Arhivă etichetă pentru ‘ziua mondiala a bolnavului’

Ziua Mondiala a Bolnavului

În întreaga lume catolică ziua de 11 februarie este dedicată celor bolnavi şi suferinzi.

Cei bolnavi au nevoie de noi.
Oamenii aflaţi în suferinţă ne aşteaptă.
Trebuie să îndrăznim să ne apropiem de ei, să-i vedem ca pe o valoare a timpurilor: mulţi dintre ei suferă pentru noi şi unesc suferinţa lor cu pătimirile Domnului ca o frumoasă rugăciune.
Cristos prezent în cei bolnavi ne aşteaptă, iar noi, asemenea lui Isus, le putem reda speranţa amintindu-le că suferinţa şi credinţa lor le aduc mântuirea.

Iată mesajul pe care sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea l-a trimis pentru cea de-a XX-a Zi Mondială a Bolnavului:

„Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” (Lc 17,19)

Iubiţi fraţi şi surori!

Cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, pe care o vom celebra la 11 februarie 2012, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, doresc să reînnoiesc apropierea mea spirituală de toţi bolnavii care se află în locurile de îngrijire sau sunt îngrijiţi în familii, exprimând fiecăruia grija şi afectul întregii Biserici. În primirea generoasă şi iubitoare a oricărei vieţi umane, mai ales a celei slabe şi bolnave, creştinul exprimă un aspect important al propriei mărturii evanghelice, după exemplul lui Cristos, care s-a aplecat asupra suferinţelor materiale şi spirituale ale omului pentru a le vindeca.

1. În acest an, care constituie pregătirea mai apropiată pentru Solemna Zi Mondială a Bolnavului care se va celebra în Germania la 11 februarie 2013 şi care se va concentra asupra emblematicei figuri evanghelice a samariteanului (cf. Lc 10,29-37), aş vrea să pun accentul pe „Sacramentele de vindecare”, adică pe Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii şi pe cel al Ungerii Bolnavilor, care îşi au împlinirea lor naturală în Împărtăşania Euharistică.

Întâlnirea lui Isus cu cei zece leproşi, relatată în Evanghelia sfântului Luca (cf. Lc 17,11-19), îndeosebi cuvintele pe care Domnul le adresează unuia dintre aceştia: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” (v. 19), ajută să conştientizăm importanţa credinţei pentru cei care, apăsaţi de suferinţă şi de boală, se apropie de Domnul. În întâlnirea cu El pot să experimenteze realmente că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează neliniştilor şi suferinţelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm şi doreşte să vindece în adâncul inimii noastre (cf. Mc 2,1-12).

Credinţa acelui unic lepros care, văzându-se vindecat, plin de uimire şi de bucurie, spre deosebire de ceilalţi, se întoarce imediat la Isus pentru a manifesta propria recunoştinţă, lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn a ceva mai preţios decât simpla vindecare fizică, este semn al mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte prin Cristos; ea îşi are exprimarea în cuvintele lui Isus:credinţa ta te-a mântuit. Cel care, în propria suferinţă şi boală, îl invocă pe Domnul este sigur că iubirea Sa nu-l părăseşte niciodată şi că şi iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei sale mântuitoare, nu dispare niciodată. Vindecarea fizică, expresie a mântuirii mai profunde, revelează astfel importanţa pe care omul, în întregimea sa de suflet şi de trup, o are pentru Domnul. Fiecare Sacrament, de altfel, exprimă şi realizează apropierea lui Dumnezeu însuşi, Cel care, în mod absolut gratuit, „ne atinge prin intermediul realităţilor materiale…, pe care El le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi şi El însuşi” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). „Unitatea dintre creaţie şi răscumpărare se face vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeităţii credinţei noastre care cuprinde trupul şi sufletul, pe omul întreg” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 21 aprilie 2011).

Misiunea principală a Bisericii este desigur vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, „însă chiar această vestire trebuie să fie un proces de vindecare: «… a pansa rănile inimilor frânte» (Is 61,1)” (ibid.), conform misiunii încredinţate de Isus discipolilor săi (cf. Lc 9,1-2; Mt 10,1.5-14; Mc 6,7-13). Binomul dintre sănătatea fizică şi reînnoirea sfâşierilor sufletului ne ajută deci să înţelegem mai bine „Sacramentele de vindecare”.

