În mod analog trebuie înţeleasă semnarea Acordului provizoriu dintre Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză cu privire la numirea episcopilor în China, care a avut loc la 22 septembrie 2018. Aşa cum se ştie, acesta din urmă este rod al unui dialog instituţional lung şi ponderat, prin care s-a ajuns la fixarea câtorva elemente stabile de colaborare dintre Scaunul Apostolic şi autorităţile civile. Aşa cum am avut ocazia de a menţiona în Mesajul pe care l-am adresat catolicilor chinezi şi Bisericii universale[1], deja anterior am admis în comuniunea eclezială deplină pe episcopii oficiali hirotoniţi fără mandat pontifical, invitându-i să lucreze cu generozitate pentru reconcilierea catolicilor chinezi şi pentru un reînnoit elan de evanghelizare. Îi mulţumesc Domnului pentru că, pentru prima dată după atâţia ani, toţi episcopii din China sunt în comuniune deplină cu Succesorul lui Petru şi cu Biserica universală. Şi un semn vizibil al acestui lucru a fost şi participarea a doi episcopi din China continentală la recentul Sinod dedicat tinerilor. Se doreşte ca o continuare a contactelor cu privire la aplicarea Acordului provizoriu semnat să contribuie la rezolvarea problemelor deschise şi la asigurarea acelor spaţii necesare pentru o adevărată exercitare a libertăţii religioase.

Dragi ambasadori,

Anul care tocmai a început vede cum apar diferite aniversarii semnificative, în afară de acela al Consiliului Europei amintit puţin mai înainte. Între acestea aş vrea să menţionez îndeosebi unul: centenarul Societăţii Naţiunilor, instituită cu tratatul de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919. De ce să amintim o Organizaţie care astăzi nu mai există? Pentru că ea reprezintă începutul diplomaţiei multilaterale moderne, prin care statele încerc să scoată relaţiile reciproce de sub logica samavolniciei care conduce la război. Experimentul Societăţii Naţiunilor a trăit repede acele dificultăţi, cunoscute de noi toţi, care au dus exact după douăzeci de ani de la naşterea sa la un nou şi sfâşietor conflict, care a fost al doilea război mondial. Cu toate acestea, ea a deschis un drum, care va fi parcurs cu decizie mai mare prin instituirea în 1945 a Organizaţiei Naţiunilor Unite: un drum cu siguranţă presărat de dificultăţi şi de contraste: nu întotdeauna eficace, deoarece conflictele rămân şi astăzi, din păcate; dar întotdeauna o oportunitate de netăgăduit pentru naţiuni de a se întâlni şi de a căuta soluţii comune.

Premisă indispensabilă a succesului diplomaţiei multilaterale sunt buna voinţă şi buna credinţă a interlocutorilor, disponibilitatea la o confruntare leală şi sinceră şi voinţa de a accepta compromisurile inevitabile care se nasc din confruntarea dintre părţi. Acolo unde chiar şi numai unul din aceste elemente lipseşte, prevalează căutarea de soluţii unilaterale şi, în ultimă instanţă, dominarea celui mai puternic asupra celui mai slab. Societatea Naţiunilor a intrat în criză tocmai din aceste motive şi, din păcate, se observă că aceleaşi atitudini ameninţă comportamentul principalelor Organizaţii internaţionale.

Aşadar, consider important ca şi în timpul nostru să nu dispară voinţa unei confruntări senine şi constructive între state, deşi era evident că raporturile din sânul comunităţii internaţionale, şi sistemul multilateral în ansamblul său, trec prin momente de dificultate, cu reapariţia tendinţelor naţionaliste, care ameninţă vocaţia Organizaţiilor internaţionale de a fi spaţiu de dialog şi de întâlnire pentru toate ţările. Acest lucru se datorează în parte unei anumite incapacităţi a sistemului multilateral de a oferi soluţii eficace la diferite situaţii nerezolvate de mult timp, precum şi diferite conflicte „congelate”, şi de a înfrunta provocările actuale în mod satisfăcător pentru toţi. În parte, este rezultatul evoluţiei politicilor naţionale, tot mai frecvent determinate mai degrabă de căutarea unui consens imediat şi sectar, decât urmărirea răbdătoare a binelui comun cu răspunsuri pe perioadă lungă. În parte, este şi rezultatul preponderenţei mărite în Organizaţiile internaţionale a puterilor şi grupurilor de interes care impun propriile viziuni şi idei, provocând noi forme de colonizare ideologică, adesea nerespectuoase faţă de identitatea, demnitatea şi sensibilitatea popoarelor. În parte, este consecinţa reacţiei în unele zone ale lumii faţă de o globalizare dezvoltată în anumite privinţe prea rapid şi dezordonat, aşa cum între globalizare şi localizare se produce o tensiune. Aşadar, trebuie acordată atenţie dimensiunii globale fără a pierde din vedere ceea ce este local. În faţa ideii unei „globalizări sferice”, care nivelează diferenţele şi în care particularităţile par să dispară, este uşor ca să reapară naţionalismele, în timp ce globalizarea poate să fie şi o oportunitate în momentul în care ea este „poliedrică”, adică favorizează o tensiune pozitivă între identitatea fiecărui popor şi ţară şi globalizarea înseşi, conform principiului că totul este superior părţii[2].

