prezenţa lui Dumnezeu.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să purtăm iubirea și  valorile care lipsesc. Plecând spre noua sa parohie de la Ars, episcopul i-a spus lui Ioan Maria Vianney: „Nu există multă iubire faţă de Dumnezeu în parohia aceea; dumneavoastră trebuie să o duceţi acolo” (7). La rândul nostru trebuie să purtăm iubire în locurile în care ajungem, să lăsăm să se dezvolte toate virtuţile în cei pe care-i întâlnim. Suntem provocaţi să ne întrebăm ce am adus noi în comunităţile noastre? Ce sădim noi în viaţa celor care ne întâlnesc? Ce transmitem?

Iubirea lui Cristos ne constrânge ca persoana şi misiunea noastră să coincidă. „Ceea ce trebuie să învăţăm mai întâi de la Ioan Maria Vianney este identificarea sa totală cu propria slujire”, ne învaţă Sfântul Părinte. Este necesar să veghem ca viaţa noastră să nu fie împărţită într-o viaţă serioasă şi o alta uşuratică. Suntem chemaţi să opunem rezistenţă tendinţelor omniprezente de a ne împărţi viaţa pe bucăţi. Să ne identificăm întotdeauna cu propria misiune aşa cum Dumnezeu s-a identificat cu omul: Dumnezeu nu a voit să ne mântuiască de la distanţă, ci identificându-se cu noi, cu oamenii. Să fii mereu şi în faţa tuturor acelaşi, la asta ne cheamă, ne constrânge iubirea lui Cristos! Într-una din călătoriile sale în America Latină un copil s-a apropiat de Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea şi i-a spus: „Te ştiu! Te ştiu de la televizor! Eşti Papa! Te ştiu şi mă bucur să văd că în realitate eşti ca la televizor şi la televizor eşti ca în realitate… Mereu acelaşi!”.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să ne placă să stăm în Biserică şi în biserică. Să ne placă să stăm în Biserică, adică să credem şi să mărturisim aceleaşi adevăruri pe care ea le învaţă, să ne placă să stăm între şi cu preoţii. Mereu ni se spunea că atunci când preotului îi place să stea mai mult cu alţii decât cu ai săi, decât cu cei ce sunt ca el, e timpul să-şi facă o examinare serioasă, căci s-ar putea să fie în pericol. Totodată să ne placă să stăm în biserică: „Ioan Maria Vianney a ales ca locuinţă a sa biserica… Acolo trebuia să fie căutat atunci când cineva avea nevoie de el” (8). Altfel spus, să fim oameni care ştiu să se lase găsiţi, mereu disponibili, mereu aflaţi în locul în care oamenii se aşteaptă să fie preotul. Disponibilitatea preotului faţă de credincioşi precum şi faţă de confraţii săi lasă să se întrevadă cât de mult se împlineşte prin ceea ce face. Împlinirea noastră a preoţilor constă în a-l întâlni pe celălalt şi a păşi împreună cu el, alături de el, spre Isus Cristos… Preotul trebuie să fie persoana fascinată de om şi de Dumnezeu… Aşa cum filozofii şi profesorii ţin minte texte şi le meditează, preotul trebuie să ţină minte oameni şi să se apropie de ei, să se lase găsit.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să luptăm mai mult pentru sufletul (mântuirea) nostru şi sufletul (mântuirea) celorlalţi. Sfântul paroh de Ars lupta pentru suflete, lupta pentru a trezi în ele căinţa, plângea pentru ele: „Plâng eu pentru că dumneavoastră nu plângeţi”, le spunea penitenţilor săi (14). „A ştiut să transforme inima şi viaţa atâtor persoane, pentru că a reuşit să-i facă să perceapă iubirea milostivă a Domnului” (15). „Vă voi spune reţeta mea, îi spunea el unui confrate preot: le dau păcătoşilor o pocăinţă mică şi restul fac eu în locul lor” (16). Era irezistibil şi-i făcea pe toţi să se încreadă în iubirea milostivă a Domnului. Îngrijindu-se de alţii, nu se uita nici pe sine: avea mare grijă de sufletul său. Veghea ca nu cumva celebrarea sfintelor taine să devină o obişnuinţă. Era convins că „motivul delăsării preotului este că el nu dă atenţie Liturghiei! Dumnezeul meu, cât e de deplâns un preot care celebrează ca şi cum ar face un lucru obişnuit” (11). Nu voia şi nu a lăsat ca sufletul său să aţipească, adică să se obişnuiască cu starea de păcat sau de indiferenţă a enoriaşilor săi (cf. 15). Trebuie să ne îngrijim de noi şi de cei ce ne-au fost încredinţaţi cu deplina convingere că salvarea noastră şi a lor vine de la acelaşi Isus Cristos pe care-l mărturisim: el e mântuirea lumii şi a noastră.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să reevaluăm – astăzi şi aici – relaţia noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu Isus Cristos. Îl cunoaştem noi cu adevărat pe cel pe care-l slujim? Nicolae Steinhardt spunea că „dacă ajungi să-l cunoşti cu adevărat pe Isus Cristos, ţi-e teribil de ruşine să mai păcătuieşti”. Mai avem mult de lucrat la această cunoaştere, însă să fim convinşi că el ne cunoaşte pe deplin. Cristos ne ştie exact aşa cum suntem şi cu toate acestea, ne învaţă sfântul Părinte, „se bazează pe noi! Să ne lăsăm cuceriţi de el!” (23). Dumnezeu crede în om, se încrede în noi şi ne aminteşte fiecăruia: „Te-am ales şi te-am rânduit să duci vestea mea la toate popoarele”.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să ne autoimpunem trăirea sfaturilor evanghelice. Sfântul Părinte ne prezintă modul sublim în care a reuşit parohul de Ars să trăiască sărăcia, castitatea şi ascultarea. „Sărăcia sa nu a fost aceea a unui călugăr sau a unui monah, ci cea cerută unui preot: era bogat pentru a da altora şi foarte sărac pentru el însuşi”. Secretul său a fost simplu: a dat totul şi nu a păstrat nimic (18). Cei care au trăit în preajma lui au putut spune că în privirea lui strălucea castitatea, iar aceasta se întâmpla mai ales pentru faptul că privea întotdeauna spre tabernacol cu ochii unui îndrăgostit (19). Iar ascultarea şi-a trăit-o convins fiind că trebuie să facem întotdeauna numai ceea ce poate să-i fie oferit lui Dumnezeu (cf. 20) şi totodată trăind şi spunând tuturor: „nu există două maniere bune de a-l sluji pe Dumnezeu. Există una singură: a-l sluji aşa cum el vrea să fie slujit” (19). A ştiut să fie fidel fiecărei zile şi nu erou pentru o zi, deşi e mult mai uşor să fii erou pentru o zi sau pentru o clipă, decât să fi fidel fiecărei zile.

