„Este nevoie de curaj pentru a iubi.” Papa Francisc a amintit acest adevăr în discursul din 21 decembrie 2023 adresat Curiei Romane. În cadrul raţionamentului său, a afirmat criteriul pentru a-i distinge pe creştini, „nu între progresişti şi conservatori, ci între îndrăgostiţi şi obişnuiţi”.

Şi cu aceste două afirmaţii a amintit cei doi mari duşmani ai iubirii: frica şi obişnuinţa. De fapt, nu ura este opusul iubirii, ci mai degrabă frica şi acel surogat ascuns care este obişnuinţa. Este o experienţă care se trăieşte zilnic: când se naşte în inima unui om iubirea faţă de ceva sau faţă de cineva, iată că apare imediat şi frica, frica incertitudinii (adică a libertăţii) pe care iubirea o poartă cu sine, a pierderii, a rănilor care pot apărea din acea iubire. Aşa cum spune scriitorul C.S. Lewis, „Nu există investiţie sigură: a iubi înseamnă, în orice caz, a fi vulnerabili”. Şi ca exemplu al acestei investiţii nesigure citează parabola talanţilor, unii riscă şi „trăiesc”, adică generează, dar există cel care alege să „moară”, îngropând talantul.

Aici apare cealaltă mare temă legată cu frica: siguranţa. Care explică de ce obişnuinţa este surogatul fricii: de fapt, obişnuinţa confirmă, asigură sufletul uman, în timp ce noutatea, ceea ce frânge obişnuinţele ajunge să agite inima omului care trebuie să se confrunte mereu cu frica, rătăcirea. Inima omului, a amintit Papa în Urbi et Orbi de Crăciun, „este instabilă şi rănită” şi dacă „îşi găseşte instrumente de moarte în mâini, mai devreme sau mai târziu le va folosi”. Armele, ca şi banii, alimentează mirajul forţei şi al puterii şi astfel oferă siguranţă acestei inimi înfricoşate. Dar siguranţa este un fals prieten care nu poate potoli setea de infinit ascunsă în inima omului, acea inimă care este într-adevăr înfricoşată, pentru că a descoperit o dorinţă infinită de a iubi şi de a fi iubită. Nu este o întâmplare că se poate vorbi de „sex sigur”, dar nu de „iubire sigură”, ar fi un oximoron, un nonsens. Şi omul este făcut pentru a iubi: acel lucru pentru care trebuie avut curaj.

* * *

Despre paradoxul siguranţei a reflectat în mod eficace Alessandro Gisotti în editorialul din 28 decembrie, subliniind acel cerc vicios prin care „se înarmează pentru a se simţi mai siguri şi ca rezultat lumea este tot mai nesigură”. Este „frica lichidă” despre care vorbea în 2006 sociologul Zygmunt Bauman, care sublinia cum în schimb „suntem «obiectiv» persoanele cele mai în siguranţă în istoria omenirii. Cum demonstrează statisticile, pericolele care ameninţă să scurteze viaţa noastră sunt mai scăzute şi îndepărtate decât erau în general în trecut şi decât sunt în alte părţi ale planetei”, şi după doi ani părintele dominican Timothy Radcliffe, făcându-i ecou, afirma că: „Sunt multe aspecte, trăim într-o lume mult mai sigură decât înaintaşii noştri. Cel puţin în Occident, sunt mai protejaţi de boli, violenţă şi sărăcie. Şi totuşi, ne este frică. Suntem neliniştiţi cu privire la pericole pe care le-am creat noi: dezastru ecologic, BSE, energie nucleară, plante modificate genetic. Am fost în ţări din Africa unde persoanele suportă pericole teribile în fiecare zi cu calm şi încredere, în timp ce în Occident cea mai vagă aluzie de risc produce panica”. Încheie părintele Giovanni Cucci în 2012 în „La civilta cattolica”: „actualele societăţi occidentale prezintă în această privinţă un paradox straniu. Pe de o parte, se observă o situaţie de bunăstare fără precedent, care permite să se rezolve cu uşurinţă cea mai mare problemă legată de supravieţuire, oferind unui număr tot mai mare de persoane posibilităţi de instruire şi de îngrijire. Pe de altă parte, această siguranţă crescută prezintă un cost foarte mare: proliferarea fricii. Printr-un mecanism psihologic straniu, căutarea excesivă de siguranţă nu elimină frica, ci mai degrabă duce la accentuarea ei”.