Unele din aceste atitudini fac trimitere la perioada dintre cele două războaie mondiale, în timpul căreia tendinţele populiste şi naţionaliste au prevalat asupra acţiunii Societăţii Naţiunilor. Reapariţia acestor tendinţe astăzi slăbeşte progresiv sistemul multilateral, cu rezultatul unei generale lipse de încredere, al unei crize de credibilitate a politicii internaţionale şi al unei marginalizări progresive a membrilor mai vulnerabili din familia naţiunilor.

În discursul său memorabil al Adunarea Naţiunilor Unite – primul al unui pontif în faţa acele adunări – sfântul Paul al VI-lea, pe care am avut bucuria de a-l canoniza anul trecut, a trasat finalităţile diplomaţiei multilaterale, caracteristicile şi responsabilităţile sale în contextul contemporan, evidenţiind şi elementele de contact care există cu misiunea spirituală a papei, aşadar a Sfântului Scaun.

Primatul dreptăţii şi al dreptului

Primul element de contact pe care aş vrea să-l amintesc este primatul dreptăţii şi al dreptului „Voi – spunea papa Montini – stabiliţi marele principiu că raporturile dintre popoare trebuie să fie reglementate de raţiune, de dreptate, de drept, de tratative, nu de forţă, nu de violenţă, nu de război, şi nici de frică, nici de înşelare”[3].

În epoca noastră, preocupă reapariţia tendinţelor de a face să prevaleze şi să se urmărească fiecare interes naţional fără a recurge la acele instrumente pe care dreptul internaţional le prevede pentru a rezolva controversele şi a asigura respectarea dreptăţii, şi prin intermediul Curţilor internaţionale. Această atitudine este uneori rod al reacţiei celor care sunt chemaţi la responsabilităţi de conducere în faţa unei accentuate situaţii rele care se dezvoltă tot mai mult în rândul cetăţenilor din multe ţări, care percep dinamicile şi regulile care guvernează comunitatea internaţională ca lupă, abstracte şi în ultimă analiză departe de necesităţile lor efective. Este oportun ca personalităţile politice să asculte glasurile popoarelor lor şi să caute soluţii concrete pentru a favoriza cel mai mare bine al lor. Asta cere totuşi respectarea dreptului şi a dreptăţii atât în cadrul comunităţilor naţionale cât şi în sânul celei internaţionale, pentru că soluţiile reactive, emotive şi grăbite, e adevărat, vor putea mări un consens pe termen scurt, dar nu vor contribui cu siguranţă la soluţionarea problemelor mai radicale, dimpotrivă le vor mări.

Tocmai pornind de la această preocupare am intenţionat să dedic Mesajul pentru a 52-a Zi Mondială a Păcii, celebrată la 1 ianuarie, temei: „Politica bună este în slujba păcii”, pentru că există o relaţie intimă între politica bună şi convieţuirea paşnică dintre popoare şi naţiuni. Pacea nu este niciodată un bun parţial, ci cuprinde întregul neam omenesc. Aşadar, un aspect esenţial al politicii bune este acela de a urmări binele comun al tuturor, ca „bun al tuturor oamenilor şi al întregului om”[4] şi condiţia socială care permite fiecărei persoane şi întregii comunităţi să ajungă la propria bunăstare materială şi spirituală.

Politicii i se cere să fie clarvăzătoare şi să nu se limiteze să caute soluţii de scurtă durată. Politicianul bun nu trebuie să ocupe spaţii, ci să demareze procese; el este chemat să facă să prevaleze unitatea asupra conflictului, la baza căreia este „solidaritatea, înţeleasă în semnificaţia sa cea mai profundă şi de provocare”. Ea „devine astfel un stil de construire a istoriei, un loc vital în care conflictele, tensiunile şi opusurile pot să ajungă la o unitate pluriformă care generează viaţă nouă”[5].

