Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi! (cf. Mt 23,8-12)

Proiecte Paxlaur

recent posts

  • Lectoratul: (moment de) fericire, speranţă şi entuziasm

    Îl iubesc pe Domnul,

    pentru că ascultă glasul rugăciunii mele

    ( Ps 114(116A),1).

    Viaţa de zi cu zi ne dă momente pentru a proclama împreună cu psalmistul cuvintele de laudă şi de mulţumire pentru binefacerile primite. Zilnic suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu prin darurile sale: răsăritul şi apusul, lumina zilei şi liniştea nopţii, apa şi aerul; zilnic ne dăruieşte bucuria întâlnirii cu el în rugăciune, la meditaţie şi mai ales la sfânta Liturghie, dar şi bucuria întâlnirii cu prietenii şi semenii noştri, cu fraţii şi părinţii noştri, cu toţi cei dragi ai noştri.

    Dar printre toate aceste bucurii zilnice, Dumnezeu strecoară şi câte o binefacere extraordinară, câte un moment mai puţin obişnuit, câte un prilej de fericire deosebită prin care ne ajută să conştientizăm faptul că suntem în creştere, prin care ne întăreşte în virtute şi prin care ne entuziasmează pentru a înainta plini de curaj spre ţel.

    Un astfel de eveniment a fost pentru noi, studenţii anului IV, sărbătoarea din ziua de duminică, 13 martie. Adunaţi în faţa sfântului Altar, pe care se celebra Sfânta Jertfă, aşteptam, toţi 23, chemarea Bisericii, prin vocea părintelui Rector: „Să se apropie cei care urmează să fie instituiţi în slujirea Lectoratului!” Ne-am auzit, şi ne-au auzit toţi cei dragi ai noştri – părinţi, fraţi şi prieteni -, chemaţi pe nume. La strigarea Bisericii toţi, şi fiecare în parte, am răspuns prezent. Un prezent spus vocaţiei, un prezent spus Bisericii, un prezent spus lui Dumnezeu; un prezent prin care ne-am exprimat disponibilitatea de a proclama cuvântul lui Dumnezeu în celebrările liturgice şi în toate activităţile sacre; un prezent sinonim cuvintelor profetului Isaia: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8). Răspunsul nostru, ca şi răspunsul profetului, spune da chemării Domnului de a fi mesageri ai săi: „Pe cine voi trimite şi cine se va merge pentru noi?”(Is 6,8).

    Dumnezeu şi Biserica, prin episcopul Aurel Percă, ne-a binecuvântat: „Dumnezeule, izvorul a toată lumina şi bunătatea,…binevoieşte a-i binecuvânta + pe aceşti fraţi ai noştri aleşi pentru slujirea de Lectori. Fă ca, meditând fără încetare cuvântul tău, şi lăsându-se ei înşişi instruiţi de el, să-l poată vesti cu fidelitate fraţilor lor.”

    Primind această binecuvântare am îngenuncheat la treptele Altarului şi am pus mâna dreaptă pe Lecţionar, pe cartea ce conţine cuvintele lui Dumnezeu. Peste mâna noastră s-a aşezat, ca o revărsare lină a darurilor Duhului Sfânt, mâna episcopului nostru. Apoi ne-a fost adresat acest îndemn: „Primeşte cartea Sfintei Scripturi şi vesteşte cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca el să devină tot mai puternic în inimile oamenilor”.

    Acestui îndemn i-am răspuns Amin. Un Amin pe care îndrăznim să-l asemănăm, păstrând proporţiile, Fiat-ului spus de sfânta Fecioară Maria. Am spus Amin, am spus Fiat, am spus Da: toate câte ni le-a cerut Domnul le vom împlini (cf. Ex 24,3). Sfânta Fecioară Maria, maestră  a împlinirii voinţei lui Dumnezeu, să ne mijlocească marele dar al statorniciei în a proclama cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu.

