Arhiva pentru iunie 2024

Opt nebunii transformate în fericire

Mult din ceea ce trăim astăzi este fragil: iubirea, prietenia, fericirile, viața. Toate par atât de firave. Uneori ne plângem de iubirea primită de la cei din jurul nostru, dar noi ce fel de iubire oferim? Uneori căutăm prieteni buni, prietenii sănătoase. Dar noi ce fel de prieteni suntem pentru cei care ne întâlnesc? Ce fel de prietenie oferim? Toți vrem prieteni buni, oameni de încredere, persoane care să ne facă fericiți. Însă cei care caută prietenia noastră ce găsesc? Oare trăim fericirile proclamate de Isus? Suntem fericiți? Răspândim fericire? Inspirăm încredere? Faptele și vorbele noastre ne duc și îi duc și pe alții spre sfințenie sau ne târăsc spre disperare?

Evanghelia de astăzi ne amintește cele opt nebunii transformate în fericire prin Cristos, cu Cristos și în Cristos. Știm bine că fără el nimic din acestea nu ar fi adevărate fericiri. Știm la fel de bine că sărăcia, lacrimile, nedreptățile, persecuțiile, insultele nu ne fac fericiți. Nici măcar blândețea, milostivirea, curăția nu ne fac să tresăltăm de fericire. Nu acestea ne fac fericiți, ci Cristos, prezența sa și darul său: Dumnezeu prezent și viața veșnică gustată, trăită, simțită deja acum. Astăzi! Aici! Aceasta este adevărata fericire: prezența lui Cristos în viața noastră. Adică viața de sfințenie.

Sfințenia este fericire! Criteriile sunt clare în fericirile proclamate de Cristos. Nu sunt criteriile generației de cristal, nu sunt criterii supuse fragilității, tocmai pentru că fericirea adusă de sfințenia vieții nu este fragilă, nici provizorie. Fericirea adusă de Cristos durează o veșnicie.

Astăzi suntem fericiți nu pentru că suntem săraci, înlăcrimați, blânzi, înfometați de dreptate, milostivi, curați, pacifici, persecutați, insultați. Nu! Ci suntem fericiți pentru ceea ce contează cu adevărat: îl avem pe Dumnezeu și așa pregustăm acum viața veșnică.

Totodată suntem fericiți pentru că îl avem pe aproapele. Cred cu tărie că fericirea interioară este suma fericirilor realizate în viața celor de lângă noi. Trebuie să fie greu – ba chiar imposibil! – să fii fericit dacă nu ai reușit să faci fericit măcar un om. Știu că mulți spunem că: „Fericirea mea este să fiu cu Dumnezeu! Domnul îmi este suficient pentru a fi fericit(ă)”. Însă putem parafraza un cuvânt al Scripturii: Dacă cineva spune: „Sunt fericit cu Dumnezeu” şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu e fericit cu fratele său pe care îl vede nu poate să fie fericit cu Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său! (cf. 1In4,20-21).Astăzi să fim fericiți ca Isus, cu Isus și prin Isus. Domnul să ne ajute să fim fericiți cu ceea ce suntem, cu ceea ce am ales să fim și cu ceea ce avem. Preasfânta Inimă a lui Isus, fericirea tuturor sfinților, să ne ajute să fim fericiți și sfinți. Să fim și noi blânzi, milostivi și cu inima curată, ca Isus Cristos, și așa îl vom vedea pe Dumnezeu.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 5,1-12a
În acel timp, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. ² Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa, zicând: ³ „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! ⁴ Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi! ⁵ Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul! ⁶ Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei se vor sătura! ⁷ Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire! ⁸ Fericiţi cei curaţi la inimă, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu! ⁹ Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu! ¹⁰ Fericiţi cei persecutaţi din cauza dreptăţii, pentru că a lor este împărăţia cerurilor! ¹¹Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. ^12a Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”