Cum se iese din acest cerc vicios, din fântâna fără fund a cererii de siguranţă? Papa, tot în discursul adresat Curiei, ne aminteşte că din labirinturi se iese de „deasupra”, „privind în sus”.

Aceasta este o misiune pentru toţi şi îndeosebi pentru cel care are mari responsabilităţi. În 1961, preşedintele nord-american Dwight Eisenhower, aminteşte Gisotti în articolul citat, „avertiza cu privire la «complexul militar-industrial» şi la ingerinţa sa necuvenită în alegerile politicii americane în sens militarist”. După şapte ani, Robert Kennedy a ţinut vestitul discurs despre PIB la universitatea din Kansas, invitând la o adevărată „convertire”, schimbare de perspectivă, abandonând paradigma eficientistă şi pur economică: „Nu vom găsi niciodată un scop pentru naţiune, nici o satisfacţie personală a noastră în simpla urmărire a bunăstării economice, în acumularea fără sfârşit de bunuri pământeşti. […] PIB-ul cuprinde şi poluarea aerului şi publicitatea pentru ţigări, […] pune în cont de încuietorile speciale pentru uşile noastre de acasă […]. Creşte cu producţia de napalm, rachete şi bombe nucleare”, toate acestea în plin război din Vietnam, şi încheia vorbind despre bucurie, acea forţă care nu poate să fie măsurată într-un PIB care „nu cuprinde frumuseţea poeziei noastre sau soliditatea valorilor familiale, inteligenţa dezbaterii noastre sau onestitatea angajaţilor noştri publici […], nici compasiunea noastră, nici devoţiunea faţă de ţara noastră. Măsoară totul, pe scurt, cu excepţia a ceea ce face viaţa cu adevărat demnă să fie trăită. Ne poate spune totul despre America, dar nu dacă putem fi orgolioşi că suntem americani”. Fiinţa umană este făcută pentru viaţă şi viaţa nu se află în niciun tip de „măsură”. Fiinţa umană doreşte viaţa în plinătate, şi numai iubirea o face să acceadă la această plinătate care este întocmai „dis-măsură”.

* * *

Ultimul punct din această lungă reflecţie care vine la încheierea unui an deosebit de dramatic este izbitor: referinţa lui Bob Kennedy la „onestitatea angajaţilor noştri publici”, un alt lucru „incalculabil”, s-ar putea adăuga: de o preţiozitate incalculabilă. Munca zilnică, ascunsă, a persoanelor din popor care, la locul de muncă, precum şi în familie, îşi fac pur şi simplu şi cu răbdare datoria lor, face parte fără îndoială din acel „curent” despre care vorbeşte Edith Stein, acel „curent dătător de viaţă mistică” ce rămâne adesea invizibil; „cu siguranţă” adaugă el, „evenimentele decisive ale istoriei lumii au fost influenţate esenţial de suflete despre care nu se spune nimic în cărţile de istorie”.

La 27 martie 2020, în timpul Statio Orbis în Piaţa „Sfântul Petru”, Francisc ne-a amintit cum am putut experimenta, chiar în aceste timpuri dramatice, că „vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite – de obicei uitate – care nu apar în titlurile din ziare şi din reviste, nici în marile defilări de la ultimul show, ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din magazine, angajaţi de la curăţenie, îngrijitori […], dar atâţia alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur. […] Câţi oameni exercită în fiecare zi răbdare şi insuflă speranţă, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate. Câţi taţi, mame, bunici şi bunicuţe, învăţători arată copiilor noştri, cu gesturi mici şi zilnici, cum să înfrunte şi să traverseze o criză readaptând obişnuinţe, ridicând privirile şi stimulând rugăciunea. Câte persoane se roagă, oferă şi mijlocesc pentru binele tuturor”.

Încă o dată invitaţia de a ridica privirea: din „josul” istoriei acestor persoane, privind în sus, împing înainte acea istorie şi marea istorie a lumii, făcând-o să iasă din labirinturile adesea mortale în care ajung uneori oamenii, cu inimă instabilă şi rănită.