    Ce ne-a adus această instituire? Ne-a adus fericire, speranţă şi entuziasm. Ne-a adus fericirea că Biserica priveşte cu nădejde spre noi şi ne încredinţează această slujire a cuvântului lui Dumnezeu. Ne-a adus speranţă pentru că prin astfel de paşi înaintăm încet, dar sigur, spre ziua hirotonirii. Acest pas, deşi mic, a scurtat cu siguranţă distanţa dintre noi şi sfânta Preoţie, dintre noi şi punctul forte al căi pe care am îmbrăţişat-o pentru a ne mântui pe noi şi pe cei din jurul nostru. Ne-a adus entuziasmul de a ne angaja cu mai multă pasiune pentru a contribui la creşterea vieţii noastre, a vieţii Seminarului, a vieţii Bisericii.

    Să reverse Dumnezeu asupra noastră belşugul harurilor sale pentru ca noi, colegii noştri acoliţi şi toţi colegii noştri să păstrăm mereu fericirea, speranţa şi entuziasmul acestei instituiri. Să fim întăriţi pentru ca după cum împreună cu psalmistul am adus laudă şi mulţumire Domnului tot astfel să împlinim făgăduinţele făcute Domnului (cf. Ps 115(116B), 14).

  • Înţelepciunea seminaristului

    „Doamne, tu ţi-ai arătat îndurările tale… dar eu sunt om tânăr şi nu ştiu calea vieţii mele… Pentru aceasta, Doamne Dumnezeul meu, dă inimă înţeleaptă robului tău” (1 Reg 3,6-9). Această rugăciune a regelui Solomon trebuie să fie rugăciunea zilnică a fiecărui tânăr şi, în mod deosebit, a fiecărui seminarist!

    De fapt, trei sunt rugăciunile pe care trebuie să le înălţăm zilnic. În primul rând, Doamne, fă-mă mai om; apoi: Doamne, fă-mă un om sfânt; iar în al treilea rând: Doamne, fă-mă un om sfânt şi înţelept! Din acestea trei – umanitatea, sfinţenia şi înţelepciunea – atenţia noastră vreau să se îndrepte astăzi spre înţelepciune şi, în mod deosebit, spre înţelepciunea seminaristului.

    Ce este înţelepciunea?

    Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române înţelepciunea este „capacitatea  superioară de a înţelege şi de a judeca lucrurile. Cumpătare, prudenţă, moderaţie determinată de experienţă; spirit de prevedere”. Iar, conform aceluiaşi Dicţionar înţelept este acela care are mintea clară, cel care este prevăzător, chibzuit, stăpânit!

    Să privim la noi! Ne regăsim?! Încercăm măcar să ne regăsim pe aici? Căutăm să fim înţelepţi sau mai înţelepţi?

    Este important să nu uităm că pentru noi înţelepciunea este şi înseamnă şi mai mult. Pentru noi ea este deseori identificată cu însuşi Isus Cristos; ea este cea care a stat alături de Dumnezeu la înfiinţarea cerului şi a pământului, la creaţie!

    Dar înţelepciunea, privită mai ales ca dar al Duhului Sfânt, trebuie cerută şi dezvoltată, susţinută!

    Care sunt pentru noi, seminariştii, locurile din care putem dobândi înţelepciune, locurile în care trebuie să o cerem şi să o întreţinem?

    Aş identifica trei locuri şi moduri:

    Capela şi cu modul ei propriu, rugăciunea. Acolo, în capelă, trebuie să cerem acest mare dar în rugăciune – iar dintre rugăciunile din capelă locul primordial îl ocupă Sfânta Liturghie. Toate rugăciunile liturgice şi actele noastre de pietate ne ajută să creştem în înţelepciune. În acest loc şi în toate aceste acte noi cerem şi primim înţelepciunea ca dar din partea lui Dumnezeu; am putea spune că o obţinem pe linie verticală.

    Dar înţelepciunea se obţine şi se întăreşte şi pe plan sau pe linie orizontală, din relaţiile noastre cu ceilalţi şi cu tot ceea ce este în jurul nostru. Despre acest mod de a cultiva şi de a creşte în înţelepciune ne vorbesc celelalte două locuri de formare.

    Mai întâi sala de clasă  şi toate locurile (sala de lectură, biblioteca, amfiteatru, sala de proiecţii, sala de computere). Modul lor propriu este studiul: studiul filozofic, studiul teologic, lingvistic etc. Citirea unei cărţi bune, vizionarea unui film constructiv şi altele ne ajută să creştem în înţelepciune. Trebuie să conştientizăm în noi o necesitate tot mai acută de a învăţa să folosim bine timpul şi tehnica. În măsura în care suntem echilibraţi în a folosi timpul şi a-l împărţi între studiu şi destindere, lăsând loc primordial rugăciunii, în acea măsură vom reuşi să creştem în înţelepciune şi har.

    Împreună cu rugăciunea şi studiul contribuie relaţia cu ceilalţi de lângă noi şi din jurul nostru, cu cei apropiaţi şi îndepărtaţi: întâlnirea cu realitatea celuilalt om, din seminar, sau din afara lui, creştin sau ai puţin creştin, bărbat sau femeie. Aici un rol important ocupă plimbările şi ieşirile în oraş. Mereu ai ceva de învăţat de la cel cu care te întâlneşti sau de la cel cu care te însoţeşti. Trebuie să ai doar o mare capacitate de a privi toate şi de a opri doar ceea ce este cu adevărat necesar pentru a creşte în înţelepciune.

    Vedem astfel, în sinteză, că ne asigurăm creşterea în înţelepciune – care este şi rămâne un dar al Duhului Sfânt – în funcţie de modul nostru de a ne raporta la Dumnezeu prin rugăciune, la realităţile din jurul nostru, prin studiu şi la aproapele, prin a şti să fim cu el, lângă el şi pentru el.

    Simt că este important ca în drumul de formare spre sfânta preoţie accentul să nu cadă atât de mult pe dorinţa de a forma înţelepţi, ci mai întâi pe dorinţa de a forma oameni, apoi sfinţi şi apoi şi înţelepţi. Deşi acestea trei ar trebui să fie ca picioarele unui trepied, la egalitate şi nici unul să nu fie mai scurt, mai lung sau mai important decât altul. Dar… aici rămâne loc de discuţii şi situaţia diferă de la o persoană la alta, de la un student la altul, de la un profesor la altul, de la un formator la altul.

    Noi însă trebuie să fim fermi convinşi că, în măsura în care vom şti să cerem de la Domnul înţelepciunea asemenea lui Solomon, ni se va da şi nouă să auzim glasul Domnului şi să-i simţim binecuvântarea:  „Fiindcă ai cerut numai acest lucru şi n-ai cerut viaţă lungă, nici bogăţie şi nici viaţa vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut înţelepciune ca să judeci cu dreptate, iată că-ţi împlinesc cuvântul tău! Iată că-ţi voi da înţelepciune şi pricepere, ca să fii cum n-a mai fost altul înaintea ta şi cum nu va mai fi după tine. Dar şi ceea ce n-ai cerut îţi voi da: bogăţie şi mărire … şi viaţă lungă” (1Reg 3, 11-14)

    (era martie 2005)

  • Moartea şi viaţa s-au înfruntat…

    „Moartea şi viaţa s-au înfruntat în mod minunat: stăpânul vieţii a murit, dar acum e viu şi domneşte! Cristos, speranţa noastră, a înviat! Noi o ştim: Cristos Domnul a înviat cu adevărat din morţi”.

    Aceste cuvinte ale Secvenţei, pe care o proclamăm înainte de sfânta evanghelie în ziua învierii Domnului, surprind şi cuprind realitatea care trebuie să pună stăpânire pe fiinţa noastră în acest timp de bucurie!

    În primul rând avem certitudinea adevărului de credinţă: Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a înviat! Trebuie să primim în noi acest adevăr căci fără el nu putem înainta în credinţă, nu putem trăi în speranţă, şi nu putem creşte în dragoste. Dacă ne lipsim de acest adevăr fundamental zădărnicim crucea lui Cristos, căci, după cum ne învaţă sfântul apostol Paul, „Dacă Isus Cristos nu a înviat din morţi, zadarnică este credinţa noastră”.

    În al doilea rând, aceleaşi cuvinte ne descriu fundamentul speranţei noastre: Cristos, el este speranţa noastră, el este acea speranţă care nu înşală, el este acea speranţă care nu dezamăgeşte niciodată. Acest Cristos, speranţa noastră a înviat. Şi noi o ştim, Cristos înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui. Iar împreună cu el, dacă îl alegem pe el ca fundament al speranţei noastre, va trăi şi va creşte şi nădejdea noastră.

    Iar în al treilea rând ele ne vorbesc despre iubirea care motivează prezenţa noastră aici, acum, în Biserică. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este una dintre motivaţiile pentru care noi venim în Biserică, îngenunchem şi ne rugăm în faţa sfântului altar, în faţa sfintei cruci, în faţa lui Isus prezent în sfânta Euharistie. Iar această iubire se alimentează din acelaşi unic izvor, Isus Cristos, cel despre care în această solemnă zi şi în întreaga noastră viaţă mărturisim că a înviat din morţi.

    Aşadar, în învierea Domnului avem un adevăr pe care trebuie să-l credem, avem o speranţă prin care trebuie să primim curaj, putere, avem o iubire – iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni – iubire care trebuie să înflăcăreze şi să alimenteze viaţa noastră de zi cu zi.

    Cu toate acestea, simţim că nu este uşor să credem. Deseori avem impresia că ne pierdem speranţa. Adesea, dragostea, iubirea noastră, se clatină, pare că se risipeşte din cauza vânturilor îndoielii, a bănuielii, a slăbiciunilor. Prea des nu reuşim să avem acea fermitate a ucenicului pe care îl iubea Isus, despre care am auzit în sfânta evanghelie: „El a văzut şi a crezut”.

    Dificultăţile par a fi într-o continuă creştere şi din cauza că societatea nu pare să vină în ajutorul mărturisirii adevărurilor pe care le credem. Trăim într-o societate din ce în ce mai puţin propice predicării evangheliei, Evanghelie ce îşi are centru şi îşi primeşte puterea tocmai de la acest Isus Cristos, om adevărat şi dumnezeu adevărat, care a înviat din morţi. Simţim şi noi adesea cum lumea vrea să se lipsească de credinţă, vrea să se elibereze de orice trecut şi nu mai priveşte spre viitor, fiind puternic ancorată într-un carpe diem, trăieşte-ţi ziua, trăieşte-ţi clipa! Prea puţine mijloace de comunicare socială au rămas de partea adevăratei credinţe. Ştiinţa nu-şi mai trăieşte adevărata ei menire, de a fi în slujba omului şi a omenirii, ci devine adesea prin ceea ce face tocmai un duşman al acestora, refuzând colaborarea cu credinţa, colaborare atât de benefică, colaborare descrisă foarte bine de sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa, Fides et ratio. Iar acestor două, mass-media şi ştiinţei, li se alătură indiferenţa. Acest mare rău care ne însoţeşte şi în mileniului al III-lea, indiferentismul, pune stăpânire pe tot mai multe suflete şi le duce la o totală îndepărtare de credinţă, de Biserică, de Dumnezeu.

    Însă, să nu ne temem. Chiar dacă numărul celor care refuză învierea este mare, adevărul rămâne pentru veşnicie! Chiar dacă este în creştere numărul cercetătorilor care pleacă în căutarea oaselor lui Isus, pentru ca, găsindu-le, să încerce să zădărnicească fundamentul vieţii noastre de credinţă, noi să nu ne temem. Avem de partea noastră cel mai puternic adevăr. Avem de partea noastră cea mai puternică iubire. Îl avem de partea noastră pe Isus Cristos înviat din morţi. Noi, împreună cu el, dar numai împreună cu el, vom învinge. Să ne amintim de filozoful german, Nietzsche care spunea: Dumnezeu a murit! Imediat s-a lansat formula „Dumnezeu a murit. Semnează, cu autoritate, Nietzsche”. Dar nu la mult timp, în vara anului 1900 a apărut alături de acest slogan unul adevărat: „Nietzsche a murit, semnează Dumnezeu”. Nietzsche a murit, iar Dumnezeu trăieşte, trăieşte în veci. Trebuie doar să ne facem timp pentru a-l vedea, trebuie să ne purificăm inima pentru a-i simţi prezenţa. Trebuie să facem linişte pentru a-i auzi glasul.

    Aceasta este invitaţia Bisericii pentru această zi: să închidem ochi măcar pentru câteva clipe, să privim mai puţin la realităţile imediate, la ceea ce ne înconjoară şi să ne facem timp şi loc pentru a-l privi pe creatorul tuturor minunăţiilor acestui pământ, să-l privim pe cel care le-a creat, pe cel care le-a răscumpărat prin patima, moartea şi învierea sa, pe cel care le sfinţeşte necontenit. Altfel spus suntem invitaţi să privim la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

    Aşadar Biserica ne oferă în această zi credinţă, speranţă şi iubire. Acestea trebuie să aducă în noi adevărata bucurie, adevărata pace şi un puternic curaj de care are nevoie orice creştin.

    Dacă acestea sunt realităţile pe care Biserica ni le oferă, ce anume aşteaptă Biserica de la noi în această zi? Ce doreşte Dumnezeu de la noi în această zi a învierii sale?

    În primul rând, Biserica şi Dumnezeu doresc să fim asemenea ucenicului iubit. Să credem în el, necondiţionat. Ferm. Să avem o credinţă care să nu caute probele ştiinţei, o credinţă care să nu aştepte dovezi materiale. Sfântul Augustin, părinte al Bisericii, comentând cuvintele sfântului apostol Paul din Scrisoarea către romani: „Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă tu crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit” (Rom 10,9), ne dă de înţeles că toată credinţa creştinului e concentrată, îşi are nucleul în învierea lui Isus: „Toţi cred că Isus a murit”, spunea sfântul Augustin, „dar nu toţi cred că a înviat. Acest lucru numai creştinii îl cred şi nu este creştin cine nu crede acest lucru. Credinţa creştinului, aşadar, este învierea lui Cristos”.

    Apoi, această credinţă fermă care aduce în noi convingerea că am înviat împreună cu Cristos, trebuie să producă în viaţa noastră schimbări esenţiale. Trebuie să avem o credinţă pe care să o mărturisim şi prin cuvinte, dar şi prin fapte. Iar pentru a îndeplini această îndatorire, trebuie să luăm aminte la învăţătura sfântului Paul din această zi: „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Suntem chemaţi să ne ridicăm privirea spre Cristos, să ne îndreptăm toate dorinţele şi întreaga viaţă spre Dumnezeu şi nu spre cele de pe pământ. În această zi Biserica ne cheamă la reînnoirea atitudinii, la reînnoirea vieţii. Iar această reînnoire constă în privirea aţintită la Cristos, constă în punerea în centrul vieţii noastre pe Cristos, cel care a biruit moartea, răul şi păcatul.

    Şi în al treilea rând Biserica aşteaptă de la noi în această zi, şi în toate zilele vieţii noastre, să dăm mărturie despre Cristos. Asemenea apostolilor şi noi suntem chemaţi să spunem tuturor: „Noi ştim tot ce a făcut Isus Cristos. Noi ştim că a fost atârnat pe lemnul crucii! Noi ştim  că a fost omorât! Dar totodată, noi ştim că el a înviat a treia zi din morţi şi s-a arătat martorilor orânduiţi de Dumnezeu şi ne-a poruncit să predicăm şi să dăm mărturie pentru el şi despre el”. Da, să spunem tuturor, să vorbim tuturor în acest timp sfânt despre înviere, despre viaţă, despre Cristos. Să nu ne trăim Paştele doar aici la Biserică, doar o oră! NU! Viaţa noastră, acasă, la serviciu, la şcoală să fie o mărturie clară a sărbătorii pascale şi a credinţei noastre în Cristos cel viu.

    Făcând astfel vom simţi cu adevărat că aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, vom simţi că acesta este timpul în care trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm. Căci ne învaţă Apostolul: „Când Cristos, care este viaţa noastră se va arăta, atunci şi noi ne vom arăta împreună cu el, plini de slavă”.

    Aşadar, aşteptăm plini de speranţă clipele slavei sale, convinşi că stăpânul vieţii care murise, acum este viu şi domneşte. Cristos speranţa noastră a înviat. Aleluia. Spuneţi tuturor: CRISTOS A ÎNVIAT!

decembrie 2025
D L M M J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031