Arhivă etichetă pentru ‘ziua mondiala a bolnavului’

Lângă cei în suferință: Ziua Mondială a Bolnavului

Iubiţi fraţi şi surori,

A XXIV-a Zi Mondială a Bolnavului îmi oferă ocazia pentru a fi în mod deosebit aproape de voi, dragi persoane bolnave, şi de cei care se îngrijesc de voi.

Pentru că această Zi va fi celebrată în mod solemn în Ţara Sfântă, anul acesta propun să medităm relatarea evanghelică a nunţii din Cana (In 2,1-11), unde Isus a făcut prima sa minune prin intervenţia Mamei sale. Tema aleasă dinainte – A ne încrede în Isus milostiv ca Maria: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5) – se înscrie foarte bine şi în cadrul Jubileului Extraordinar al Milostivirii. Celebrarea euharistică centrală din această Zi va avea loc la 11 februarie 2016, comemorarea liturgică a Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, chiar la Nazaret, unde „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). La Nazaret, Isus a început misiunea sa mântuitoare, aplicând sieşi cuvintele profetului Isaia, aşa cum ne prezintă evanghelistul Luca: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (4,18-19).

Boala, mai ales cea gravă, pune mereu în criză existenţa umană şi aduce cu sine întrebări care sapă în profunzime. Primul moment poate să fie uneori de răzvrătire: de ce mi s-a întâmplat chiar mie? S-ar putea simţi disperaţi, s-ar putea crede că totul este pierdut, că de acum nimic nu mai are sens…

În aceste situaţii, credinţa în Dumnezeu este, pe de o parte, pusă la încercare, dar în acelaşi timp revelează toată potenţialitatea sa pozitivă. Nu pentru că credinţa ar face să dispară boala, durerea, sau întrebările care derivă din ea; ci pentru că oferă o cheie cu care putem descoperi sensul cel mai profund a ceea ce trăim; o cheie care ne ajută să vedem cum boala poate să fie calea pentru a ajunge la o apropiere mai strânsă de Isus, care merge alături de noi, împovărat de Cruce. Şi această cheie ne-o încredinţează Mama, Maria, expertă a acestei căi.

La nunta din Cana, Maria este femeia grijulie care îşi dă seama de o problemă foarte importantă pentru soţi: s-a terminat vinul, simbol al bucuriei sărbătorii. Maria descoperă dificultatea, într-un anumit sens şi-o însuşeşte şi, cu discreţie, acţionează cu promptitudine. Nu rămâne să privească şi cu atât mai puţin întârzie ca să exprime păreri, ci se adresează lui Isus şi îi prezintă problema aşa cum este: „Nu mai au vin” (In 2,3). Şi când Isus îi spune că pentru El încă nu este momentul să se reveleze (cf. v. 4), le spune servitorilor: „Faceţi tot ce vă va spune” (v. 5). Atunci Isus face minunea, transformând o mare cantitate de apă în vin, un vin care apare imediat cel mai bun de la toată sărbătoarea. Ce învăţătură putem scoate din misterul nunţii din Cana pentru Ziua Mondială a Bolnavului?

Ospăţul de nuntă de la Cana este o icoană a Bisericii: în centru este Isus milostiv care săvârşeşte semnul; în jurul Lui sunt discipolii, primele roade ale noii comunităţi; şi aproape de Isus şi de discipolii săi este Maria, Mamă grijulie şi rugătoare. Maria participă la bucuria oamenilor obişnuiţi şi contribuie la creşterea ei; mijloceşte la Fiul său pentru binele soţilor şi al tuturor invitaţilor. Şi Isus nu a refuzat cererea Mamei sale. Câtă speranţă în acest eveniment pentru noi toţi! Avem o Mamă care are ochii vigilenţi şi buni, ca Fiul său; inima maternă şi plină de milostivire, ca El; mâinile care vor să ajute, ca mâinile lui Isus care frângeau pâinea pentru cel căruia îi era foame, care atingeau bolnavii şi îi vindecau. Asta ne umple de încredere şi ne face să ne deschidem la harul şi la milostivirea lui Cristos. Mijlocirea Mariei ne face să experimentăm mângâierea pentru care apostolul Paul îl binecuvântează pe Dumnezeu: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră” (2Cor 1,3-5). Maria este Mama „mângâiată” care-i mângâie pe copiii săi.