2. Sacramentul Pocăinţei a fost adesea în centrul reflecţiei Păstorilor, tocmai din cauza importanţei mari în drumul vieţii creştine, din moment ce „toată valoarea Pocăinţei constă în a ne restitui harului lui Dumnezeu legându-ne cu el în prietenie intimă şi mare” (Catehismul Bisericii Catolice, 1468). Biserica, continuând vestirea de iertare şi de reconciliere făcută să răsune de către Isus, nu încetează să invite întreaga omenire să se convertească şi să creadă în Evanghelie. Ea îşi însuşeşte apelul apostolului Paul: „Noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Isus, în viaţa sa, vesteşte şi face prezentă milostivirea Tatălui. El nu a venit pentru a condamna, ci pentru a ierta şi a mântui, pentru a da speranţă chiar şi în întunericul cel mai profund al suferinţei şi al păcatului, pentru a dărui viaţa veşnică; astfel în Sacramentul Pocăinţei, în „medicamentul spovezii”, experienţa păcatului nu degenerează în disperare, ci întâlneşte Iubirea care iartă şi transformă (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică post-sinodală Reconciliatio et Paenitentia, 31).

Dumnezeu, „bogat în îndurare” (Ef 2,4), ca tatăl din parabola evanghelică (cf. Lc 15,11-32), nu-şi închide inima la nici unul dintre fiii săi, ci îi aşteaptă, îi caută, ajunge la ei acolo unde refuzarea comuniunii închide în izolare şi în dezbinare, îi cheamă să se adune în jurul mesei sale, în bucuria sărbătorii iertării şi a reconcilierii. Momentul suferinţei, în care ar putea să apară ispita de a se abandona descurajării şi disperării, se poate transforma astfel în timp de har pentru a intra din nou în ei înşişi şi, asemenea fiului risipitor din parabolă, să se regândească la propria viaţă, recunoscând greşelile şi eşecurile, să simtă nostalgia îmbrăţişării Tatălui şi să reparcurgă drumul spre Casa sa. El, în marea sa iubire, mereu şi oricum veghează asupra existenţei noastre şi ne aşteaptă pentru a oferi fiecărui fiu care se întoarce la El, darul reconcilierii depline şi al bucuriei.

3. Din citirea Evangheliilor reiese clar că Isus a arătat mereu o atenţie deosebită faţă de cei bolnavi. El nu numai că i-a trimis pe discipolii săi să le vindece rănile (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a şi instituit pentru ei un Sacrament specific: Ungerea Bolnavilor. Scrisoarea lui Iacob atestă prezenţa acestui gest sacramental deja în prima comunitate creştină (cf. 5,14-16): cu Ungerea Bolnavilor, însoţită de rugăciunea prezbiterilor, toată Biserica îi recomandă pe cei bolnavi Domnului suferind şi glorificat, pentru ca să aline chinurile lor şi să-i mântuiască, ba chiar îi îndeamnă să se unească spiritual cu pătimirea şi cu moartea lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu.

Acest Sacrament ne face să contemplăm misterul dublu de pe Muntele Măslinilor, unde Isus s-a aflat în mod dramatic în faţa căii indicate lui de către Tatăl, aceea a Pătimirii, a actului suprem de iubire, şi a primit-o. În acea oră de încercare, El este mediatorul, „transportând în sine, asumând în sine suferinţa şi pătimirea lumii, transformând-o în strigăt către Dumnezeu, ducând-o în faţa ochilor şi în mâinile lui Dumnezeu şi astfel ducând-o realmente la momentul Răscumpărării” (Lectio divina, Întâlnire cu clerul din Roma, 18 februarie 2010). Însă „Grădina Măslinilor este… şi locul din care El s-a înălţat la Tatăl, deci este locul Răscumpărării… Acest mister dublu al Muntelui Măslinilor este şi mereu «activ» în uleiul sacramental al Bisericii … semn al bunătăţii lui Dumnezeu care ne atinge” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). În Ungerea Bolnavilor, materia sacramentală a uleiului ne este oferită, ca să spunem aşa, „ca medicament al lui Dumnezeu … care acum ne face siguri de bunătatea sa, trebuie să ne întărească şi să ne consoleze, dar care, în acelaşi timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14)” (ibid.).

Acest Sacrament merită astăzi o mai mare consideraţie, fie în reflecţia teologică, fie în acţiunea pastorală la bolnavi. Valorizând conţinuturile rugăciunii liturgice care se adaptează la diferitele situaţii umane legate de boală şi nu numai atunci când cineva este la sfârşitul vieţii (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1514), Ungerea Bolnavilor nu trebuie să fie considerată aproape „un sacrament mai mic” faţă de celelalte. Atenţia şi grija pastorală faţă de cei bolnavi, dacă pe de o parte este semn al duioşiei lui Dumnezeu pentru cel care este în suferinţă, pe de altă parte aduce avantaj spiritual şi preoţilor şi întregii comunităţi creştine, având conştiinţa că tot ceea ce se face celui mai mic, se face lui Isus însuşi (cf. Mt 25,40).

