Cuvintele fericitului părinte papa Ioan Paul al II-lea continuă să aibă ecou în lume. Răsfoind cele ce s-au scris de-a lungul timpului despre această Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale, am dat peste acest document de-al său, Dezvoltarea rapidă. Este o scrisoare apostolică, un text ce pune în lumină valoarea mass-media, dar şi umbrele şi pericolele pe care mijloacele moderne de comunicare le ascund cu dibăcie.
Biserica şi toţi oamenii sunt chemaţi să valorifice aceste mari daruri ale lui Dumnezeu făcute omenirii timpului nostru: internetul, televiziunea, radioul şi toată presa scrisă.
Iată şi scrisoarea sfântului părinte (menţionez că sublinierele îmi aparţin):
Scrisoarea apostolică
DEZVOLTAREA RAPIDĂ
a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către responsabilii din comunicaţiile sociale
(24 ianuarie 2005)
1. Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor în sectorul media este, cu siguranţă, unul dintre semnele progresului în societatea de astăzi. Privind spre aceste noutăţi aflate în continuă evoluţie, pare a fi şi mai actual ceea ce afirmă decretul Conciliului Ecumenic Vatican II Inter mirifica, promulgat de către venerabilul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu, Paul al VI-lea, la 4 decembrie 1963: „Dintre minunatele descoperiri ale tehnicii pe care geniul uman le-a extras, mai ales în zilele noastre, cu ajutorul lui Dumnezeu, din lucrurile create, Biserica le primeşte şi le urmăreşte cu o solicitudine deosebită pe acelea care privesc mai direct sufletul omenesc şi au deschis căi noi pentru a comunica mai uşor ştiri, idei şi orientări de tot felul” [1].
I. Un itinerar rodnic pe făgaşul decretului Inter mirifica
2. După mai bine de patruzeci de ani de la publicarea acelui document, pare a fi mai oportun ca oricând să reflectăm din nou asupra „provocărilor” pe care comunicaţiile sociale le constituie pentru Biserica; aceasta, aşa cum arăta papa Paul al VI-lea, „s-ar simţi vinovată în faţa Domnului dacă nu ar utiliza aceste mijloace puternice” [2]. Într-adevăr, Biserica nu este chemată doar să utilizeze mass-media pentru răspândirea evangheliei, ci este chemată, astăzi mai mult ca oricând, să integreze mesajul mântuitor în „noua cultură” pe care puternicele mijloace de comunicare o creează şi o amplifică. Biserica observă că utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare contemporane este parte integrantă din însăşi misiunea sa în cel de-al treilea mileniu.
Îndemnată de conştientizarea acestui lucru, comunitatea creştină a făcut paşi semnificativi în utilizarea mijloacelor de comunicare pentru informarea religioasă, pentru evanghelizare şi cateheză, pentru formarea operatorilor pastorali din acest sector şi pentru educarea la o responsabilitate matură a utilizatorilor şi a destinatarilor diferitelor mijloace de comunicare.
3. Sunt numeroase provocările pentru noua evanghelizare într-o lume bogată în potenţialuri comunicative, aşa cum este lumea noastră. De aceea, în scrisoarea enciclică Redemptoris missio am dorit să subliniez că primul areopag din timpurile moderne este lumea comunicaţiilor, capabilă să unească omenirea, făcând-o să devină – aşa cum se obişnuieşte să se spună – „un sat global”. Mijloacele de comunicare socială au atins o atare importanţă, încât sunt pentru mulţi principalul instrument de îndrumare şi de inspiraţie pentru comportamentele individuale, familiale, sociale. Este vorba de o problemă complexă, deoarece o astfel de cultură se formează, mai degrabă decât din conţinut, din însuşi faptul că există noi modalităţi de comunicare, cu tehnici şi limbaje inedite.
Epoca noastră este una a comunicării globale, în care multe momente ale existenţei umane se derulează prin procese mediatice sau cel puţin sunt nevoite să se confrunte cu ele. Mă limitez la a aminti formarea personalităţii şi a conştiinţei, interpretarea şi structurarea relaţiilor afective, articularea etapelor educative şi formative, elaborarea şi răspândirea fenomenelor culturale, dezvoltarea vieţii sociale, politice şi economice.