La Cana se profilează trăsăturile distinctive ale lui Isus şi ale misiunii sale: El este Cel care ajută pe cel care este în dificultate şi în nevoie. Şi de fapt în activitatea sa mesianică va vindeca pe mulţi de boli, infirmităţi şi duhuri rele, va dărui orbilor vederea, celor săraci le va anunţa vestea bună (cf. Lc 7,21-22). Şi cererea Mariei, în timpul ospăţului nupţial, sugerată de Duhul Sfânt inimii sale materne, a făcut să se evidenţieze nu numai puterea mesianică a lui Isus, ci şi milostivirea sa.

În grija Mariei se oglindeşte duioşia lui Dumnezeu. Şi aceeaşi duioşie se face prezentă în viaţa atâtor persoane care se află alături de cei bolnavi şi ştiu să le perceapă nevoile, chiar şi cele mai imperceptibile, pentru că privesc cu ochi plini de iubire. De câte ori o mamă la căpătâiul copilului bolnav, sau un copil care se îngrijeşte de părintele bătrân, sau un nepot care stă aproape de bunicul sau de bunica, pune invocaţia sa în mâinile Sfintei Fecioare Maria! Pentru cei dragi ai noştri care suferă din cauza bolii cerem în primul rând sănătatea; Isus însuşi a manifestat prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu tocmai prin vindecări: „Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună” (Mt 11,4-5). Însă iubirea însufleţită de credinţă ne face să cerem pentru ei ceva mai mare decât sănătatea fizică: să cerem o pace, o seninătate a vieţii care porneşte din inimă şi care este dar al lui Dumnezeu, rod al Duhului Sfânt pe care Tatăl nu-l refuză niciodată celor care i-l cer cu încredere.

În scena de la Cana, în afară de Isus şi de Mama sa, sunt cei care sunt numiţi „servitori”, care primesc de la ea această indicaţie: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5). Desigur, minunea are loc prin lucrarea lui Cristos; totuşi, El vrea să se folosească de ajutorul uman pentru a săvârşi minunea. Ar fi putut să apară direct vinul în amfore. Dar vrea să se bazeze pe colaborarea umană şi le cere servitorilor să le umple cu apă. Cât este de preţios şi plăcut lui Dumnezeu a fi servitori ai altora! Asta mai mult decât orice alt lucru ne face asemenea lui Isus, care „nu venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10,45). Aceste personaje anonime din Evanghelie ne învaţă mult. Nu numai ascultă, dar ascultă cu generozitate: umplu amforele până sus (cf. In 2,7). Se încred în Mamă şi fac imediat şi bine ceea ce li se cere, fără a se plânge, fără calcule.

În această Zi Mondială a Bolnavului putem să-i cerem lui Isus milostiv, prin mijlocirea Mariei, Mama sa şi a noastră, ca să ne dea nouă tuturor această dispoziţie de slujire a celor nevoiaşi şi în mod concret a fraţilor noştri şi a surorilor noştri bolnavi. Uneori această slujire poate să fie obositoare, apăsătoare, dar să fim siguri că Domnul nu va înceta să transforme efortul nostru uman în ceva divin. Şi noi putem fi mâini, braţe, inimi care-l ajută pe Dumnezeu să facă minunile sale, adesea ascunse. Şi noi, sănătoşi sau bolnavi, putem oferi trudele şi suferinţele noastre ca pe acea apă care a umplut amforele la nunta din Cana şi a fost transformată în vinul cel mai bun. Cu ajutorul discret dat celui care suferă, precum şi în boală, se ia pe umerii proprii crucea de fiecare zi şi se urmează Învăţătorul (cf. Lc 9,23); şi chiar dacă întâlnirea cu suferinţa va fi mereu un mister, Isus ne ajută să-i dezvăluim sensul.