Această consideraţie ţine cont de dimensiunea transcendentă a persoanei umane, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aşadar, respectarea demnităţii fiecărei fiinţe umane este premisa indispensabilă pentru orice convieţuire realmente paşnică, iar dreptul constituie instrumentul esenţial pentru dobândirea dreptăţii sociale şi pentru a alimenta legături fraterne între popoare. În acest domeniu, un rol fundamental este desfăşurat de drepturile umane, enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a cărei a 70-a aniversare am celebrat-o de puţin timp, al cărei caracter universal, obiectiv şi raţional ar fi oportun de redescoperit, pentru ca să nu prevaleze viziuni parţiale şi subiective despre om, care riscă să deschidă căi spre inegalităţi, nedreptăţi, discriminări şi, în extrem, şi spre noi violenţe şi samavolnicii.

Apărarea celor mai slabi

Al doilea element pe care aş vrea să-l amintesc este apărarea celor slabi. „Noi ne însuşim – afirma papa Montini – glasul celor săraci, al celor dezmoşteniţi, al celor suferinzi, al celor care năzuiesc spre dreptate, spre demnitatea vieţii, spre libertate, spre bunăstare şi spre progres”[6].

Biserica este angajată din totdeauna în a veni în ajutorul celui care se află în nevoie şi însuşi Sfântul Scaun, în decursul acestor ani, s-a făcut promotor al multor proiecte în sprijinul celor mai slabi, care au primit susţinere şi de la diferiţi subiecţi la nivel internaţional. Între aceştia aş vrea să citez iniţiativa umanitară din Ucraina în favoarea populaţiei suferinde, mai ales în regiunile estice ale ţării, din cauza conflictului care durează de aproape cinci ani şi care a avut câteva recente dezvoltări preocupante în Marea Neagră. Cu o participare activă a Bisericilor catolice din Europa şi a credincioşilor din alte părţi ale lumii care au primit apelul meu din mai 2016, şi cu colaborarea altor confesiuni şi a organizaţiilor internaţionale, s-a încercat să se vină, în mod concret, în întâmpinarea primelor necesităţi ale locuitorilor din teritoriile lovite, care sunt primele victime ale războiului. Biserica şi diferitele sale instituţii vor continua această misiune a lor, cu intenţia de a atrage o atenţie mai mare şi asupra altor probleme umanitare, între care cea referitoare la soarta prizonierilor, încă numeroşi. Cu propria lucrare şi apropierea de populaţie, Biserica încearcă să încurajeze, direct şi indirect, parcursuri paşnice pentru soluţionarea conflictului, parcursuri care să respecte dreptatea şi legalitatea, inclusiv cea internaţională, fundament al siguranţei şi al convieţuirii în întreaga regiune. În acest scop, sunt importante instrumentele care garantează exercitarea liberă a drepturilor religioase.

La rândul său, şi comunitatea internaţională cu organizaţiile sale este chemată să dea glas celui care nu are glas. Şi printre cei fără glas din timpul nostru aş vrea să amintesc victimele celorlalte războaie aflate în desfăşurare, în special al celui din Siria, cu numărul imens de morţi pe care l-a provocat. Încă o dată fac apel la comunitatea internaţională pentru ca să favorizeze o soluţie politică la un conflict care la sfârşit va avea numai învinşi. Mai ales este fundamental ca să înceteze încălcările dreptului umanitar, care provoacă suferinţe de nedescris populaţiei civile, în special femei şi copii, şi lovesc structuri esenţiale precum spitalele, şcolile şi lagărele de refugiaţi, precum şi edificiile religioase.

Apoi nu se pot uita numeroşii refugiaţi pe care i-a provocat conflictul, punând la grea încercare înainte de toate ţările limitrofe. Încă o dată vreau să exprim recunoştinţă Iordaniei şi Libanului care au primit cu spirit fratern şi cu multe sacrificii numeroase grupuri de persoane, exprimând în acelaşi timp dorinţa ca refugiaţii să se poată întoarce în patrie, în condiţii de viaţă şi de siguranţă adecvate. Gândul meu se îndreaptă şi spre diferitele ţări europene care cu generozitate au oferit ospitalitate celor care s-au aflat în dificultate şi pericol.

