„Nu minți! Mai ales, nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru ceilalți. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Toate acestea pentru că s-a mințit continuu, pe sine și pe alții”.

(Dostoievski în romanul Fraţii Karamazov)

Niciodată nu e prea târziu să ne trezim/revenim și să iubim adevărul cu prețul oricărei jertfe!
Este timpul să nu (ne) mai mințim!
Să începem astăzi!

Fericit este omul care nu a cunoscut amărăciunea minciunii, a falsității, a ipocriziei!

Să ne amintim cuvântul Domnului:

Aceste șase [lucruri] le urăște Domnul
și șapte sunt abominabile pentru sufletul lui:
ochii semeți, limba mincinoasă,
mâinile care varsă sânge nevinovat,
inima care plănuiește gânduri nelegiuite,
picioarele care se grăbesc să alerge spre rău,
martorul mincinos care suflă falsitate,
cel care stârnește certuri între frați (Prov 6,16-19; cf. Prov 12,22).

Iar în alt loc, Domnul spune:

„Multe sunt gândurile din inima omului,
dar planul Domnului, acela se împlinește.
Ce se dorește de la om este bunătatea lui;
mai bine este un necăjit decât un om mincinos” (Prov 19,21-22).