Dacă vom şti să urmăm glasul celei care ne spune şi nouă: „Faceţi tot ce vă va spune”, Isus va transforma mereu apa vieţii noastre în vin de calitate. Astfel această Zi Mondială a Bolnavului, celebrată în mod solemn în Ţara Sfântă, va ajuta la realizarea urării pe care am exprimat-o în Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii: „Acest An Jubiliar trăit în milostivire să poată favoriza întâlnirea cu aceste religii şi cu celelalte nobile tradiţii religioase; să ne facă mai deschişi la dialog pentru a ne cunoaşte şi a ne înţelege mai bine; să elimine orice formă de închidere şi de dispreţ şi să şteargă orice formă de violenţă şi de discriminare” (Misericordiae vultus, 23). Fiecare spital sau casă de îngrijire poate să fie semn vizibil şi loc pentru a promova cultura întâlnirii şi a păcii, unde experienţa bolii şi a suferinţei, precum şi ajutorul profesional şi fratern, să contribuie la depăşirea oricărei limite şi oricărei dezbinări.

Sunt exemplu în asta cele două surori canonizate în luna mai: sfânta Maria Alfonsina Danil Ghattas şi sfânta Maria a lui Isus Răstignit Baouardy, ambele fiice ale Ţării Sfinte. Prima a fost martoră de blândeţe şi de unitate, oferind mărturie clară despre cât de important este a ne face responsabilii unii de alţii, de a trăi unul în slujba altuia. A doua, femeie umilă şi neştiutoare de carte, a fost docilă faţă de Duhul Sfânt şi a devenit instrument de întâlnire cu lumea musulmană.

Tuturor celor care sunt în slujba bolnavilor şi a suferinzilor le urez să fie însufleţiţi de spiritul Mariei, Mama Milostivirii. „Dulceaţa privirii sale să ne însoţească în acest An Sfânt, pentru ca toţi să putem redescoperi bucuria duioşiei lui Dumnezeu” (ibidem, 24) şi s-o purtăm imprimată în inimile noastre şi în gesturile noastre. Să încredinţăm mijlocirii Fecioarei neliniştile şi suferinţele, împreună cu bucuriile mângâierile, şi să îndreptăm către ea rugăciunea noastră, pentru ca să-şi îndrepte spre noi ochii săi cei milostivi, în special în momentele de durere, şi să ne facă vrednici să contemplăm astăzi şi pentru totdeauna Faţa milostivirii, pe Fiul său Isus.

Însoţesc această implorare pentru voi toţi cu Binecuvântarea mea Apostolică.

Din Vatican, 15 septembrie 2015
Comemorarea Sfintei Fecioare Maria Îndurerate

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a XXIV-a Zi Mondială a Bolnavului,
zi care se celebrează la 11 februarie 2016:
A ne încrede în Isus milostiv ca Maria: „Faceţi tot ce vă va spune” (In 2,5)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

11/02/2016 1 2

Ziua Mondială a Bolnavului 2015 – „Eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru a XXIII-a Zi Mondială a Bolnavului 2015

Sapientia cordis.

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu ocazia celei de-a XXIII-a Zile Mondiale a Bolnavului, instituită de sfântul Ioan Paul al II-lea, mă adresez vouă tuturor care purtaţi povara bolii şi sunteţi în diferite moduri uniţi cu trupul lui Cristos suferind; precum şi vouă, profesionişti şi voluntari din domeniul sanitar.

Tema din acest an ne invită să medităm o expresie din Cartea lui Iob: „Eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop” (29,15). Aş vrea să fac asta în perspectiva lui „sapientia cordis”, înţelepciunea inimii.

1. Această înţelepciune nu este o cunoaştere teoretică, abstractă, rod al raţionamentelor. Ea mai degrabă, aşa cum o descrie sfântul Iacob în scrisoarea sa, este „curată, apoi paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Este aşadar oatitudine infuzată de Duhul Sfânt în mintea şi în inima celui care ştie să se deschidă la suferinţa fraţilor şi recunoaşte în ei imaginea lui Dumnezeu. De aceea, să ne însuşim invocaţia Psalmului: „Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi vom dobândi o inimă înţeleaptă” (Ps 90,12). În aceastăsapientia cordis, care este dar al lui Dumnezeu, putem rezuma roadele Zilei Mondiale a Bolnavului.

2. Înţelepciunea inimii înseamnă a-l sluji pe fratele. În discursul lui Iob, care conţine cuvintele „eu eram ochi pentru cel orb şi picioare pentru cel şchiop”, se evidenţiază dimensiunea de slujire a celor nevoiaşi din partea acestui om drept, care se bucură de o anumită autoritate şi are un loc de seamă printre bătrânii cetăţii. Statura sa morală se manifestă în slujirea săracului care cere ajutor, precum şi în îngrijirea orfanului şi a văduvei (v. 12-13).

Câţi creştini mărturisesc şi astăzi, nu cu cuvintele, ci cu viaţa lor înrădăcinată într-o credinţă genuină, că sunt „ochi pentru cel orb” şi „picioare pentru cel şchiop”! Persoane care stau aproape de cei bolnavi care au nevoie de o asistenţă continuă, de un ajutor pentru a se spăla, pentru a se îmbrăca, pentru a se hrăni. Această slujire, în special când se prelungeşte în timp, poate să devină obositoare şi apăsătoare. Este relativ uşor a sluji timp de câteva zile, dar este greu a îngriji o persoană timp de luni sau chiar timp de ani, chiar şi atunci când ea nu mai este în stare să mulţumească. Şi totuşi, ce mare drum de sfinţire este acesta! În acele momente se poate conta în mod deosebit pe apropierea Domnului, şi sunt şi de sprijin special pentru misiunea Bisericii.

3. Înţelepciunea inimii înseamnă a sta cu fratele. Timpul petrecut alături de cel bolnav este un timp sfânt. Este laudă adusă lui Dumnezeu, care ne conformează imaginii Fiului său, care „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28). Isus însuşi a spus: „Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte” (Lc 22,27).

Să cerem cu credinţă vie Duhului Sfânt ca să ne dăruiască harul de a înţelege valoarea însoţirii, de atâtea ori tăcute, care ne face să dedicăm timp acestor surori şi acestor fraţi, care, graţie apropierii noastre şi a afectului nostru, se simt mai iubiţi şi întăriţi. În schimb ce mare minciună se ascunde în spatele anumitor expresii care insistă mult asupra „calităţii vieţii”, pentru a induce să se creadă că vieţile grav afectate de boală n-ar fi demne să fie trăite!

4. Înţelepciunea inimii înseamnă a ieşi din sine spre fratele. Lumea noastră uită uneori valoarea specială a timpului petrecut alături de patul bolnavului, pentru că sunt copleşiţi de grabă, de frenezia de a face, de a produce, şi se uită dimensiunea gratuităţii, a îngrijirii, a lua asupră-şi pe celălalt. În fond, în spatele acestei atitudini există adesea o credinţă lâncedă, care a uitat acel cuvânt al Domnului care spune: „Mie mi-aţi făcut” (Mt 25,40).

Pentru aceasta, aş vrea să amintesc încă o dată „prioritatea absolută a «ieşirii din sine spre fratele» ca una dintre cele două porunci principale care stau la baza oricărei norme morale şi ca semnul cel mai clar pentru a face discernământ cu privire la drumul de creştere spirituală ca răspuns la donaţia absolut gratuită a lui Dumnezeu” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 179). Din însăşi natura misionară a Bisericii provin „caritatea efectivă faţă de aproapele, compasiunea care înţelege, asistă şi promovează” (ibid.).