Cuvântul Domnului

acum 2 săptămâni 0 3

Nebunia renunțării

Renunțarea care nu ne face să părem nebuni în ochii lumii nu e autentică. Viața dăruită Domnului și omului este plină de nebunie. Domnul cunoaște cel mai bine nebunia iubirii, nebunia dăruirii noastre. Inima lui Isus a fost și este copleșită de ocări, acuzată pe nedrept, tocmai pentru că omul nu înțelege dăruirea totală, nebunia de a nu păstra nimic, sacrificiul suprem. Noi însă știm că nebunia lui Cristos este viața și învierea noastră. Noi știm și mărturisim împreună cu Apostolul că i-a plăcut și îi place Domnului să ne mântuiască prin nebunia predicării lui Cristos răstignit: scandal pentru unii, nebunie pentru alții, dar pentru omul credincios Cristos este totul. Trebuie doar să acceptăm această nebunie a crucii și a învierii, o nebunie care încă este ascunsă, este necunoscută, multor oameni (cf. 1Cor 1,20-25).

Și nu doar această nebunie a Crucii este necunoscută unora, ci și alte multe realități prezente în evanghelia zilei. Pentru mulți oameni unele realități despre care ne vorbește astăzi sfântul Marcu nu au sens: Beelzebul, Diavol, Satană, păcat, blasfemie, posedare, duh necurat, Duh Sfânt, voința lui Dumnezeu, renunțare etc. Pentru unele generații acestea sunt fie cuvinte noi, termeni necunoscuți, fie arhaisme. Însă pentru cel care este o făptură nouă în Cristos Isus ele sunt realități cutremurătoare ce trebuie (re)cunoscute și aprofundate. Pentru noi ce înseamnă toate acestea? Sunt cuvinte noi? Sunt realități înfricoșătoare? Cunoaștem sau aprofundăm aceste realități atât de vechi și totuși atât de actuale?

Pentru cel care se așază cu toată ființa în preajma lui Cristos totul pare o „ieșire din fire” sau o nebunie. În preajma lui Cristos omul simte nebunia crucii. Nebunia lui Dumnezeu. Nebunia învierii. Nebunia urmării lui Cristos. Dar simte și un entuziasm uriaș: suntem atât de apropiați Domnului încât ne numește frate, soră, mamă. Cât entuziasm: suntem familia lui. Dar și câtă responsabilitate: să facem voința Tatălui, adică să nu păcătuim. Să ne purificăm viața, inima!

Și vedem că în această nebunie nu suntem singuri. Sunt mulți oameni care și astăzi se consacră Domnului. Zilnic putem fi martorii unor noi vocații la viața consacrată, la sfânta Preoție. Dăruirea vieții este un răspuns. Dumnezeu ne-a iubit mult și ne-a chemat primul. Dăruindu-ne lui ne punem toată viața la dispoziția Domnului și a omului. Viață dăruită înflorește repede, frumos, cu multe roade.

În această dăruire pentru Domnul și pentru aproapele, pentru a putea suporta nebunia crucii și tot ceea ce aduce crucea, primul pas este să ne așezăm în jurul lui, să stăm lipiți de Domnul. Să punem capul pe pieptul lui. Să-i ascultăm inima, iubirea, cuvântul. Acesta este primul pas pentru a împlini voința lui Dumnezeu și pentru a simți cum însuși Domnul ne numește „frate, soră, mamă”.

Cristos să ne dăruiască harul să stăm lipiți de inima sa, să ne plecăm capul și să ascultăm bătăile inimii sale copleșite de ocări. Să-i fim Domnului frate, soră, mamă.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 3,20-35
În acel timp, Isus a venit în casă, şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. ²¹ Când au auzit ai săi, au venit să-l ia, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. ²² Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: „Îl are pe Beelzebul!” şi: „Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. ²³ Dar el, chemându-i, le vorbea în parabole: „Cum poate Satana să-l scoată pe Satana? ²⁴ Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, ²⁵iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. ²⁶ Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. ²⁷ Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască lucrurile dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. ²⁸ Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte blasfemii ar fi zis, ²⁹ dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. ³⁰ Pentru că spuneau: „Are un duh necurat!” ³¹ Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. ³² Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: „Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară!” ³³ Iar el, răspunzând, le-a zis: „Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” ³⁴ Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: „Iată mama mea şi fraţii mei! ³⁵ Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