4. Cu privire la „Sacramentele de vindecare”, sfântul Augustin afirmă: „Dumnezeu vindecă toate infirmităţile tale. Aşadar, nu te teme: toate infirmităţile tale vor fi vindecate… Tu trebuie doar să permiţi ca el să te vindece şi nu trebuie să respingi mâinile sale” (Expunere despre Psalmul 102, 5:PL 36, 1319-1320). Este vorba de mijloace preţioase ale Harului lui Dumnezeu, care îl ajută pe bolnav să se conformeze tot mai deplin cu Misterul Morţii şi Învierii lui Cristos. Alături de aceste două Sacramente, aş vrea să subliniez şi importanţa Euharistiei. Primită în momentul bolii, contribuie în manieră singulară la realizarea acestei transformări, asociindu-l pe cel care se hrăneşte cu Trupul şi Sângele lui Cristos la oferirea de Sine însuşi pe care El o face Tatălui pentru mântuirea tuturor. Întreaga comunitate eclezială, şi comunităţile parohiale în special, să acorde atenţie la asigurarea posibilităţii de a se apropia cu frecvenţă de Împărtăşania sacramentală celor care, din motive de sănătate sau de vârstă, nu pot să meargă în locurile de cult. În felul acesta, acestor fraţi şi surori le este oferită posibilitatea de a întări raportul cu Cristos răstignit şi înviat, participând, cu viaţa lor oferită din iubire faţă de Cristos, la misiunea însăşi a Bisericii. În această perspectivă, este important ca preoţii care prestează lucrarea lor delicată în spitale, în casele de îngrijire şi la locuinţele bolnavilor să se simtă adevăraţi „”slujitori ai bolnavilor”, semn şi instrument al compasiunii lui Cristos, care trebuie să ajungă la fiecare om marcat de suferinţă” (Mesajul pentru a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului, 22 noiembrie 2009).

Conformarea cu Misterul Pascal al lui Cristos, realizată şi prin practica Împărtăşaniei spirituale, asumă o semnificaţie cu totul deosebită atunci când Euharistia este administrată şi primită ca viatic. În acel moment al existenţei răsună în mod şi mai incisiv cuvintele Domnului: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6,54). De fapt, Euharistia, mai ales ca viatic este – conform definiţiei sfântului Ignaţiu din Antiohia – „medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morţii” (Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661), sacrament al trecerii de la moarte la viaţă, din această lume la Tatăl, care pe toţi îi aşteaptă în Ierusalimul ceresc.

5. Tema acestui Mesaj pentru a XX-a Zi Mondială a Bolnavului, „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit” priveşte şi spre apropiatul „An al credinţei”, care va începe la 11 octombrie 2012, ocazie propice şi preţioasă pentru a redescoperi forţa şi frumuseţea credinţei, pentru a-i aprofunda conţinuturile şi pentru a o mărturisi în viaţa de fiecare zi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 11 octombrie 2011). Doresc să-i încurajez pe bolnavi şi pe cei suferinzi să găsească mereu o ancoră sigură în credinţă, alimentată de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciunea personală şi de Sacramente, în timp ce îi invit pe Păstori să fie tot mai disponibili pentru celebrarea lor pentru cei bolnavi. După exemplul Bunului Păstor şi ca nişte călăuze ale turmei încredinţate lor, preoţii să fie plini de bucurie, grijulii faţă de cei mai slabi, faţă de cei simpli, faţă de păcătoşi, manifestând milostivirea infinită a lui Dumnezeu cu cuvintele încurajatoare ale speranţei (cf. Sfântul Augustin,Scrisoare 95, 1: PL 33, 351-352).

Celor care lucrează în lumea sănătăţii, precum şi familiilor care în cei dragi ai lor văd Faţa suferindă a Domnului Isus, reînnoiesc mulţumirea mea şi a Bisericii pentru că, în competenţa profesională şi în tăcere, adesea şi fără a numi numele lui Cristos, Îl manifestă în mod concret (cf. Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 21 aprilie 2011).

Către Maria, Maica Milostivirii şi Tămăduitoarea Bolnavilor, înălţăm privirea noastră încrezătoare şi rugăciunea noastră; compasiunea ei maternă, trăită alături de Fiul muribund pe Cruce, să însoţească şi să susţină credinţa şi speranţa fiecărei persoane bolnave şi suferinde în drumul de vindecare de rănile trupului şi ale spiritului.

Pe toţi îi asigur că îi amintesc în rugăciunea mea, în timp ce împart fiecăruia o specială Binecuvântare Apostolică.