5. Înţelepciunea inimii înseamnă a fi solidari cu fratele fără a-l judeca. Caritatea are nevoie de timp. Timp pentru a-i îngriji pe cei bolnavi şi timp pentru a-i vizita. Timp pentru a sta alături de ei aşa cum au făcut prietenii lui Iob: „Au şezut cu el pe pământ şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni nu i-a spus niciun cuvânt, căci vedeau că durerea lui era foarte mare” (Iob 2,13). Însă prietenii lui Iob ascundeau în spatele lor o judecată negativă despre el: credeau că nenorocirea sa era pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat al său. În schimb adevărata caritate este împărtăşire care nu judecă, nu pretinde să-l convertească pe celălalt; este liberă de acea umilinţă falsă care dedesubt caută aprobare şi se complace de binele făcut.

Experienţa lui Iob are răspunsul său autentic numai în Crucea lui Isus, act suprem de solidaritate a lui Dumnezeu cu noi, total gratuit, aşa de milostiv. Şi acest răspuns de iubire la drama durerii umane, în special a durerii nevinovate, rămâne pentru totdeauna imprimată în trupul lui Cristos înviat, în acele răni glorioase ale sale, care sunt scandal pentru credinţă dar sunt şi verificare a credinţei (cf. Omilia pentru canonizarea lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, 27 aprilie 2014).

Şi atunci când boala, singurătatea, neputinţa au câştig asupra vieţii noastre de dăruire, experienţa durerii poate să devină loc privilegiat al transmiterii harului şi izvor pentru a dobândi şi a întărisapientia cordis. De aceea se înţelege cum Iob, la sfârşitul experienţei sale, adresându-se lui Dumnezeu poate să afirme: „Am auzit despre tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (42,5). Şi persoanele cufundat în misterul suferinţei şi al durerii, primit în credinţă, pot să devină martori vii ai unei credinţe care permite să locuiască suferinţa însăşi, cu toate că omul cu propria inteligenţă nu este capabil s-o înţeleagă până la capăt.

5. Încredinţez această Zi Mondială a Bolnavului ocrotirii materne a Mariei, care a primit în sânul ei şi a născut Înţelepciunea întrupată, pe Isus Cristos, Domnul nostru.

O, Marie, Scaun al Înţelepciunii, mijloceşte ca Mamă a noastră pentru toţi bolnavii şi pentru cei care se îngrijesc de ei. Fă ca, în slujirea faţă de aproapele suferind şi prin însăşi experienţa durerii, să putem primi şi să facem să crească în noi adevărata înţelepciune a inimii.

Însoţesc această implorare pentru voi toţi cu Binecuvântarea mea Apostolică.

Din Vatican, 3 decembrie 2014

Comemorarea sfântului Francisc Xaveriu

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

11/02/2015 4 3

Şansa de a fi „Bunul samaritean”

În mijloacele de comunicare socială răsună des acest mesaj: „Pentru sănătatea dumneavoastră consumaţi, faceţi, evitaţi etc.”. În aceste zile, în Vatican, acest îndemn a prins o altă formă: „Pentru sănătatea dumneavoastră şi a celor încredinţaţi vouă slujiţi asemenea lui Cristos, oferiţi din timpul vostru asemenea marilor sfinţi, evanghelizaţi şi formaţi conştiinţe şi inimi atât de necesare timpului nostru”. Pasiunea pentru om şi pentru sănătatea sa trupească şi sufletească a adunat aproximativ 300 de persoane din întreaga lume: cardinali şi episcopi, preoţi şi persoane consacrate, oameni politici şi cadre medicale, toţi implicaţi, într-o formă sau alta, în pastoraţia sanitară. Din dieceza de Iaşi, cu binecuvântarea Preasfinţitului, am participat împreună cu părintele Răzvan Mătăşel, doamna Gema Băcăoanu şi doamna Eugenia Dămătăr.

