• În Vinerea Mare şi Sfântă, după ce se proclamă şi se retrăieşte patima Domnului, răsună pentru fiecare creştin acest îndemn: „Veniţi să ne închinăm!”.  În faţa cui să ne închinăm? Cine este cel care ne priveşte de la înălţimea crucii? De ce ne atrage? De ce ne cheamă?…sau poate nici nu ne atrage şi nici nu ne cheamă, pentru că nu-l cunoaştem!

    După cum în timpul vieţii sale pământeşti, Isus i-a întrebat pe ucenici „Cine spune lumea că sunt eu?…Dar voi cine spuneţi că sunt?” astăzi ne întreabă pe toţi cei care-l privim răstignit: cine sunt eu pentru tine? Pe cine recunoşti în mine? Un om? Un rege? Un Dumnezeu? Un străin? Pe cine?

    A răsunat şi mai răsună şi astăzi strigătul lui Pilat „Iată Omul!” (In 19,5). Şi într-adevăr de la înălţimea crucii suntem priviţi de un om. Iată omul! Priviţi la cel răstignit, să privim la cel răstignit şi să vedem omul. Un om real, care suferă, sângerează, moare! Dar nu e doar un om…este mai mult!

    „Pilat l-a întrebat din nou: Aşadar, tu eşti rege? Isus i-a răspuns: Da, sunt rege!”(In 18,37). De la înălţimea crucii ne priveşte astăzi şi în fiecare zi un om care este rege. Când stăm în faţa celui răstignit nu suntem în faţa unui simplu om, ci a unui rege şi trebuie să fim atenţi la atitudinea noastră: în faţa unui rege nu te prezinţi oricum, nu stai oricum, nu spui orice!

    Iar mărturia sutaşului din evanghelia pe care am ascultat-o duminica trecută ne atrage atenţia că suntem în faţa unui om care e mai mult decât un rege, este Dumnezeu: „Acest om era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).

    Trebuie să învăţăm să-l cunoaştem pe cel care s-a urcat de bunăvoie pe cruce pentru noi! Să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem ca om, ca rege şi ca Dumnezeu! Numai cunoscându-l putem înţelege ceva mai mult din marele mister al pătimirii, morţii şi învierii sale! Numai apropiindu-ne de el fără teamă, aşa cum te apropii de un om ce-ţi este egal, nu zădărnicim crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,17); numai apropiindu-ne de el cu respect, aşa cum te apropii de un rege, nu zădărnicim crucea şi suferinţele sale; numai apropiindu-ne de el în adoraţie, aşa cum te apropii de Dumnezeu, nu zădărnicim crucea şi primim roadele mântuirii!

    Să ştii că de la înălţimea crucii te priveşte un om care te cunoaşte aşa cum eşti, îţi dă curaj! Acolo nu se află cineva străin de noi şi de ceea ce suntem, ci este un om care a cunoscut mizeria umană, care a experimentat în propriul trup tot ce înseamnă să fii om – în afară de păcat. De pe cruce, spre fiecare dintre noi, în această seară, îşi întinde braţele un om şi ne cheamă să ne ridicăm: „Curaj! Eu am biruit lumea! Curaj! Eu te cunosc! Curaj! Ridică-te, omule!”. Dumnezeu ne vorbeşte ca de la om la om, aşa cum numai cel mai bun prieten ne poate vorbi şi ne poate ajuta!

    Dar poate că prea adesea spunem: „Dar ce, de un om am eu nevoie?! Nu-s sătul de oamenii care mă înconjoară şi mă plictisesc, mă enervează? Şi acesta mai e şi un om răstignit! Chiar nu am nevoie!”. Atunci să privim puţin mai departe şi să vedem în acest om un rege! Da, un rege care atrage şi conduce de la înălţimea crucii: „Când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Pe toţi! Acum el este înălţat de la pământ şi-i atrage pe toţi: de ce te împotriveşti? Crezi că vei rezista? Nu te împotrivi unui rege atât de puternic, pentru ca nu cumva să te trezeşti sclavul altcuiva! Mai bine, vino şi domneşte împreună cu el! Să ne lăsăm fascinaţi de tronul său: sfânta Cruce! De la înălţimea crucii lumea se vede mult mai bine şi se conduce cel mai bine spre mântuire.