Din Vatican, 20 noiembrie 2011, Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.

Benedictus pp. XVI

Preluat de pe http://www.ercis.ro
în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu

04/01/2012 0

Ziua Mondială a Bolnavului – Mesajul Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea

Iată şi mesajul Sfântului Părinte papa Benedict al XVI-lea cu ocazia celei de-a XIX-a Zi Mondială a Bolnavului, în traducerea părintelui Mihai Pătraşcu:

„Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2,24)

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului
(11 februarie 2011)

Iubiţi fraţi şi surori!

În fiecare an, cu ocazia comemorării Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, care se celebrează la 11 februarie, Biserica propune Ziua Mondială a Bolnavului. Această circumstanţă, aşa cum a voit venerabilul Ioan Paul al II-lea, devine ocazie propice pentru a reflecta asupra misterului suferinţei şi, mai ales, pentru a face mai sensibile comunităţile noastre şi societatea civilă faţă de fraţii şi surorile care sunt bolnavi. Dacă fiecare om este fratele nostru, cu atât mai mult cel slab, cel suferind şi cel care are nevoie de îngrijire, trebuie să fie în centrul atenţiei noastre, pentru ca niciunul dintre ei să nu se simtă uitat sau marginalizat; de fapt, „măsura umanităţii se determină în mod esenţial în raport cu suferinţa şi cu cel suferind. Acest lucru este valabil atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru societate. O societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu este capabilă să contribuie prin compasiune pentru a face în aşa fel încât suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi în interior este o societate crudă şi inumană” (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 38). Iniţiativele care vor fi promovate în fiecare dieceză cu ocazia acestei zile să fie stimulent pentru a face tot mai eficace grija faţă de cei suferinzi, şi în perspectiva celebrării în mod solemn, care va avea loc, în anul 2013, la sanctuarul marian din Altötting, în Germania.

1. Încă am în inimă momentul în care, în cursul vizitei pastorale la Torino, am putut să rămân în reflecţie şi rugăciune în faţa sfântului giulgiu, în faţa acelui chip suferind, care ne invită să medităm despre cel care a luat asupra sa pătimirea omului din orice timp şi din orice loc, precum şi suferinţele, dificultăţile şi păcatele noastre. Câţi credincioşi, în decursul istoriei, nu au trecut prin faţa acelui acoperământ de mormânt, care a înfăşat trupul unui om răstignit, care corespunde în toate cu ceea ce ne transmit evangheliile despre pătimirea şi moartea lui Isus! Contemplarea lui este o invitaţie de a reflecta despre ceea ce scrie sfântul Petru: „Prin rănile lui aţi fost vindecaţi” (1Pt 2,24). Fiul lui Dumnezeu a suferit, a murit, dar a înviat, şi tocmai pentru aceasta rănile acelea devin semnul răscumpărării noastre, al iertării şi al reconcilierii cu Tatăl; însă devin şi un banc de probă pentru credinţa discipolilor şi pentru credinţa noastră: de fiecare dată când Domnul vorbeşte despre pătimirea şi moartea sa, ei nu înţeleg, refuză, se opun. Pentru ei, ca şi pentru noi, suferinţa rămâne mereu încărcată de mister, greu de acceptat şi de purtat. Cei doi discipoli din Emaus merg trişti din cauza evenimentelor întâmplate în zilele acelea la Ierusalim şi numai atunci când Cel Înviat parcurge drumul cu ei se deschid la o nouă viziune (cf. Lc 24,13-31). Şi apostolul Toma arată greutatea de a crede în calea pătimirii răscumpărătoare: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede” (In 20,25). Însă în faţa lui Cristos care arată rănile sale, răspunsul lui se transformă într-o emoţionantă mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Ceea ce înainte era un obstacol insurmontabil, pentru că era semn al aparentului eşec al lui Isus, devine, în întâlnirea cu Cel Înviat, dovada unei iubiri victorioase: „Numai un Dumnezeu care ne iubeşte până acolo încât ia asupra sa rănile noastre şi durerea noastră, mai ales cea nevinovată, este vrednic de credinţă” (Mesaj Urbi et orbi, Paşte 2007).

2. Dragi bolnavi şi suferinzi, tocmai prin rănile lui Cristos noi putem vedea, cu ochi de speranţă, toate relele care chinuiesc omenirea. Înviind, Domnul nu a eliminat suferinţa şi răul din lume, ci le-a învins la rădăcină. Prepotenţei răului i-a opus atotputernicia iubirii sale. Aşadar, ne-a arătat că iubirea este calea păcii şi a bucuriei: „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (In 13,34). Cristos, învingător al morţii, este viu în mijlocul nostru. Şi în timp ce spunem şi noi împreună cu sfântul Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, îl urmăm pe Învăţătorul nostru în disponibilitatea de a ne dedica viaţa pentru fraţii noştri (cf. 1In 3,16), devenind mesageri ai unei bucurii care nu se teme de durere, bucuria Învierii.