Prezenţa noastră în Vatican a fost un răspuns la invitaţia Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară, care a organizat cea de-a XXVII-a Conferinţă Internaţională pentru cei implicaţia în îngrijirea celor suferinzi: „Spitalul loc de evanghelizare: misiune umană şi spirituală”. Pentru 3 zile, 15-17 noiembrie 2012, am fost martori ai interesului şi dragostei Bisericii faţă de cei care trec prin „templul durerii”.

Deschiderea acestui eveniment a avut loc joi, 15 noiembrie, la ora 7:30, când cei prezenţi am participat la sfânta Liturghie celebrată în bazilica „Sfântul Petru” de Eminenţa Sa cardinalul Tarcisio Bertone, Secretarul de Stat al Sfântului Scaun. Apoi lucrările s-au transferat în Noua Aulă Sinodală din Vatican. La ora 9:00, am primit salutările şi urările de bun venit adresate de preşedintele Consiliului Pontifical pentru Operatorii Sanitari, mons. Zygmunt Zimowski. Un salut din partea statului Italian ne-a fost transmis prin Ministrul Sănătăţii, dl. Renato Balduzzi, unul dintre conferenţiarii acestor zile.

Încă de la început s-a subliniat rădăcina acestor conferinţe. În primul rând ele au avut la bază îndemnul lui Cristos adresat apostolilor şi întregii Bisericii: „Mergeţi, predicaţi şi vindecaţi” (cf. Mt 10,6-8). Apoi ele se încadrează în Anul Credinţei şi în misiunea Bisericii angajată în noua evanghelizare: grija faţă de cei în suferinţă este o mărturie de credinţă, dar şi o rodnică metodă de evanghelizare. Mai mult, cei bolnavi, care unesc suferinţa lor cu pătimirea lui Cristos, fac din patul durerii lor un loc sacru, un altar de pe care se predică neîncetat Evanghelia.

Prima sesiune a lucrărilor a fost dedicată istoriei şi misiunii pastoraţiei sanitare. Cei 25 de conferenţiari din prima zi au subliniat rolul spitalului ca dar făcut de creştinătate omenirii. S-a amintit necesitatea ca pastoraţia sanitară să contribuie la împlinirea dorinţei creştinismului bimilenar de a păstra şi apoi de a reface unitatea omului, trup şi suflet. S-a prezentat situaţia spitalelor şi a pastoraţiei sanitare în toate colţurile lumii, subliniindu-se faptul că „spitalul şi patul celui bolnav sunt locuri sacre. Cine se apropie de ele, trebuie să înţeleagă că se apropie de Cristos în suferinţă… Spitalul e locul sacru unde cel bolnav, mai înainte de a primi vizita rudelor, primeşte vizita lui Cristos. Iar cine se apropie de omul suferind îl găseşte deja pe Cristos prezent acolo”.

Cele 26 de personalităţi care şi-au prezentat conferinţele în cea de-a doua zi s-au concentrat în jurul temelor: „Etica şi umanizarea în pastoraţia sanitară” şi „Spiritualitatea şi slujirea carităţii”. Ca un laitmotiv a fost prezentată necesitatea urgentă ca Biserica şi creştinii să dea un răspuns mentalităţii lumii care deseori arată că „tot ceea ce nu produce, nu contează şi trebuie eliminat”. Pentru combaterea acestei mentalităţi sunt necesare: redescoperirea slujirii dezinteresate, pregătirea temeinică a celor implicaţi în îngrijirea bolnavilor, dezvoltarea spiritului dreptăţii şi al moralităţii şi, mai ales, o credinţă trăită, plină de fapte. Aceasta din urmă pentru că „la ce îţi foloseşte să ai o credinţă care mută munţii din loc atunci când în jurul tău sunt suflete singure care suferă”.