Iubirea lui Cristos ne constrânge să credem în tinereţea Bisericii şi în bogăţia carismelor de multe feluri ale laicilor, după cum ne învaţă şi Conciliul al II-lea din Vatican. Este o invitaţie specială adresată tuturor preoţilor de a şti să perceapă o nouă primăvară pe care Duhul o trezeşte în zilele noastre în Biserică (20). Convingerea bunul papă Ioan al XXIII-lea trebuie să fie şi a noastră: „Eu aparţin unei Biserici care este vie şi tânără şi care îşi continuă fără frică lucrarea în viitor”. Un ajutor eficient trebuie să căutăm să primim şi să acceptăm din partea laicilor, încercând cu ajutorul Duhului să discernem spiritele pentru a şti dacă sunt de la Dumnezeu; să căutăm să descoperim şi să valorificăm cu spirit de credinţă carismele de multe feluri ale laicilor, să le recunoaştem bucuros şi să le încurajăm cu râvnă (cf. 20; Presbyterorum Ordinis, nr.9).

La toate aceste acţiuni imediate la care ne constrânge iubirea lui Cristos primim un triplu bonus motivat de faptul că avem obligaţia să contrapunem modelelor viciate care ghidează lumea, modele de virtute care să ajungă să orienteze din nou spre Cristos.

În primul rând este Sfânta Fecioară Maria, pe care, aşa cum ne spune sfântul paroh, am primit-o în dar de la fiul ei: „Isus Cristos după ce ne-a dat tot ceea ce putea să ne dea, a voit să ne facă moştenitori a ceea ce are el mai preţios, adică ai sfintei sale Mame” (23). Ea să trezească în sufletul fiecăruia dintre noi o relansare generoasă a acelor idealuri de dăruire totală faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa.

Apostolul neamurilor, sfântul Paul, rămâne şi el pentru noi un model şi un sprijin. El străluceşte mereu în faţa ochilor noştri ca „modelul splendid de preot, totalmente dăruit slujirii sale”. Împreună cu el să învăţăm să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru acela care a trăit şi a murit pentru noi (cf. 2Cor 5,15).

Fiind ziua în care-l comemorăm pe sfântul preot Francisc Xaveriu fiecare dintre noi e chemat să se examineze zilnic plecând de la strigătul pe care acest preot continuă să-l strige: „câte suflete sunt excluse din cer din cauza noastră?”.

O ştim cu toţii: omul imită mai uşor ceea ce vede decât ceea ce aude! Dacă viaţa noastră nu este suficient de exemplară pentru a fi imitată, măcar să oferim oamenilor exemple vrednice pe care să le urmeze şi astfel să ajungă la Cristos cel care ne spune tuturor: „În lume veţi avea necazuri, dar aveţi curaj: eu am învins lumea”(In 16,33).

Iubirea lui Cristos ne constrânge să credem şi să facem toate acestea!

Huşi, 3 decembrie 2009