    Şi totuşi pentru mulţi nu e convingător nici un om răstignit, nici un rege ce are ca tron crucea. Pot fi aceştia, un om, un rege salvarea noastră din această criză pe care o trăim? Nu o criză economică, ci una spirituală, criză a valorilor şi virtuţilor, criză a speranţei şi a credinţei! Pot? Cu siguranţă că da, dar noi nu credem. Vrem mai mult! Şi ni se oferă mai mult: acest om şi rege este şi Dumnezeu, iar „pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). El poate şi face totul pentru noi. El este cel care astăzi, aici, acum face toate lucrurile noi (cf. Ap 21,5). Nu face lucruri noi, ci le înnoieşte pe cele deja existente! Ne înnoieşte, vrea să ne înnoiască pe noi toţi? Vrem? Ne lăsăm transformaţi? Ne apropiem?

    Să privim la cel răstignit! Să privim omul care ne cunoaşte, regele care ne conduce şi Dumnezeul care ne mântuieşte! Să ne apropiem! De aici, de la sfânta cruce ne va veni salvarea şi numai acceptând-o nu vom zădărnici crucea lui Cristos!

    Nu zădărniciţi crucea, ci îmbrăţişaţi-o!

  • Creştinii activi aşteaptă şi pretind multe de la preotul lor. Ei au dreptate. Dar trebuie să ştie, în acelaşi timp, că viaţa preotului este foarte grea. Cel care, cu toată mărinimia tinereţii sale, şi-a jertfit viaţa pe altarul lui Dumnezeu, rămâne mai departe om, iar acest om, foarte adesea îşi cere drepturile sale. Astfel, viaţa preotului este o luptă continuă. Jertfindu-se lui Cristos, el trebuie să rămână liber pentru toţi oamenii.

    Preotul nu are nevoie de complimente sau de cadouri alese. El vrea numai ca enoriaşii care i-au fost încredinţaţi să-i dovedească zi de zi, prin practicarea iubirii faţă de aproapele, că sacrificiul său nu a fost zadarnic. Dar, pentru că şi preotul rămâne om, şi el se bucură dacă, din când în când, se apropie cineva de el cu o prietenie dezinteresată… într-o duminică seara, când el este singur.

    „Isus le-a spus: Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mc 1,17).

    „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute. Nu voi m-aţi ales, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână…” (In 15,15-16).

    „Fraţilor, încă nu socotesc că l-aş fi cucerit; dar una ştiu: le dau uitării pe toate cele din lăuntrul meu şi tind spre cele dinainte; cu ochii la ţintă urmăresc răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu prin Cristos Isus” (Fil 3,13-14).

    Doamne, în seara asta sunt singur.

    În biserică s-a aşternut treptat tăcerea,

    Toţi s-au întors acasă,

    M-am întors şi eu,

    Singur.

    Pe drum m-am întâlnit cu oameni care se plimbau.

    Am trecut prin faţa unui cinematograf din care ieşea puhoi de lume. Apoi drumul m-a dus prin faţa cafenelei, pe a cărei terasă unii mai încercau să prelungească, obosiţi, seara acestei duminici.

    M-am împiedicat de copiii care se jucau pe trotuar,

    Copii drăgălaşi şi vioi, Doamne,

    Copiii altora. Ai mei nu vor fi niciodată.

    Iată-mă, Doamne,

    Singur.

    Liniştea mă apasă.

    Singurătatea devine insuportabilă.

    Doamne, am treizeci şi cinci de ani.

    Trupul meu este ca şi al celorlalţi.

    Am două braţe puternice, bune pentru muncă,

    O inimă care vrea să iubească, dar pe toate acestea ţi le-am dăruit ţie.

    Ai avut cu adevărat nevoie de mine?

    Ţi-am dat totul, dar este aşa de greu, Doamne.

    Este greu să-mi păstrez trupul pentru tine.

    El ar voi să se dăruiască altora.

    Este greu să iubesc o lume întreagă şi să nu reţin pe nimeni pentru mine.

    Este greu să strâng o mână caldă fără să o pot păstra pentru totdeauna.

    Este greu să trezesc în mine iubirea şi, totuşi, să rămân cu totul al tău.

    Este greu să fiu totul pentru toţi, iar pentru mine nimeni şi nimic.

    Este greu să fiu ca ceilalţi şi, totuşi, printre ei, să rămân altul.

    Este greu să mă dăruiesc mereu şi să nu primesc de la nimeni nimic.

    Este greu să mă apropii de ceilalţi, dacă de mine nu se apropie nimeni, niciodată.

    Este greu să port păcatele şi povara altora, când nu am voie niciodată să spun „NU”.

    Este greu să păstrez secretele celorlalţi, când pe ale mele nu le pot împărtăşi nimănui.

    Este greu să îmbărbătez mereu pe alţii, să ajut, fără ca să-mi pot permite să mă opresc măcar o clipă.

    Este greu să-i susţin pe cei slabi, fără ca să mă pot rezema şi eu de umărul cuiva.

    Este greu să fii singur.

    Singur înaintea tuturor,

    Singur în faţa lumii,

    Singur în faţa suferinţei, a morţii, a păcatului.

    *

    Nu eşti singur, fiul Meu,

    Sunt alături de tine,

    Eu sunt tu.

    Am avut nevoie de umanitatea ta

    Ca să-mi pot continua întruparea şi Răscumpărarea.

    Te-am ales din veşnicie,

    Căci am nevoie de tine.

    Am nevoie de mâinile tale ca să pot binecuvânta şi pe mai departe.

    Am nevoie şi de buzele tale ca să-mi pot răspândi învăţătura.

    Am nevoie de trupul tău ca să-mi pot continua suferinţa.

    Am nevoie de inima ta ca să-mi pot continua iubirea,

    Am nevoie de tine ca să-mi pot continua mântuirea.

    Rămâi cu mine, fiul meu.

    *

    Iată-mă, Doamne, în faţa Ta:

    Iată trupul meu.

    Iată inima mea.

    Iată sufletul meu.

    Fă-mă destul de mare ca să pot cuprinde în mine Lumea,

    Destul de puternic pentru ca să-i pot duce povara.

    Destul de curat, să o pot îmbrăţişa fără să o reţin pentru mine.

    Fă să fiu loc de întâlnire, dar numai unul de trecere.

    Drum nesfârşit pe care nimeni să nu se oprească spre a găsi ceva uman,

    Ci să se grăbească spre Tine.

    Doamne, în seara aceasta, când totul este învăluit în tăcere, simt cum pătrund în inima mea colţii veninoşi ai singurătăţii, în timp ce oamenii, cu grijile lor, îmi mistuie sufletul şi mă simt incapabil să-i mulţumesc.

    În timp ce, pe umerii mei, apasă întreaga lume, cu toată povara mizeriei şi a păcatelor ei,

    Îţi spun iarăşi „DA”, nu cu un surâs uşuratic, ci cu o hotărâre liniştită, fermă, umilă şi conştientă,

    Singur, Doamne, înaintea ta,

    În liniştea dulce a serii.

    (Michel Quoist, Iată-mă Doamne, Ars Longa, Iaşi 2004, 72-75).

    Să ne amintim să ne rugăm şi pentru preoţi, care obişnuiţi să se roage pentru lume, uită adesea să se roage pentru ei înşişi!

  • Când toate lucrurile intră în criză (umană, spirituală, afectivă, intelectuală, economică); atunci când vezi că ai zeci de întrebări şi nici un răspuns; când priveşti în jurul tău şi vezi că oameni îţi oferă soluţii doar pentru probleme pe care nu le ai, e uşor să te clatini şi să cazi! Atunci întinzi mâna cu disperare spre un punct de sprijin, cauţi un braţ puternic dispus să te ridice! Atunci priveşti spre cer şi după ce strigi de câteva ori: „De ce eu?”, „De ce tocmai mie?”, te linişteşti un pic şi aştepţi cerul să se deschidă şi cineva să vină, să te ridice, sau măcar să te strige pe nume! Speri!… Şi cerul se deschide pentru că speranţa nu înşală (Rom 5,5), nu dezamăgeşte niciodată! Şi nu dezamăgeşte pentru că este consolidată „în Dumnezeul cel viu” (1Tim 4,10).

    Speranţa noastră nu înşală pentru că nu e o idee sau un ideal, ci este o persoană. Este Isus Cristos înviat! Este cel care pentru noi învinge moartea o dată pentru totdeauna, căci noi ştim „Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra lui” (Rom 6,9). Speranţa noastră e o persoană nu doar atotputernică, ci cu o iubire infinit de atotputernică. O iubire care te veghează, care luptă pentru tine, luptă de partea ta. Dacă un Dumnezeu cu o iubire atotputernică faţă de tine luptă de partea ta, de cine sau de ce să-ţi fie teamă? Ce te poate descuraja?

    Şi cine este omul care poate spune că nu are nevoie de o astfel de speranţă?! Şi eu, şi tu, şi el şi toţi avem nevoie! Când? În fiecare zi, ba mai mult, în fiecare clipă? De ce? Pentru că… speranţa face orice inimă, indiferent de vârstă şi greutăţi, tânără şi dornică de a lupta pentru viaţă, pentru bine, pentru adevăr… Pentru că lipsa speranţei îmbătrâneşte prematur chiar şi cea mai puternică şi tânără inimă.

    Dumnezeu înviat caută inimi în care speranţă sa fie mereu tânără, mereu proaspătă şi care să spună: „Sper! Fiat voluntas tua – facă-se voia ta ”…

decembrie 2025
D L M M J V S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031