Un rol şi un loc deosebit în slujirea celor bolnavi, împreună cu preoţii şi cadrele medicale, îl au două categorii de oameni despre care s-a amintit în repetate rânduri: voluntarii şi persoanele consacrate. Mulţi dintre conferenţiari au subliniat binefacerile pe care aceşti oameni, dedicaţi slujirii celor în suferinţă, le aduc omenirii şi Evangheliei. Cei care-l slujesc pe Cristos prezent în cei suferinzi într-un mod dezinteresat oferă lumii mărturia unei Evanghelii care atrage şi fascinează.

Ultima zi a fost rezervată rugăciunii şi întâlnirii cu Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea. Pentru această zi ni s-au alăturat sute de bolnavi purtaţi de voluntari şi surori implicate în diferite sectoare sanitare. De asemenea au fost prezenţi membri din Asociaţia Medicilor Catolici din Italia şi din Federaţia Europeană a Asociaţiei Medicilor Catolici adunaţi la Roma pentru Congresul „Bioetica şi Europa creştină”. După sfânta Liturghie celebrată în bazilica „Sfântul Petru”, ne-am adunat în aula Paul al VI-lea din Vatican. Momentul de rugăciune a fost condus de Excelenţa Sa monseniorul Zygmunt Zimowski, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară. Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Comastri a ţinut o scurtă meditaţie în care a amintit una dintre virtuţile cele mai necesare pentru o bună şi rodnică slujire a bolnavilor: umilinţa.

Tuturor acestor momente le-a urmat un punct mult aşteptat de toţi cei prezenţi: întâlnirea cu Sfântul Părinte, cuvintele şi binecuvântarea sa. Sanctitatea Sa a avut un mesaj de încurajare pentru toţi cei care întâlnesc suferinţa, mesaj concentrat pe cuvintele părinţilor conciliari de la Vatican II: „Nu stă în puterea noastră să vă oferim sănătatea trupului şi nici nu reuşim să diminuăm durerile voastre fizice… Însă avem ceva mai preţios şi mai profund să vă oferim. Cristos nu e eliminat suferinţa; nici nu a vrut să-i dezvăluie misterul în întregime, ci a luat-o asupra sa şi acest lucru ne este suficient pentru a înţelege valoarea suferinţei”. Suferinţa, care în Cristos primeşte sens şi semnificaţie mântuitoare, este cea care face din cei care simt cel mai bine povara crucii, din cei care plâng, din cei săraci şi abandonaţi, din cei care cunosc profunzimile durerii, preferaţii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia speranţei, a fericirii şi a vieţii. Alături de mărturia pentru evanghelie pe care o dau cei în suferinţă, Sfântul Părinte a amintit şi o altă necesitate: „acum mai mult decât oricând societatea noastră are nevoie de buni samariteni, de oameni cu o inimă generoasă şi braţe deschise pentru toţi”.

Toate cuvintele şi încurajările Sfântului Părinte au fost sigilate de binecuvântarea pe care ne-a oferit-o. Am plecat încrezători că această întâlnire, prin relatările şi împărtăşirile trăite, va aduce roade în pregătirea întâlnirii mondiale ce se va desfăşura anul viitor în Germania. De fapt, această conferinţă a avut ca scop tocmai trasarea unor directive pentru cea de-a XXI-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2013) care se va celebra în mod solemn în ţara de origine a papei Benedict al XVI-lea şi care va avea ca temă: „Bunul samaritean: mergi şi fă şi tu la fel”

Mesajul care trebuie să ajungă la toţi operatorii sanitari, la medici şi infirmieri, la preoţi şi persoane consacrate, la toţi cei care se întâlnesc cu suferinţa în viaţa lor sau în viaţa celor dragi, poate fi sintetizat în aceste cuvinte: cei bolnavi nu sunt o povară, ci posibilitatea pe care Dumnezeu ne-o oferă de a fi Bunul samaritean al secolului al XXI-lea. Cel bolnav este altarul unde poate fi întâlnit, slujit şi celebrat Cristos.