Între cei care au fost atinşi de instabilitatea care de mulţi ani implică Orientul Mijlociu sunt în special creştinii, care locuiesc în acele ţinuturi din timpurile apostolilor şi care de-a lungul secolelor au contribuit la edificarea lor şi la formarea lor. Este deosebit de important ca toţi creştinii să aibă un loc în viitorul regiunii, aşadar îi încurajez pe cei care au căutat refugiu în alte locuri să facă tot posibilul pentru a se întoarce la casele lor şi oricum să menţină şi să întărească legăturile cu comunităţile de origine. În acelaşi timp, doresc ca autorităţile politice să nu înceteze să le garanteze lor siguranţa necesară şi toate celelalte condiţii care să le permită lor să continue să trăiască în ţările ale căror cetăţeni cu drept deplin sunt şi să contribuie la construirea lor.

Din păcate, în cursul acestor ani, Siria şi în general tot Orientul Mijlociu au ajuns să fie teatru de ciocnire a multiplelor interese opuse. În afară de cele proeminente de natură politică şi militară, nu trebuie neglijată şi tentativa de a crea duşmănie între musulmani şi creştini. Chiar dacă „în cursul secolelor, multe disensiuni şi duşmănii au apărut între creştini şi musulmani”[7], în diferite locuri din Orientul Mijlociu ei au putut convieţui paşnic timp îndelungat. În curând voi avea ocazia de a mă duce în două ţări cu majoritate musulmană, Maroc şi Emiratele Arabe Unite. Va fi vorba de două oportunităţi pentru a dezvolta ulterior dialogul interreligios şi cunoaşterea reciprocă între credincioşii de ambele religii, în al optulea centenar al întâlnirii istorice dintre sfântul Francisc de Assisi şi sultanul al-Malik al-Kamil.

Printre cei slabi din timpul nostru pe care comunitatea internaţională este chemată să-i apere sunt, împreună cu refugiaţii, şi migranţii. Încă o dată doresc să atrag atenţia guvernelor pentru ca să acorde ajutor celor care au trebuit să emigreze din cauza flagelului sărăciei, a oricărui gen de violenţă şi de persecuţie, precum şi a catastrofelor naturale şi a tulburărilor climatice şi pentru ca să se faciliteze măsurile care permit integrarea lor socială în ţările de primire. Apoi trebuie acţionat pentru ca persoanele să nu fie constrânse să abandoneze propria familie şi naţiune, sau să se poată întoarce în siguranţă şi respectarea demnităţii lor şi a drepturilor lor umane. Fiecare fiinţă umană tânjeşte la o viaţă mai bună şi mai fericită şi nu se poate rezolva provocarea migraţiei cu logica violenţei şi a rebutării, nici cu soluţii parţiale.

Aşadar nu pot decât să fiu recunoscător pentru eforturile atâtor guverne şi instituţii care, mişcate de spirit generos de solidaritate şi de caritate creştină, colaborează frăţeşte în favoarea migranţilor. Între acestea doresc să menţionez Columbia, care, împreună cu alte ţări de pe continent, în ultimele luni a primit un uriaş număr de persoane care provin din Venezuela. În acelaşi timp, sunt conştient că valurile migratorii din aceşti ani au provocat neîncredere şi preocupare în rândul populaţiei din multe ţări, în special în Europa şi în America de Nord, şi asta a determinat multe guverne să limiteze puternic fluxurile în intrare, chiar dacă în tranzit. Totuşi, consider că la o problemă aşa de universală nu se pot da soluţii parţiale. Recentele urgenţe au arătat că este necesar un răspuns comun, concertat de toate ţările, fără închideri şi respectând fiecare instanţă legitimă, fie a statelor, fie a migranţilor şi a refugiaţilor.

În această perspectivă, Sfântul Scaun s-a implicat activ în negocieri şi pentru adoptarea celor două Global Compacts despre Refugiaţi şi despre Migraţia sigură, ordonată şi regulamentară. Îndeosebi, Pactul despre migraţii constituie un important pas înainte pentru comunitatea internaţională care, în cadrul Naţiunilor Unite, înfruntă pentru prima dată la nivel multilateral tema într-un document de relevanţă. În pofida non-obligativităţii juridice a acestor documente şi a lipsei diferitelor guverne la recenta Conferinţă a Naţiunilor Unite la Marrakech, cele două Compacts vor fi puncte de referinţă importante pentru angajarea politică şi pentru acţiunea concretă a organizaţiilor internaţionale, legislative şi politice, precum şi pentru cei care sunt angajaţi pentru o gestionare mai responsabilă, coordonată şi sigură a situaţiilor care se referă la refugiaţi şi la migranţi de diferite tipuri. Sfântul Scaun apreciază intenţia şi caracterul ambelor Pacte care facilitează punerea lor în practică, deşi a exprimat rezerve cu privire la acele documente, amintite în Pactul referitor la migraţii, care conţin terminologii şi linii călăuzitoare care nu corespund principiilor sale cu privire la viaţa şi drepturile persoanelor.

Printre ceilalţi slabi, „simţim să ne însuşim – continua Paul al VI-lea – glasul […] tinerilor din generaţiile prezente, care visează pe bună dreptate o umanitate mai bună”[8]. Tinerilor, care de atâtea ori se simt rătăciţi şi lipsiţi de certitudini pentru viitor, le-a fost dedicată a XV-a Adunare Generală Ordinară a Sinodului Episcopilor. Ei vor fi şi protagoniştii călătoriei apostolice pe care o voi face în Panama peste câteva zile, cu ocazia celei de-a XXXIV-a Zi Mondială a Tineretului. Tinerii sunt viitorul, şi misiunea politicii este să deschidă drumuri ale viitorului. Pentru aceasta este deosebit de necesar să se investească în iniţiative care să permită următoarelor generaţii să-şi construiască un viitor, având posibilitatea de a găsi loc de muncă, de a forma o familie şi de a creşte copii.

Alături de tineri merită o menţionare deosebită copiii, în special în acest an în care este a 30-a aniversare a adoptării Convenţiei despre Drepturile Copilului. Este vorba despre o ocazie propice pentru o reflecţie serioasă asupra paşilor făcuţi pentru a veghea asupra binelui celor mici ai noştri şi asupra dezvoltării lor sociale şi intelectuale, precum şi asupra creşterii lor fizice, psihice şi spirituale. În această circumstanţă nu pot să nu vorbesc despre una din plăgile din timpul nostru, care din păcate a avut ca protagonişti şi diferiţi membri ai clerului. Abuzurile împotriva minorilor constituie unul dintre delictele cele mai josnice şi nefaste posibile. Ele distrug în mod inexorabil ceea ce viaţa umană rezervă mai bun unui nevinovat, provocând daune ireparabile pentru restul existenţei. Sfântul Scaun şi întreaga Biserică se angajează pentru a combate şi a preveni astfel de delicte şi ascunderea lor, pentru a constata adevărul faptelor în care sunt implicaţi ecleziastici şi pentru a face dreptate minorilor care au îndurat violenţe sexuale, agravate de abuzuri de putere şi de conştiinţă. Întâlnirea pe care o voi avea cu episcopatele din toată lumea în februarie vrea să fie un pas ulterior pe drumul Bisericii pentru a face lumină deplină asupra faptelor şi a alina rănile provocate de aceste delicte.

Doare să constatăm că în societăţile noastre, de atâtea ori caracterizate de contexte familiale fragile, se dezvoltă comportamente violente şi faţă de femei, a căror demnitate a fost în centrul scrisorii apostolice Mulieris dignitatem, publicată în urmă cu treizeci de ani de sfântul pontif Ioan Paul al II-lea. În faţa plăgii abuzurilor fizice şi psihologice asupra femeilor există urgenţa de a redescoperi forme de relaţii drepte şi echilibrate, bazate pe respectul şi pe recunoaşterea reciprocă, în care fiecare să poată exprima în mod autentic propria identitate, în timp ce promovarea unor forme de nediferenţiere riscă de denatureze însuşi faptul de a fi bărbat sau femeie.

Atenţia faţă de cei slabi ne face să reflectăm şi asupra unei alte plăgi din timpul nostru, adică plaga condiţiilor muncitorilor. Dacă nu este ocrotită în mod adecvat, munca încetează să fie mijlocul prin care omul se realizează şi devine o formă modernă de sclavie. În urmă cu o sută de ani se năştea Organizaţia Internaţională a Muncii, care s-a implicat pentru a favoriza condiţii adecvate de muncă şi a mări demnitatea muncitorilor înşişi. În faţa provocărilor din timpul nostru, primele dintre toate dezvoltarea tehnologică crescândă care elimină locuri de muncă şi dispariţia garanţiilor economice şi sociale pentru muncitori, exprim dorinţa ca Organizaţia Internaţională a Muncii să continue să fie, dincolo de interesele parţiale, exemplu de dialog şi concertare pentru obţinerea obiectivelor sale înalte. În această misiune a sa ea este chemată să înfrunte, cu alte instanţe ale comunităţii internaţionale, şi plaga muncii minorilor şi a noilor forme de sclavie, precum şi o diminuare progresivă a valorii retribuţiilor, în special în ţările dezvoltate, şi discriminarea persistentă a femeilor în locurile de muncă.