Într-o viziune organică şi corectă asupra dezvoltării fiinţei umane, mass-media pot şi trebuie să promoveze dreptatea şi solidaritatea, relatând cu acurateţe şi în mod veridic evenimentele, analizând complet situaţiile şi problemele, dând glas diverselor opinii. Criteriile supreme ale adevărului şi dreptăţii, în exercitarea matură a libertăţii şi a responsabilităţii, constituie orizontul în care se situează o autentică deontologie în utilizarea puternicelor mijloace de comunicare socială moderne.
II. Discernământ evanghelic şi angajare misionară
4. Şi lumea mijloacelor de comunicare în masă are nevoie de mântuirea lui Cristos. Pentru a analiza cu ochii credinţei procesele şi valoarea comunicaţiilor sociale, poate fi de un real ajutor aprofundarea Sfintei Scripturi, care se prezintă ca un „mare codice” de comunicare a unui mesaj nu efemer şi ocazional, ci fundamental, datorită valenţei sale mântuitoare.
Istoria mântuirii relatează şi documentează comunicarea lui Dumnezeu cu omul, comunicare care utilizează toate formele şi căile de a comunica. Fiinţa umană a fost creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru a primi revelaţia divină şi pentru a intra într-un dialog de iubire cu el. Din cauza păcatului, această capacitate de dialog la nivel atât personal, cât şi social s-a alterat, iar oamenii au trăit şi continuă să trăiască amara experienţă a neînţelegerii şi a îndepărtării. Dumnezeu însă nu i-a abandonat şi l-a trimis pe însuşi Fiul său (cf. Mc 12,1-11). În Cuvântul făcut trup, comunicarea însăşi capătă cea mai profundă dimensiune mântuitoare a sa: în acest fel i se oferă omului, în Duhul Sfânt, capacitatea de a primi mântuirea şi de a o vesti şi mărturisi fraţilor săi.
5. Comunicarea dintre Dumnezeu şi omenire a ajuns, aşadar, la desăvârşire în Cuvântul făcut trup. Actul de iubire prin care Dumnezeu se revelează, împreună cu răspunsul de credinţă dat de către omenire, generează un dialog fecund. Tocmai de aceea, însuşindu-ne, într-un anumit fel, cererea discipolilor – „învaţă-ne să ne rugăm” (Lc 11,1) -, îi putem cere Domnului să ne îndrume în a înţelege cum să comunicăm cu Dumnezeu şi cu oamenii prin intermediul minunatelor mijloace de comunicare socială. Puse din nou în orizontul unei astfel de comunicări ultime şi definitive, mass-media se dovedesc a fi o oportunitate providenţială pentru a ajunge la oameni oriunde, depăşind barierele de timp, spaţiu şi limbă, formulând în modalităţile cele mai diverse conţinutul credinţei şi oferind oricărei persoane care caută puncte de reper sigure, care permit intrarea în dialog cu misterul lui Dumnezeu revelat pe deplin în Cristos Isus.
Cuvântul întrupat ne-a lăsat exemplu despre cum să comunicăm cu Tatăl şi cu oamenii, fie prin modul în care trăia momentele de tăcere şi de reculegere, fie când predica în orice loc şi în orice mod posibil. El explică Scripturile, se exprimă în parabole, dialoghează în intimitatea caselor, vorbeşte în pieţe, de-a lungul străzilor, pe malurile lacului, pe culmile munţilor. Întâlnirea personală cu el nu lasă pe nimeni indiferent, ba, dimpotrivă, îndeamnă la a-l imita: „Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri” (Mt 10,27).
Există apoi un moment culminant în care comunicarea devine comuniune deplină: întâlnirea euharistică. Recunoscându-l pe Isus în „frângerea pâinii” (cf. Lc 24,30-31), credincioşii se simt îndemnaţi să vestească moartea şi învierea lui şi să devină mărturisitori curajoşi şi bucuroşi ai împărăţiei sale (cf. Lc 24,35).
6. Prin răscumpărare, capacitatea de a comunica a credincioşilor este vindecată şi reînnoită. Întâlnirea cu Cristos îi transformă în creaturi noi, le permite să facă parte din acel popor pe care el, murind pe cruce, l-a răscumpărat cu sângele său, şi îi introduce în viaţa intimă a Preasfintei Treimi, care este comunicare continuă şi circulară a iubirii perfecte şi infinite dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Comunicarea impregnează dimensiunile esenţiale ale Bisericii, chemată să vestească tuturor vestea plină de bucurie a mântuirii. De aceea, ea profită de oportunităţile oferite de mijloacele de comunicare socială ca itinerare dăruite în mod providenţial de către Dumnezeu în zilele noastre pentru a spori comuniunea şi pentru a face proclamarea mai incisivă [3]. Mass-media permit manifestarea caracterului universal al poporului lui Dumnezeu, favorizând un schimb mai intens şi imediat între Bisericile locale, sporind cunoaşterea reciprocă şi colaborarea.
Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru prezenţa acestor mijloace puternice care, dacă sunt utilizate de către credincioşi cu înţelepciunea credinţei şi cu docilitate faţă de lumina Duhului Sfânt, pot contribui la facilitarea răspândirii evangheliei şi la a face mai eficace legăturile de comuniune dintre comunităţile ecleziale.
III. Schimbare de mentalitate şi reînnoire pastorală
7. În mijloacele de comunicare Biserica află un sprijin preţios pentru răspândirea evangheliei şi a valorilor religioase, pentru promovarea dialogului şi a cooperării ecumenice şi interreligioase, precum şi pentru a apăra acele principii solide care sunt indispensabile pentru zidirea unei societăţi care să respecte demnitatea persoanei umane şi să fie atentă la binele comun. Ea le utilizează bucuroasă pentru a furniza informaţii despre ea însăşi şi pentru a lărgi graniţele evanghelizării, catehezei şi formării, şi consideră utilizarea lor ca un răspuns la porunca Domnului: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15).
Această misiune, desigur, nu este uşoară în această epocă a noastră, în care se răspândeşte convingerea că timpul certitudinilor a trecut în mod iremediabil: pentru mulţi, omul ar trebui să înveţe să trăiască într-un orizont al lipsei totale a sensului, al temporarului şi al efemerului [4]. În acest context, mijloacele de comunicare pot fi utilizate „atât pentru a proclama evanghelia, cât şi pentru a o îndepărta de inima omului” [5]. Acest lucru reprezintă o provocare serioasă pentru credincioşi, mai ales pentru părinţi, familii şi pentru cei care sunt responsabili pentru formarea copiilor şi a tinerilor. Trebuie încurajate, cu prudenţă şi înţelepciune pastorală, acele persoane din comunităţile ecleziale care au daruri deosebite pentru a lucra în lumea mijloacelor de comunicare în masă, ca să devină profesionişti capabili să dialogheze cu vastul univers mediatic.
8. Valorificarea mijloacelor de comunicare în masă nu le revine însă doar „profesioniştilor” din acest sector, ci întregii comunităţi ecleziale. Dacă, aşa cum s-a arătat deja, comunicaţiile sociale interesează diverse sectoare ale exprimării credinţei, creştinii trebuie să ţină cont de cultura mediatică în care trăiesc: de la liturgie, expresia deplină şi fundamentală a comunicării cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, la cateheza care nu poate să facă abstracţie de faptul că se adresează unor persoane influenţate de limbajele şi cultura contemporane.
Fenomenul actual al comunicaţiilor sociale îndeamnă Biserica la un fel de revizuire pastorală şi culturală, astfel încât să fie în măsură să facă faţă în mod adecvat schimbărilor epocii în care trăim. Păstorii sunt aceia care trebuie să devină, în primul rând, interpreţi ai acestei exigenţe: într-adevăr, este important să se preocupe ca vestirea evangheliei să aibă loc în mod incisiv, care să stimuleze ascultarea şi să favorizeze primirea ei [6]. O responsabilitate deosebită, în acest sector, aparţine persoanelor consacrate care, prin propria carismă instituţională, sunt orientate spre implicarea în domeniul comunicaţiilor sociale. Formate spiritual şi profesional, ele „vor avea la inimă participarea, în funcţie de necesităţile pastoraţiei, la formarea religioasă a responsabililor şi agenţilor de comunicaţii sociale publice sau particulare atât pentru a limita răul produs de folosirea greşită a mass-media, cât şi pentru a promova o mai bună calitate a emisiunilor, al căror conţinut va respecta legea morală şi va fi bogat în valori umane şi creştine” [7].
9. Tocmai având în vedere importanţa mijloacelor de comunicare în masă, acum 15 ani consideram că este inoportun ca mass-media să fie lăsate la iniţiativa unor indivizi sau a unor grupuri mici şi sugeram să fie integrate în mod categoric în programele pastorale [8]. Noile tehnologii, în particular, creează oportunităţi în plus pentru o comunicare înţeleasă ca slujire adusă conducerii pastorale şi organizării multiplelor îndatoriri ale comunităţii creştine. Să ne gândim, de exemplu, la modul în care internetul nu furnizează doar resurse pentru o mai bogată informare, ci şi obişnuieşte persoanele cu o comunicare interactivă [9]. Mulţi creştini utilizează deja în mod creativ acest nou instrument, explorând potenţialul lui în evanghelizare, în educaţie, în comunicarea internă, în administrare şi în conducere. Alături de internet, trebuie însă utilizate şi alte noi mijloace şi trebuie descoperite toate utilizările posibile ale mijloacelor tradiţionale. Cotidienele şi ziarele, feluritele publicaţii, canalele de televiziune şi staţiile radio catolice rămân foarte utile într-o panoramă completă a comunicaţiilor ecleziale.
În timp ce conţinutul trebuie, desigur, adaptat la necesităţile diferitelor grupuri, scopul lui trebuie să fie întotdeauna acela de a face persoanele conştiente de dimensiunea etică şi morală a informaţiei [10]. În acelaşi timp, este important să se garanteze formarea profesioniştilor din comunicaţii şi grija pastorală faţă de aceştia. Adesea, aceşti bărbaţi şi femei se găsesc în faţa unor presiuni deosebite şi a unor dileme etice care apar în munca lor de zi cu zi; mulţi dintre ei „sunt în mod sincer doritori să ştie şi să practice ceea ce este drept în domeniul etic şi moral” şi aşteaptă de la Biserică îndrumare şi sprijin [11].
IV. Mass-media, răscruce a marilor probleme sociale
10. În lumina mesajului mântuirii încredinţat ei de Domnul, Biserica este şi învăţătoare a omenirii şi simte că are obligaţia să îşi ofere propria contribuţie pentru o mai bună înţelegere a perspectivelor şi responsabilităţilor legate de actualele progrese ale comunicaţiilor sociale. Tocmai pentru că influenţează conştiinţele persoanelor, le formează mentalitatea şi determină viziunea lor asupra lucrurilor, este necesar să se sublinieze puternic şi cu claritate faptul că mijloacele de comunicare socială constituie un patrimoniu care trebuie protejat şi promovat. Este necesar ca şi comunicaţiile sociale să intre într-un cadru al drepturilor şi îndatoririlor structurate în mod organic, atât din punctul de vedere al formării şi al responsabilităţilor etice, cât şi al referinţei la legi şi la competenţele instituţionale.
Dezvoltarea pozitivă a mass-media în slujba binelui comun este o responsabilitate a tuturor şi a fiecăruia în parte [12]. Datorită legăturilor puternice pe care mijloacele de comunicare în masă le au cu economia, politica şi cultura, este necesar un sistem de gestionare care să fie în măsură să protejeze caracterul central al persoanei umane şi demnitatea acesteia, primatul familiei, celula fundamentală a societăţii, şi un raport corect dintre diverşii subiecţi.
11. Se impun câteva alegeri care să conducă la trei opţiuni fundamentale: formarea, participarea, dialogul.
În primul rând este necesară o vastă operă formativă pentru a face astfel încât mass-media să fie cunoscute şi utilizate în mod conştient şi adecvat. Noile limbaje introduse de ele modifică procesele de învăţare şi calitatea relaţiilor umane, motiv pentru care, fără o formare corespunzătoare, apare riscul ca acestea, în loc să fie în slujba persoanelor, să ajungă să le instrumentalizeze şi să le condiţioneze puternic. Acest lucru este valabil, în mod special, pentru tineri, care manifestă o înclinaţie naturală pentru inovaţiile tehnologice, şi tocmai de aceea au şi mai multă nevoie să fie educaţi la o utilizare responsabilă şi critică a mass-media.
În al doilea rând, doresc să atrag atenţia asupra accesului la mass-media şi asupra participării coresponsabile la gestionarea lor. Dacă mijloacele de comunicare sunt un bun destinat întregii omeniri, trebuie găsite forme tot mai actualizate pentru a face posibilă o amplă participare la gestionarea lor şi prin măsuri legislative oportune. Este necesar să fie promovată cultura coresponsabilităţii.
În sfârşit, nu trebuie uitat marele potenţial pe care mass-media îl au în favorizarea dialogului, devenind vehicule de cunoaştere reciprocă, de solidaritate şi de pace. Ele constituie o resursă pozitivă puternică, dacă sunt puse în slujba înţelegerii dintre popoare; o „armă” distrugătoare, dacă sunt utilizate pentru a alimenta nedreptăţile şi conflictele. În mod profetic, veneratul meu predecesor, fericitul Ioan al XXIII-lea, în enciclica Pacem in terris, atrăsese deja atenţia omenirii asupra unor potenţiale riscuri de acest fel [13].
12. Un mare interes trezeşte reflecţia asupra rolului „opiniei publice în Biserică” şi a rolului „Bisericii în opinia publică”. Întâlnindu-se cu editorii periodicelor catolice, venerabilul meu predecesor, Pius al XII-lea, a afirmat că ar lipsi ceva din viaţa Bisericii, dacă nu ar exista opinia publică. Acelaşi concept a fost subliniat în alte circumstanţe [14], iar în Codul de drept canonic este recunoscut, în anumite condiţii, dreptul la exprimarea opiniei proprii [15]. Dacă este adevărat că adevărurile de credinţă nu sunt deschise pentru interpretări arbitrare şi că respectarea drepturilor celorlalţi creează limitări intrinsece pentru exprimarea opiniilor proprii, nu este mai puţin adevărat că în alte sectoare există printre catolici un spaţiu larg pentru schimbul de opinii, într-un dialog care respectă dreptatea şi prudenţa.
Atât comunicarea în sânul comunităţii ecleziastice, cât şi cea a Bisericii cu lumea cer transparenţă şi un mod nou de a aborda problemele legate de universul mass-media. O astfel de comunicare trebuie să tindă spre un dialog constructiv pentru a promova în comunitatea creştină o opinie publică informată în mod corect şi capabilă de discernământ. Biserica are nevoie şi are dreptul să facă cunoscute propriile activităţi, asemenea altor instituţii şi grupuri, dar, în acelaşi timp, atunci când este necesar, trebuie să poată garanta o rezervă cuvenită, fără ca acest lucru să prejudicieze o comunicare punctuală şi suficientă asupra evenimentelor ecleziale. Acesta este unul dintre sectoarele unde este nevoie cel mai mult de colaborarea dintre credincioşii laici şi păstori, dat fiind faptul că, aşa cum subliniază în mod oportun Conciliul, „de la aceste relaţii familiare dintre laici şi păstori e de aşteptat mult bine pentru Biserică. Într-adevăr, în laici se întăreşte astfel simţul responsabilităţii proprii, li se încurajează elanul, iar forţele lor sunt mai uşor asociate la lucrarea păstorilor. Aceştia, la rândul lor, ajutaţi de experienţa laicilor, pot judeca mai clar şi mai corect atât în cele spirituale, cât şi în cele pământeşti, astfel încât întreaga Biserică, susţinută de toţi membrii săi, să îşi poată împlini mai eficient misiunea pentru viaţa lumii” [16].
V. A comunica cu puterea Duhului Sfânt
13. Pentru credincioşi şi pentru persoanele de bunăvoinţă, marea provocare din timpul nostru este promovarea unei comunicări adevărate şi libere, care să contribuie la consolidarea progresului integral al lumii. Tuturor li se cere să ştie să cultive un discernământ atent şi o vigilenţă constantă, dezvoltând o capacitate critică sănătoasă în faţa forţei persuasive a mijloacelor de comunicare.
Şi în acest sector, cei care cred în Cristos ştiu că pot să conteze pe ajutorul Duhului Sfânt. Un ajutor şi mai necesar, dacă se ia în consideraţie cât de mult pot fi amplificate dificultăţile intrinsece comunicării din cauza ideologiilor, a dorinţei de câştig şi de putere, a rivalităţilor şi a conflictelor dintre indivizi şi grupuri, precum şi a fragilităţii umane şi a răutăţilor sociale. Tehnologiile moderne fac să crească în mod impresionant viteza, cantitatea şi gradul de accesibilitate al comunicării, dar nu favorizează şi acel schimb fragil de la suflet la suflet, de la inimă la inimă, care trebuie să caracterizeze fiecare comunicare pusă în slujba solidarităţii şi a iubirii.
În istoria mântuirii, Cristos ni s-a prezentat drept „comunicator” al Tatălui: „Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,2). El, Cuvântul veşnic făcut trup, comunicându-se pe sine, arată întotdeauna respect faţă de cei care îl ascultă, ne învaţă înţelegerea situaţiilor şi nevoilor celorlalţi, îndeamnă la compasiune faţă de suferinţele lor şi la hotărârea fermă de a le spune ceea ce au nevoie să audă, fără a impune ceva şi fără compromisuri, înşelăciune ori manipulare. Isus învaţă că, de fapt, comunicarea este un act moral: „Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău. Vă spun, aşadar, în ziua judecăţii oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus. Căci după cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi după cuvintele tale vei fi condamnat” (Mt 12,35-37).