Cuvântul Domnului

acum 3 săptămâni 0 5

Singur pe lume. Maria

O plagă a timpului nostru este singurătatea: să nu cauți și să nu fii căutat de nimeni, să nu intereseze pe nimeni dacă ești singur, dacă ești pierdut, dacă lipsești de acasă, de la program, de la serviciu. În sfânta Evanghelie însă vedem trecerea de la îngrijorarea căutării la bucuria regăsirii. Vedem cum bucuria părinților de a-și regăsi copilul se conjugă cu uimirea, dar și bucuria Domnului de a fi căutat și găsit: a plecat cu ei și a rămas supus lor. Inima lui Isus, plăsmuită de Duhul Sfânt în sânul Mamei pururea fecioară, simțea inima mamei în care se păstrau toate aceste neliniști și bucurii.

Astăzi omul uitat, pierdut, singur, ne așteaptă pe noi să-l căutăm, să-l găsim, să-l (a)ducem acasă. Astăzi trebuie să fim și noi oameni care-i caută și-i găsesc pe cei pierduți. Ca Iosif și Maria. În mod deosebit astăzi privim spre inima Mariei, spre cea căreia zilnic îi spunem cât de mult ne dorim să fie alături de noi, mai ales la finalul vieții noastre: „roagă-te pentru noi păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. Pe ea o vrem alături mereu, ca orice copil care are nevoie de mama sa. Nu se spune oare că „mama” este deseori ultimul cuvânt al muribunzilor?

O vrem cu noi acum și pentru că ea, ca orice mamă bună, este și modelul nostru de fiecare zi. De la ea învățăm disponibilitatea de a-l primi pe Dumnezeu atunci când vine la noi, atunci când are nevoie de noi: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38).

De la ea învățăm să-l purtăm pe Dumnezeu oamenilor: „Ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia și a salutat-o pe Elisabeta” (Lc 1,39-40). Și a făcut asta în grabă, ca să învățăm și noi să nu ezităm atunci când trebuie să-l purtăm pe Dumnezeu oamenilor. Da, în grabă, fără să ezităm, pentru că harul Duhului Sfânt nu-i ajută pe cei lenți, harul nu-i cunoaște pe cei înceți, harul ignoră încetineala, cum spunea sfântul Ambroziu comentând Evanghelia după sfântul Luca. Iar sfânta fecioară Maria nu doar că ne învață să mergem în grabă să-i vizităm pe cei în nevoi, ci ne arată că trebuie să rămânem cu ei și să-i slujim: Maria a rămas trei luni cu Elisabeta (cf. Lc 1,56).

De la ea învățăm să-i vorbim Domnului despre oameni și în favoarea oamenilor: „Nu mai au vin” (In 2,3). Cuvântul ei salvează sărbătorile și momentele noastre importante.

De la ea învățăm să stăm mereu fermi, hotărâți, cu Dumnezeu și de partea lui, chiar și atunci când pare un Domn falimentar. Așa a rămas ea lângă crucea lui Isus răstignit (cf. In 19,25-27).

De la ea învățăm să rămânem în Biserică și de partea Bisericii, chiar și atunci când e asaltată de rău, de teamă, de slăbiciunile oamenilor, de neliniște. Să stăm în Biserică cu ea și, în rugăciune, să implorăm noi Rusalii pentru fiecare creștin (cf. Fap 1,12-14).

De la ea învățăm să-i căutăm pe cei singuri, pe cei pierduți și mai ales să nu părăsim niciodată omul, Biserica și pe Dumnezeu.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 2,41-51
Părinţii lui Isus mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. ⁴² Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. ⁴³ Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. ⁴⁴ Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. ⁴⁵ Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim căutându-l. ⁴⁶ După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. ⁴⁷ Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. ⁴⁸ Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi!” ⁴⁹ El însă le-a spus: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” ⁵⁰ Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. ⁵¹ Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei.