Dragi cititori, iată predica pe care am ţinut-o duminică, 29 mai 2011, în cadrul sfintei Liturghii transmise la Radio Iaşi.
(Aici puteţi găsi şi varianta audio)
E mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul (1Pt 3,17)
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători ai postului Radio Iaşi, părintele Michel Quoist, este unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani. Într-una din cărţile sale, intitulată Iată-mă Doamne, vorbind despre suferinţă îşi imaginează acest dialog cu Dumnezeu:
Azi după-amiază am vizitat un bolnav la spital.
Mergând din secţie în secţie, am cutreierat toate drumurile oraşului suferinţei,
întrezărind toate acele tragedii care se desfăşoară dincolo de aleile verzi şi
înflorite, dincolo de pereţii albi ai spitalelor.
A trebuit să trec mai întâi prin primul salon;
Privirea îmi aluneca de la un capăt la celălalt,
pe deasupra bolnavilor care zăceau în pat,
la fel ca mâna uşoară a infirmierei care îngrijeşte o rană deschisă
şi e atentă să nu provoace noi dureri.
Mă simţeam stânjenit, ca un vizitator dezorientat care s-a rătăcit în templul misterelor,
Ca un păgân într-o bazilică străveche.
Într-un colţ al salonului următor, am dat peste bolnavul meu.
M-am oprit lângă patul lui, bâlbâindu-mă, neştiind cum să-l salut.
Doamne, suferinţa mă tulbură, mă apasă şi mă striveşte.
Nu pot să înţeleg cum de o permiţi.
De ce, Doamne?
De ce aceste arsuri îngrozitoare pentru care geme acest copil?
De ce stă în agonie de trei zile şi trei nopţi acest bărbat în toată firea, repetând neîncetat numele mamei sale?
De ce a îmbătrânit zece ani într-o lună această femeie bolnavă de cancer?
Şi acest muncitor de numai douăzeci de ani care s-a prăbuşit de pe schelă, zdrobindu-se la fel ca o jucărie?
Şi acest străin sărman, al cărui trup, ca o epavă pribeagă şi izolată, este tot numai o rană purulentă?
Sau această fată care stă de peste treizeci de ani turnată în ghips pe o scândură goală şi tare?
De ce, Doamne? Nu înţeleg.
De ce atâta suferinţă în Lume, suferinţă care maltratează, răzvrăteşte, izolează, zdrobeşte?
De ce aceste suferinţe înspăimântătoare şi monstruoase care, fără nici un rost, se năpustesc orbeşte asupra lumii, lovindu-l pe nedrept pe cel bun şi cruţîndu-l pe cel rău?
În faţa ştiinţei parcă se dau înapoi, dar pe de altă parte izbucnesc cu mai multă forţă şi viclenie. Nu înţeleg.
Suferinţa e odioasă şi mă umple de spaimă, căci nu înţeleg, Doamne, de ce pe unii îi loveşte şi pe alţii îi cruţă?
De ce i-a atins pe aceştia şi nu pe mine?
Şi iată răspunsul Domnului:
O, fiul meu, suferinţa nu am dorit-o eu, Dumnezeul tău, ci oamenii.
Ei au inclus-o în ordinea Lumii când au strecurat păcatul,
Căci păcatul înseamnă dezordine si dezordinea naşte durerea şi suferinţa.
Priveşte: în lume şi în timp, întotdeauna păcatul a adus cu sine suferinţa.
Dar am venit eu şi am luat totul asupra Mea: păcatele voastre şi suferinţele voastre,
Pe toate le-am luat pe umerii mei şi am suferit până la capăt.
Le-am transformat şi am alcătuit din ele un tezaur.
Suferinţele mai sunt încă elementele răului, dar şi acest rău este necesar, căci,
din suferinţele voastre, Eu am creat Mântuirea.
Da, suferinţa, prin Cristos, a devenit mijloc de mântuire.
De fiecare dată, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, când participăm la sfânta Liturghie ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu: iar în centrul Cuvântului lui Dumnezeu nu stă suferinţa noastră, ci suferinţa lui Cristos, patima şi moartea sa pe cruce, urmate, de înviere. Ba mai mult, Cristos ne atrage atenţia că este şi astăzi el cel care suferă: am fost însetat, am fost flămând, am fost gol, am fost bolnav şi în închisoare şi nu mi-aţi slujit, nu aţi venit la mine (cf. Mt 25). De ce nu ne apropiem mai mult de el? Oare este cineva care să privească la Cristos răstignit, să privească la suferinţa sa şi să nu simtă consolare, mângâiere, să nu simtă forţă?! Oare atunci când am îndrăznit şi am strâns crucifixul în mâine noastre nu am primit mai multă forţă şi alinare decât am primit prin orice alt gest sau cuvânt? Cristos suferă şi astăzi împreună cu noi, suferă şi astăzi pentru noi.
Şi totuşi, deşi suferind, el este cel care ne aduce întreaga consolare, aşa cum am auzit în sfânta Evanghelie: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Îl voi ruga pe Tatăl şi alt apărător vă va da vouă ca să fie mereu cu voi. Nu veţi fi niciodată singuri. Eu sunt cu voi în suferinţa voastră, spune Domnul.
Nu e nimic ieşit din comun în faptul că există suferinţă în zilele noastre – suferinţa şi mizeria au fost mereu prezente în viaţa omului, nimic deosebit in asta – acum însa parcă oamenii nu mai au răbdare nici măcar cu suferinţa. Nu o acceptă, nu au timp de ea, se revoltă, învinuiesc pe alţii, se plâng, nu o înfruntă cu capul sus, cu tărie, în numele lui Dumnezeu. Nu mai ştim să ne motivăm în suferinţele noastre, de aceea apostolul Petru ne îndeamnă: „Dacă trebuie să suferiţi, dacă aşa e voinţa lui Dumnezeu, e mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul”. Acest îndemn este un ecou al predicii de pe munte, un ecou al fericirilor proclamate de Isus: „Fericiţi cei ce plâng pentru că ei vor fi consolaţi… Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate pentru căci a lor este împărăţia cerurilor”. Acest tip de suferinţă înseamnă a nu ne conforma răului din jurul nostru. Da, iubiţi credincioşi, este necesar să îndrăznim să fim altfel. Trebuie să ne opunem la ceea ce fac toţi, să opunem rezistenţă răului şi păcatului. E adevărat, lumea nu suportă acest tip de rezistenţă creştină, ci doreşte conformarea, uniformizarea.
Desigur că ne întrebăm: este bine să suferim şi să ne numim fericiţi? Este bine să plângem şi să ne fericiţi? Sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea, în cartea sa Isus din Nazaret, spune că există două tipuri de plâns: unul care a pierdut speranţa, care nu se mai încrede în iubire şi în adevăr, deci îl urmăreşte şi îl distruge pe om din interior; dar există şi plânsul care derivă din zdrunciunul provocat de adevăr şi-l duce pe om la convertire, la rezistenţă în faţa răului. Acest plâns însănătoşeşte pentru că-l învaţă pe om să spere, să creadă în prezenţa lui Cristos şi în iertarea sa, îl învaţă pe om să iubească din nou. Un exemplu al primului tip de plâns este Iuda, care lovit de spaimă din cauza căderii sale – nu mai îndrăzneşte să spere şi se spânzură, lăsându-se pradă disperării. La al doilea tip aparţine plânsul lui Petru, care, lovit de privirea Domnului, izbucneşte în lacrimi vindecătoare. Îndrăzneşte, începe de la capăt şi devine un om nou.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, suferinţa este o parte esenţială a vieţii. Ca şi bucuria, ca şi moartea, ca şi tăcerea. Părţi indispensabile. Dar întrebarea este în suferinţele noastre ce fel de plâns avem? Unul spre disperare sau unul plin de speranţă?
Lectura a doua pe care am ascultat-o reliefează multe aspecte ale vieţii de astăzi. De fapt întreaga Scriptură, deşi scrisă ieri, în trecut, este pentru astăzi, pentru acum. Prima Scrisoare a apostolului Petru este cum nu se poate mai potrivită pentru timpul nostru: astăzi sunt mulţi care vorbesc de rău creştinismul. Şi poate au şi motive. Provocarea este să ne întrebăm: nu cumva şi din cauza noastră? Nu cumva din cauza comportamentului nostru? Tineri şi bătrâni, copii şi adulţi, sănătoşi sau bolnavi, bogaţi sau săraci, de multe ori am fost poate motiv de scandal pentru cei din jurul nostru. De aceea răsună astăzi: „Aveţi grijă să fiţi mereu cu conştiinţa curată, ca prin aceasta să rămână de ruşine cei care vorbesc de rău purtarea voastră cea dreaptă în Cristos”. Da, să fim mereu cu conştiinţa curată. Chiar mai mult, spune apostolul Petru: fiţi gata oricând să daţi răspuns potrivit celor care vă întreabă despre nădejdea voastră. Acum vreau să dăm acest răspuns tuturor celor care privesc spre noi: care este speranţa noastră? De fapt întrebarea corectă nu este care sau ce, ci întrebarea corectă e: cine este speranţa noastră? E Cristos!
Dar chiar este Cristos speranţa noastră? Se vede acest lucru din comportamentul nostru? Modul nostru de a ne trăi viaţa, de a ne comporta în suferinţă arată că Isus Cristos este speranţa noastră?
Iubiţi credincioşi, dacă privim acum, în această dimineaţă în noi şi nu găsim prezenţa lui Cristos, dacă ne cercetăm inima şi nu descoperim această speranţă, să o cerem cu rugăciuni intense. Să cerem şi noi să ni-l trimită pe Duhul Adevărului, pe Mângâietorul inimilor noastre, pe Duhul Sfânt. Da, căci Duhul Sfânt nu încetează să fie păstrătorul speranţei în inima omului: al speranţei tuturor fiinţelor omeneşti şi mai ales a celor care sunt în încercare şi aşteaptă cu încredere răscumpărarea trupurilor lor.
Având această asigurare că nu suntem singuri, că nu vom fi lăsaţi orfani, ci el Domnul stă cu noi şi ni-l trimite şi pe Duhul sfânt, să nu ne fie teama să înfruntăm prezentul, greul, suferinţa, pentru că eternitatea ne aşteaptă, împărăţia lui Dumnezeu este pregătită pentru noi, cei care vom ieşi biruitori din această confruntare dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre materie şi spirit. Poate că astăzi persecuţia nu mai se face atât de mult cu băţul – adică fizic, încarcerare, bătaie, înrobire, ci mai degrabă prin forme politice de discriminare: refuzul unor drepturi politice şi sociale (de vot, de expresie politica, de vize, de libertate a confesiunii) prin privare de drepturi sociale (în Africa şi Asia, dreptul la apă e esenţial – iar în multe locuri creştinii sunt ultimii care beneficiază de apă potabilă). Trebuie să ne unim în rugăciune pentru cei care astăzi suferă pentru Cristos, suferă cu speranţa în Cristos, suferă fără ca să deznădăjduiască. Să ne rugăm, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, pentru cei care suferă cu demnitate. Cum spune apostolul Petru: nu se plâng e greutatea zilei, ci o înfruntă, îi fac faţă cu putere şi cu nădejde, în numele Domnului.
Şi să ne rugăm şi pentru cei care au ajuns să sufere din lăcomie, trufie, orgoliu sau alte porniri nedemne, pentru ca suferinţa lor să fie transformată, să se convertească. Suferinţa să devină şi pentru ei o manifestare a iubirii divine. Să simţim cu toţii că Dumnezeu ne iubeşte şi prin suferinţă. Că în suferinţă îl întâlnim pe Domnul. Suferinţa şi sacrificiul de sine, sunt singurele care ne aduc mai aproape de Domnul, mai aproape de crucea sa. Şi, da, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, sub crucea lui Isus se înţelege cel mai bine cuvântul „Fericiţi cei ce plâng pentru că ei vor fi consolaţi”
Şi vă mai adresez o invitaţie în mod special vouă, dragi persoane în suferinţă, iubiţi credincioşi înaintaţi în vârstă, bătrâni. Multora dintre noi le este cunoscut modul evlavios în care ascultaţi această sfântă Liturghie transmisă la Radio Iaşi. Sunt mulţi care stau îngenunchiaţi la marginea patului acasă sau în spitale, mulţi care cu mâinile împreunate îşi opresc cu greu lacrimile de dor, dorul după biserică, dorul după sacramente: vă invit să ne unim rugăciunea pentru cei cărora nu le este dor de biserică şi sacramente, să ne rugăm împreună pentru cei care stau departe de Isus, mântuitorul şi speranţa noastră. Să ne rugăm împreună cu Maria şi să-i invocăm mijlocirea spunând:
O Marie Maica lui Dumnezeu roagă-te pentru noi care alergăm la tine şi pentru cei care nu aleargă, mai ales pentru duşmanii Bisericii şi pentru toţi cei încredinţaţi ţie.
Vorbind despre suferinţă şi pregătindu-ne să dăm răspuns potrivit tuturor celor care ne întreabă despre nădejdea noastră, aş vrea să închei prin cuvintele pe care Fericitul Părinte papa Ioan Paul al II-lea le-a adresat polonezilor într-un moment de mare încercare pentru ei, într-o vizită pe care le-a făcut-o în timpul regimului comunist:
Trebuie să fiţi puternici… Trebuie să fiţi puternici, prin credinţă… Astazi mai mult ca oricand aveti nevoie de aceasta putere. Trebuie sa fiti puternici prin puterea sperantei. Speranta care aduce cu ea bucuria completa a vietii si nu ne lasa sa-L suparam pe Duhul Sfant.
Trebuie sa fiti puternici prin puterea iubirii care este mai tare decat moartea… si care ne ajuta sa realizam dialogul cu omul si cu lumea, dialog care isi are radacinile in dialogul lui Dumnezeu însusi, Tatal, prin Fiul, în Duhul Sfant, dialogul Mantuirii…
Cand suntem puternici cu Duhul lui Dumnezeu, suntem de asemenea puternici prin credinta… De aceea frica nu-si gaseste locul…
Astfel ca… va implor: sa nu va pierdeti niciodata increderea, sa nu va lasati invinsi, sa nu fiti descurajati… Va implor sa aveti incredere… intotdeauna sa cautati puterea spirituala ce vine de la El si unde generatiile fara numar ale parintilor vostri le-au gasit. Sa nu va despartiti niciodata de El. Sa nu va pierdeti niciodata libertatea spirituala… Sa nu dispretuiti mila, care este «cea mai mare din toate» si care s-a aratat pe cruce…
Pentru toate acestea va implor. Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa.
Amin.
Pentru cei care doresc aici pot găsi şi varianta audio:
Prea târziu te-am iubit... 