14. Apostolul Paul are un mesaj clar pentru cei care lucrează în comunicaţiile sociale – oameni politici, profesionişti în comunicare, spectatori: „Îndepărtând falsitatea, fiecare să spună fratelui său adevărul pentru că suntem mădulare unii altora […] Să nu iasă din gura voastră nici o vorbă rea, ci ceva bun, spre edificare, aşa cum trebuie, ca să dea har celor ce ascultă” (Ef 4,25.29).
Operatorilor din sectorul comunicaţiilor şi, mai ales, credincioşilor care lucrează în acest important sector al societăţii le fac invitaţia pe care am lansat-o lumii întregi încă de la începutul ministerului meu de păstor al Bisericii Universale: „Nu vă temeţi!”
Nu vă temeţi de noile tehnologii! Ele sunt „dintre minunatele lucruri” – inter mirifica – pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie pentru a descoperi, pentru a utiliza, pentru a face cunoscut adevărul, chiar şi adevărul asupra demnităţii noastre şi asupra destinului nostru de fii ai săi, moştenitori ai împărăţiei sale veşnice.
Nu vă temeţi de împotrivirea lumii! Isus ne-a asigurat: „Eu am învins lumea!” (In 16,33).
Nu vă temeţi nici de slăbiciunea şi de lipsa voastră de pregătire! Dumnezeiescul Învăţător a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Comunicaţi mesajul de speranţă, de har şi de iubire al lui Cristos, păstrând mereu vie, în această lume care trece, perspectiva eternă a cerului, perspectivă pe care nici un mijloc de comunicare nu o va putea transmite în mod direct: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9).
Mariei, care ni l-a dăruit pe Cuvântul vieţii şi care a păstrat în inima ei cuvintele lui inefabile, îi încredinţez drumul Bisericii în lumea de astăzi. Sfânta Fecioară să ne ajute să comunicăm prin orice mijloc frumuseţea şi bucuria vieţii în Cristos, Mântuitorul nostru.
Tuturor, binecuvântarea mea!
Vatican, 24 ianuarie 2005, sărbătoarea Sfântului Francisc de Sales, patronul jurnaliştilor
Papa Ioan Paul al II-lea
[1] Decretul Inter mirifica, 1.
[2] Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975): AAS 68 (1976), 35.
[3] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 18-24: AAS 81 (1989), 421-435; cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 10: AAS 84 (1992), 454-455.
[4] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Fides et ratio (14 septembrie 1998), 91: AAS 91 (1999), 76-77.
[5] Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 4: AAS 84 (1992), 450.
[6] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Pastores gregis, 30: Osservatore romano, 17 octombrie 2003, pag. 6.
[7] Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică postsinodală Vita consecrata (25 martie 1996), 99: AAS 88 (1996), 476.
[8] Cf. Ioan Paul al II-lea, Enciclica Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 37: AAS 83 (1991), 282-286.
[9] Cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Biserica şi internetul (22 februarie 2002), 6.
[10] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul Inter mirifica, 15-16; Comisia Pontificală pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Communio et progressio (23 mai 1971), 107: AAS 63 (1971), 631-632; Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 18: AAS 84 (1992), 460.
[11] Cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Aetatis novae (22 februarie 1992), 19: AAS 84 (1992), 460.
[12] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2494.
[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj cu ocazia Celei de-a XXXVII-a Zile Mondiale a Comunicaţiilor Sociale (24 ianuarie 2003): Osservatore romano, 25 ianuarie 2003, pag. 6.
[14] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, 37; Comisia Pontificală pentru Comunicaţii Sociale, Instrucţiunea pastorală Communio et progressio (23 mai 1971),114-117: AAS 63 (1971), 634-635.
[15] Can. 212, §3: „În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucură, ei au dreptul, ba chiar uneori datoria, de a manifesta păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa altor credincioşi, rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moralei şi respectul faţă de păstori şi ţinându-se seama de utilitatea comună şi de demnitatea persoanelor”; cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 15, §3.
[16] Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, 37.
Documentul este preluat de pe www.ercis.ro
Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Citește și dă mai departe!
Iată rugăciunea pe care am făcut-o în Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale:
Prea târziu te-am iubit... 