Sunt cel mult persoane simple, invizibile, dar care îi văd pe ceilalţi, exigenţele lor şi se îngrijesc de ele. Între aceste persoane sunt şi acei creştini „mai buni” despre care vorbea teologul iezuit De Lubac în Meditaţie despre Biserică: „Creştinii cei mai buni, cei mai vii nu se găsesc în mod necesar şi nici în general printre cei înţelepţi sau printre mânuitorii abili, printre intelectuali sau printre politicieni, printre «autorităţile sociale». Prin urmare, glasul lor nu răsună în presă, iar faptele lor nu interesează publicul. Viaţa lor este ascunsă pentru ochii lumii, aşa încât numai târziu şi în mod excepţional unii ajung la o oarecare notorietate, şi întotdeauna cu riscul de deformări stranii. Chiar în interiorul Bisericii, cel mult numai după moartea vreunuia el va dobândi un prestigiu necontestat. Şi totuşi, chiar ei sunt cei care contribuie, mai mult decât toţi ceilalţi, să împiedice ca pământul nostru să fie un iad. Cei mai mulţi nu se întreabă dacă este adecvată credinţa lor, nici dacă ea este eficace. Se mulţumesc s-o trăiască drept realitatea cea mai adevărată şi mereu actuală, iar roadele care derivă, şi ele ascunse, nu sunt minunate din această cauză. Chiar dacă s-au angajat direct într-o activitate externă, ei sunt la originea tuturor iniţiativelor, a tuturor activităţilor, a tuturor instituţiilor care nu sunt condamnate la sterilitate. Şi ei sunt cei care păstrează în noi, care ne redau, vreo speranţă”.

Speranţa creştină este aceea care-l determină pe un catolic ca J.R.R. Tolkien să scrie în plin Al Doilea Război Mondial aceste cuvinte fiului Christopher angajat să lupte pe front: „…ceea ce este cu adevărat important este întotdeauna ascuns pentru contemporani, iar seminţele a ceea ce trebuie să fie încolţesc în linişte în întuneric în vreun colţ uitat, în timp ce toţi îl privesc pe Stalin sau pe Hitler. Niciun om nu poate şti ceea ce se întâmplă realmente sub specie aeternitatis. Tot ceea ce ştim, şi în mare parte din experienţă directă, este că răul lucrează cu mare putere şi succes continuu, dar în zadar: mereu pregăteşte doar terenul pentru a încolţi un bine neaşteptat. Aşa este în general, şi aşa este în viaţa noastră”.

Această speranţă creştină, tenace şi paradoxală, are ceva de spus tuturor oamenilor care trăiesc acel contrast între dorinţă de a iubi şi de a fi iubiţi şi stimulentul opus, paralizant, al fricii. Însoţitoare neliniştitoare de drum care se camuflează cu multe măşti, dar care revelează după aceea până la urmă despre ce frică este vorba. Exprimă bine asta, aşa cum ştiu să facă poeţii, Raymond Carver într-o poezie intitulată întocmai Frică în care, în formă de catalog, prezintă 25 de „obiecte” ale acestui sentiment insaţiabil, de la „Frica de a adormi noaptea” la „Frica de a nu adormi”, de la „Frica întoarcerii trecutului” la „Frica prezentului care fuge”, de la „Frica neliniştii” la „Frica dezorientării” pentru a ajunge după aceea la final: „Frica de a nu iubi sau de a nu iubi suficient / Frica pentru că acela pe care-l iubesc va fi letal pentru cei care îi iubesc / Frica de moarte / Frica de a trăi prea mult / Frica de moarte. / Am spus deja asta”. Fricii de moarte, mamă a tuturor celorlalte, evanghelia lui Isus i-a dat un răspuns: Pruncul care se naşte la Betleem, suferă angoasa în Grădina Măslinilor şi oferă viaţa pe Golgota pentru a învia după aceea ca Primul Născut dintre cei înviaţi este răspunsul, este acea lumină în întunericul care dăruieşte omului binele cel mai necesar: curajul pentru a iubi.

(de Andrea Monda
L’Osservatore Romano, 29 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro