Prea târziu te-am iubit…

Nosce te ipsum, cunoaşte-te pe tine însuţi! De câte ori nu am primit si noi acest sfat de la prieteni, colegi, părinţi sau fraţi! Dar mulţi s-au mulţumit doar să ne dea acest îndemn fără însă a ne arăta şi calea pe care trebuie să o străbatem pentru a ajunge la această cunoaştere de sine.

Biserica i se înfăţişează omului ca o mamă iubitoare care nu se mulţumeşte doar să îi dea sfaturi, ci îi arată şi calea pe care trebuie să o urmeze. Astfel, prin glasul Conciliului al doilea din Vatican ne spune tuturor: „Cristos îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”(GS 22). Aşadar aceasta este o cale, cea mai importantă cale, cea mai sigură cale, este Calea. Dar Biserica nu a respins niciodată libertatea omului ca alături de această cale să se folosească de tot ceea ce înalţă sufletul şi duce la cunoaşterea de sine.

Astfel omul are dreptul, ba chiar obligaţia, pentru a se cunoaşte pe sine, să se aşeze în mijlocul naturii, în mijlocul artei, în mijlocul frumosului. Toate acestea, în funcţie de disponibilitatea omului de a apela la ele, îl dezvăluie omului pe om. Toate acestea trebuie privite ca surse şi căi care duc la cunoaşterea de sine.

La ce ne referim când vorbim despre artă? Ne referim la toate acele valori estetice realizate de geniile lumii prin care ei şi-au exteriorizat anumite trăiri interioare şi prin pătrunderea cărora desluşim câte ceva din marele mister care suntem noi!

Printre aceste valori estetice se află şi literatura, obiectul atenţiei acestui articol. Asupra ei să ne oprim acum puţin şi să vedem în ce măsură poate contribui ea la cunoaşterea noastră de sine. Şi pentru a nu umbla bezmetici prin marele univers literar, să ne îndreptăm atenţia asupra unui singur geniu: William Shakespeare (1564-1616), omul renaşterii literare în Anglia.

Cine se ascunde în spatele acestui nume? Este omul care s-a născut în Stratford-on-Avon şi care ulterior s-a stabilit la Londra. Acolo s-a remarcat imediat ca actor, dar mai ales ca dramaturg şi poet având o gândire profundă, o bogăţie de idei şi o tehnică splendidă în a prezenta situaţia istorică şi adevărul sub acoperire teatrală. Cele 37 de piese în care s-a cristalizat activitatea sa de dramaturg cuprind drame (Richard III, Henric IV, Henric VI, Henric V, Henric V), comedii (Nevestele vesele din Windsor, Îmblânzirea scorpiei, Visul unei nopţi de vară, Neguţătorul din Veneţia, Cymbeline, Furtuna) şi tragedii (Hamlet, Macbeth, Othello, Romeo şi Julieta, Regele Lear).

În ce măsură ne ajută Shakespeare să ne cunoaştem? Ne ajută în măsura în care pătrunzând în opera sa ne descoperim pe noi şi pe ceilalţi în diverse situaţii. În opera sa întâlnim bunul şi răul, moralul şi imoralul, luptătorul şi laşul, învingătorul şi învinsul, iubitorul şi indiferentul, visătorul şi realistul, cinstitul şi perfidul etc. Fiecare dintre noi în diverse situaţii ale vieţii poate deschide opera lui Shakespeare şi privind şi analizând un personaj să-şi spună: „Despre mine vorbeşte maestrul!”

Ca să luăm şi un caz concret, să aruncăm o scurtă privire asupra uneia dintre capodoperele shakespeare-iene, tragedia Hamlet. Această operă, vorbind despre crimă şi infidelitate, despre vicii şi făţărnicie, reliefând astfel viaţa socială a timpului, este astăzi tot atât de actuală ca şi în vremea lui Shakespeare. Totodată piesa este şi un strigăt al regretului şi al suferinţei trăite de Hamlet din cauză că se vede neputincios în a îndrepta vremurile care au părăsit calea lor firească şi se îndreaptă spre pieire mergând pe un drum greşit. Cu ce se confruntă Hamlet, prinţul Danemarcei, atunci când se întoarce de la studii? Cu asasinarea tatălui, cu infidelitatea mamei, cu falsitatea viciatei curţi regale, dar şi cu neputinţa sa în faţa acestor „jigniri aduse numelui de om”. Toate acestea îl fac pe Hamlet să rostească celebru monolog: „A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea./ Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,/ Săgeţi şi praştii ale-ursitei rele/ Sau apucând o armă tu să curmi al/ restriştilor noian? Să mori, să dormi…/ Nimic mai  mult. Şi printr-un somn să ştii/ Că pui sfârşit durerii sufleteşti”(Actul III, scena I). Este minunat să citeşti piesa şi să urmăreşti toate experienţele pe care le trăieşte Hamlet în încercarea sa de a-şi confirma bănuielile asupra asasinului tatălui său, mai ales prin acea introducere a „teatrului în teatru” şi a prefăcutei sale nebunii. Prin această operă Shakespeare se arată tuturor ca un maestru capabil să concentreze într-un singur om, într-un singur personaj, suferinţa şi puterea, nebunia şi luciditatea, ironia şi dreptatea.

În fond, întreaga operă a lui Shakespeare exprimă viaţa noastră care este un amestec de comedii, drame, tragedii, iubiri fidele şi infidele, adevărate sau închipuite. Şi este un amestec atât de bine realizat încât orice delimitare a acestor sectoare este imposibilă. Cine poate să ne spună cu siguranţă de unde şi până unde ţine această dramă, această comedie sau această iubire? Lupta pentru decantarea lor este zadarnică… mai bine ne străduim să le armonizăm şi să folosim din plin tot ceea ce ele ne oferă.

Dar Shakespeare nu este singurul care ne oferă posibilităţi de a ne cunoaşte. Alături de el stau toţi creatorii de artă: scriitori sau pictori, sculptori sau arhitecţi, actori sau oratori etc.; iar deasupra tuturor îl aflăm pe Dumnezeu, artistul prin excelenţă. Enunţul to be or not to be reader nu se referă doar la a fi cititorul operelor literare, ci un cititor al tuturor creaţiilor, un adevărat decodificator al realităţilor înconjurătoare care ne conduc la cunoaşterea de sine.

Spor la lectură… pentru că în fond a fi sau a nu fi cititor (decodificator) înseamnă a fi sau a nu fi!