A fi punte între popoare şi constructori ai păcii

În intervenţia sa la Naţiunile Unite, sfântul Paul al VI-lea a indicat clar obiectivul principal al acelei Organizaţii internaţionale. „Voi – a spus el – existaţi şi lucraţi pentru a uni naţiunile, pentru a conecta statele; […] pentru a pune împreună pe unii cu alţii. […] Sunteţi o punte între popoare. […] E suficient de amintit că sângele a milioane de oameni şi suferinţe nenumărate şi nemaiauzite, măceluri inutile şi ruine formidabile stabilesc pactul care vă uneşte, cu un jurământ care trebuie să schimbe istoria viitoare a lumii: să nu mai fie război, să nu mai fie război! Pacea, pacea trebuie să conducă destinele popoarelor şi ale întregii omeniri! […] Şi voi ştiţi că pacea nu se construieşte numai cu politica şi cu echilibrul forţelor şi al intereselor, ci cu spiritul, cu ideile, cu operele păcii”[9].

În cursul ultimului an au existat câteva semnale de pace semnificative, începând de la istoricul acord dintre Etiopia şi Eritreea, care pune capăt la douăzeci de ani de conflict şi restabileşte relaţiile diplomatice dintre cele două ţări. Şi înţelegerea semnată de liderii din Sud Sudan, care permite reluarea convieţuirii civile şi reactivarea funcţionării instituţiilor naţionale, este un semn de speranţă pentru continentul african, unde rămân totuşi tensiuni grave şi sărăcie răspândită. Urmăresc cu atenţie specială evoluţia situaţiei din Republica Democratică din Congo, exprimând dorinţa ca ţara să poată regăsi reconcilierea pe care o aşteaptă de mult timp şi să întreprindă un drum hotărât spre dezvoltare, punând capăt stării persistente de nesiguranţă care interesează milioane de persoane, între care atâţia copii. În acest scop, respectarea rezultatului electoral este factor determinant pentru o pace sustenabilă. La fel exprim apropierea mea de cei care suferă din cauza violenţei fundamentaliste, în special în Mali, Niger şi Nigeria, sau datorită tensiunilor interne continue din Camerun care seamănă adesea moarte şi în rândul populaţiei civile.

În ansamblu, trebuie afirmat şi că Africa, dincolo de diferite evenimente dramatice, revelează un potenţial dinamism pozitiv, înrădăcinat în cultura sa antică şi în primirea tradiţională. Un exemplu de solidaritate efectivă între naţiuni este constituit de deschiderea graniţelor în diferite ţări pentru a-i primi cu generozitate pe refugiaţi şi pe evacuaţi. Este de apreciat faptul că în multe state creşte convieţuirea paşnică dintre credincioşi de diferite religii şi se favorizează iniţiative solidare comune. În afară de asta, implementarea de politici inclusive şi progresele proceselor democratice dau, în multiple regiuni, rezultate eficace pentru a combate sărăcia absolută şi a promova dreptatea socială. Aşadar, sprijinul comunităţii internaţionale devine şi mai urgent pentru a favoriza dezvoltarea infrastructurilor, construirea de perspective pentru tinerele generaţii şi emanciparea păturilor sociale mai slabe.

Semnale pozitive au venit din peninsula coreeană. Sfântul Scaun priveşte cu favoare la dialoguri şi îşi doreşte ca să se poată înfrunta şi problemele mai complexe cu atitudine constructivă şi să conducă la soluţii împărtăşite şi durabile, aşa încât să asigure un viitor de dezvoltare şi de cooperare pentru întregul popor coreean şi pentru toată regiunea.

Dorinţă asemănătoare exprim pentru iubita Venezuela, pentru ca să fie găsite căi instituţionale şi paşnice pentru a da soluţie crizei politice, sociale şi economice, căi care să permită înainte de toate să fie asistaţi cei care sunt încercaţi de tensiunile din aceşti ani şi să se ofere întregului popor venezuelean un orizont de speranţă şi de pace.

Sfântul Scaun îşi doreşte şi ca să se poată relua dialogul dintre israelieni şi palestinieni, aşa încât să se reuşească în sfârşit să se ajungă la o înţelegere şi să se dea răspuns aspiraţiilor legitime ale ambelor popoare, garantând convieţuirea celor două state şi obţinerea unei păci îndelung aşteptate şi dorite. Angajarea comună a comunităţii internaţionale este deosebit de preţioasă şi necesară pentru obţinerea acestui obiectiv, precum şi pentru a favoriza pacea în întreaga regiune, îndeosebi din Yemen şi din Irak, şi să se permită în acelaşi timp ducerea de ajutoare umanitare necesare populaţiilor nevoiaşe.

A ne regândi la destinul nostru comun

În sfârşit, aş vrea să amintesc o a patra trăsătură a diplomaţiei multilaterale: ea ne invită să regândim destinul nostru comun. Paul al VI-lea avea să spună asta în aceşti termeni: „Trebuie să ne obişnuim să gândim […] în manieră nouă convieţuirea umanităţii, în manieră nouă căile istoriei şi destinele lumii. […] Adică este ora în care […] să ne regândim la originea noastră comună, la istoria noastră, la destinul nostru comun. Niciodată ca astăzi, într-o epocă de atât progres uman, n-a fost necesar apelul la conştiinţa morală a omului! Pericolul nu vine nici de la progres nici de la ştiinţă. […] Pericolul adevărat se află în om, stăpân al instrumentelor tot mai puternice, apte la ruinare şi la cele mai înalte cuceriri!”[10].

În contextul epocii, pontiful se referea în mod esenţial la proliferarea armelor nucleare. „Armele – spunea el –, în special cele teribile, pe care ştiinţa modernă ni le-a dat, încă înainte de a produce victime şi ruine, generează vise rele, alimentează sentimente rele, creează coşmaruri, neîncredere şi propuneri triste, cer cheltuieli enorme, opresc proiecte de solidaritate şi de muncă utilă, falsifică psihologia popoarelor”[11].

Din păcate, doare să constatăm că nu numai că piaţa armelor nu pare să bată pasul pe loc, ci chiar există o tendinţă tot mai răspândită de înarmare, atât din partea indivizilor cât şi din partea statelor. Îngrijorează în special că dezarmarea nucleară, dorită pe larg şi urmărită în parte în deceniile trecută, acum lasă locul căutării de noi arme tot mai sofisticate şi distructive. În acest context, vreau să reafirm că „nu putem să nu simţim un sentiment viu de nelinişte dacă luăm în considerare consecinţele umanitare şi ambientale catastrofale care derivă din orice folosire a bombelor nucleare. De aceea, luând în considerare şi riscul unei detonări accidentale a acestor arme dintr-o eroare de orice gen, trebuie condamnată cu fermitate ameninţarea folosirii lor – îmi vine să spun imoralitatea folosirii lor – precum şi posesia lor, tocmai pentru că existenţa lor este în vederea unei logici de frică ce nu se referă numai la părţile aflate în conflict, ci la întregul neam omenesc. Relaţiile internaţionale nu pot să fie dominate de forţa militară, de intimidările reciproce, de prezentarea arsenalelor de război. Armele de distrugere în masă, îndeosebi cele atomice, nu generează altceva decât un sentiment înşelător de siguranţă şi nu pot constitui baza convieţuirii paşnice între membrii familiei umane, care trebuie să se inspire în schimb dintr-o etică de solidaritate”[12].

A regândi destinul nostru comun în contextul actual însemnă şi a regândi raportul cu planeta noastră. Şi anul acesta dezastre de nedescris şi suferinţe provocate de inundaţii, incendii, cutremure şi secetă au lovit dur populaţiile din diferite regiuni ale continentului american şi din sud-estul continentului asiatic. Între problemele cu privire la care este deosebit de urgent să se găsească un acord în sânul comunităţii internaţionale este aşadar îngrijirea mediului şi schimbarea climatică. În această privinţă, şi în lumina consensului obţinut la recenta Conferinţă internaţională despre climă (COP-24) desfăşurată la Katowice, doresc o angajare mai hotărâtă din partea statelor de a întări colaborarea în contrastarea urgentă a fenomenului îngrijorător al încălzirii globale. Pământul este al tuturor şi consecinţele exploatării sale cad asupra întregii populaţii mondiale, cu efecte mai dramatice în unele regiuni. Între acestea este Amazonia, care va fi în centrul următoarei Adunări Speciale a Sinodului Episcopilor prevăzută în Vatican în luna octombrie, care, deşi tratează îndeosebi despre drumurile de evanghelizare pentru poporul lui Dumnezeu, nu va evita să trateze şi problematicile ambientale în raport strâns cu repercusiunile sociale.

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

La 9 noiembrie 1989 cădea Zidul din Berlin. După câteva luni avea să se pună capăt ultimei moşteniri al celui de-al doilea conflict mondial: împărţirea sfâşietoare a Europei decisă la Yalta şi războiul rece. Ţările din estul cortinei de fier au regăsit libertatea după decenii de asuprire şi multe dintre ele au început să meargă pe drumul care avea să le conducă la aderarea la Uniunea Europeană. În contextul actual, în care prevalează noi forţe centrifuge şi tentaţia de a ridica noi cortine, să nu se piardă în Europa conştiinţa binefacerilor – prima dintre toate pacea – aduse de drumul de prietenie şi apropiere între popoare întreprins în perioada de după război.

În sfârşit, aş vrea să menţionez astăzi o ultimă aniversare. La 11 februarie în urmă cu nouăzeci de ani se năştea statul Vatican, ca urmare a semnării Pactelor Laterane între Sfântul Scaun şi Italia. Astfel se încheia perioada lungă a „problemei romane” care urmat după luarea Romei şi după sfârşitul Statului Pontifical. Cu Tratatul Lateran, Sfântul Scaun putea să dispună de „acel teritoriu material care este indispensabil pentru exercitarea unei puteri spirituale încredinţată oamenilor în folosul oameni”[13], cum avea să afirme Pius al XI-lea, şi cu Concordatul, Biserica a putut din nou să contribuie pe deplin la creşterea spirituală şi materială a Romei şi a întregii Italii, o ţară bogată în istorie, în artă şi în cultură, la formarea căreia a contribuit creştinismul. La această aniversare, asigur poporului italian o rugăciune specială pentru ca, în fidelitate faţă de propriile tradiţii, să menţină viu acel spirit de solidaritate fraternă care l-a remarcat îndelung.

Vouă tuturor, dragi ambasadori şi stimaţi oaspeţi adunaţi aici, şi ţărilor voastre exprim urarea mea cordială ca anul nou să permită întărirea relațiilor de prietenie care ne leagă şi să ne străduim pentru edificarea păcii la care aspiră lumea.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Cf. Mesaj adresat catolicilor chinezi şi Bisericii universale, 26 septembrie 2018, nr. 3.

[2] Cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 234.

[3] Paul al VI-lea, Discurs la Naţiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 2.

[4] Compendiul de Doctrină Socială a Bisericii, nr. 165.

[5] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 24 noiembrie 2013, 228.

[6] Paul al VI-lea, Discurs la Naţiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 1.

[7] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Declaraţia Nostra Aetate despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine, 28 octombrie 1965, 3.

[8] Paul al VI-lea, Discurs la Naţiunile Unite, New York, 4 octombrie 1965, 1.

[9] Ibid., 3; 5.

[10] Ibid., 7.

[11] Ibid., 5.

[12] Discurs adresat participanţilor la Simpozionul Internaţional despre dezarmare, promovat de Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, 10 noiembrie 2017.

[13] Pius al XI-lea, Alocuţiunea „Il nostro più cordiale”adresată parohilor din Roma şi predicatorilor din perioada Postului Mare cu ocazia semnării Tratatului şi a Concordatului în Palatul Lateran, 11 februarie 1929.

Notă informativă cu privire la raporturile diplomatice ale Sfântului Scaun (7 ianuarie 2019)

Sunt 183 statele care actualmente întreţin relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun. La statele menţionate mai sus trebuie adăugate Uniunea Europeană şi Suveranul Ordin Militar de Malta. Cancelariile de Ambasadă cu sediu la Roma, inclusiv cele a Uniunii Europene şi a Suveranului Militar Ordin de Malta, sunt 89. Au sediu la Roma şi Oficiile Ligii Statelor Arabe, al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţii şi al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

În cursul anului 2018, la data de 26 iunie, a fost semnat acordul dintre Sfântul Scaun şi Republica San Marino pentru predarea religiei catolice în şcolile publice, ratificat la 1 octombrie. La 23 august 2018 a fost ratificat acordul cadru dintre Sfântul Scaun şi Republica Benin cu privire la statutul juridic al Bisericii catolice din Benin. La 22 septembrie 2018 a fost semnat acordul provizoriu dintre Sfântul Scaun şi Republica Populară Chineză cu privire la numirea episcopilor în China. În afară de asta, la 16 iulie 2018, Sfântul Scaun a depozitat instrumentul de ratificare a convenţiei regionale a UNESCO cu privire la recunoaşterea calificărilor din învăţământul superior în Asia şi în Pacific în timp ce a aderat, la 21 martie 2018, la acordul parţial lărgit cu privire la itinerarele culturale al Consiliului Europei. La 30 noiembrie 2018, statul Vatican a fost admis la zona unică pentru plăţile în euro (SEPA).

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

http://www.ercis.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00