Sfântul Bernard afirmă: „Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate compătimi”. Dumnezeu, adevărul şi iubirea în persoană, a voit să sufere pentru noi şi cu noi; s-a făcut om pentru a putea com-pătimi cu omul, în mod real, în carne şi sânge. Aşadar, în orice suferinţa umană a intrat unul care împărtăşeşte suferinţa şi suportarea; în orice suferinţă se răspândeşte acea con-solatio, consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu pentru a face să răsară steaua speranţei (cf. Scrisoarea enciclică Spe salvi, 39).

Vouă, iubiţi fraţi şi surori, vă repet acest mesaj, ca să-i fiţi martori prin suferinţa, prin viaţa şi prin credinţa voastră.

3. Privind la întâlnirea de la Madrid, din august 2011, pentru Ziua Mondială a Tineretului, aş vrea să îndrept şi un gând deosebit către tineri, în special către cei care trăiesc experienţa bolii. Adesea pătimirea, crucea lui Isus provoacă frică, pentru că par să fie negare a vieţii. În realitate, este exact contrariul! Crucea este „da”-ul lui Dumnezeu spus omului, expresia cea mai înaltă şi mai intensă a iubirii sale şi izvorul din care curge viaţa veşnică. Din inima străpunsă a lui Isus a ţâşnit această viaţă divină. Numai el este capabil să elibereze lumea de rău şi să facă să crească împărăţia sa de dreptate, de pace şi de iubire la care cu toţii tânjim (cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Tineretului 2011, 3). Dragi tineri, învăţaţi să-l „vedeţi” şi să-l „întâlniţi” pe Isus în Euharistie, unde este prezent în mod real pentru noi, până acolo încât se face hrană pentru drum, dar să ştiţi să-l recunoaşteţi şi să-l slujiţi şi în cei săraci, în cei bolnavi, în fraţii suferinzi şi în dificultate, care au nevoie de ajutorul vostru (cf. ibid., 4). Vouă tuturor tinerilor, bolnavi şi sănătoşi, vă repet invitaţia de a crea punţi de iubire şi solidaritate, pentru ca nimeni să nu se simtă singur, ci aproape de Dumnezeu şi parte din marea familie a fiilor săi (cf. Audienţa generală, 15 noiembrie 2006).

4. Contemplând rănile lui Isus, privirea noastră se îndreaptă spre inima lui preasfântă, în care se manifestă în cel mai mare grad iubirea lui Dumnezeu. Inima sfântă este Cristos răstignit, cu coasta deschisă de suliţă din care ţâşnesc sânge şi apă (cf. In 19,34), „simbol al sacramentelor Bisericii, pentru ca toţi oamenii, fiind atraşi de inima Mântuitorului, să scoată cu bucurie apă din izvoarele mântuirii” (Liturghierul roman, Prefaţa din solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus). În special voi, dragi bolnavi, să simţiţi apropierea acestei inimi încărcată de iubire şi să luaţi cu credinţă şi cu bucurie din acest izvor, rugându-vă: „Apa coastei lui Cristos, spală-mă! Patima lui Cristos, mântuieşte-mă! O bune Isuse, ascultă-mă! În rănile tale ascunde-mă!” (Rugăciunea sfântului Ignaţiu de Loyola).

5. La încheierea acestui mesaj al meu pentru Ziua Mondială a Bolnavului, doresc să exprim iubirea mea faţă de toţi şi faţă de fiecare, simţindu-mă părtaş de suferinţele şi de speranţele pe care le trăiţi zilnic în unire cu Cristos răstignit şi înviat, ca să vă dăruiască pacea şi vindecarea inimii. Împreună cu el să vegheze alături de voi Fecioara Maria, pe care o invocăm cu încredere Tămăduitoarea bolnavilor şi Mângâietoarea mâhniţilor. La picioarele crucii se realizează pentru ea profeţia lui Simeon: inima ei de mamă este străpunsă (cf. Lc 2,35). Din abisul durerii ei, participare la durerea Fiului, Maria este făcută capabilă să primească noua misiune: să devină Mamă a lui Cristos în mădularele sale. În ora crucii, Isus îl prezintă ei pe fiecare dintre discipolii săi spunându-i: „Iată fiul tău!” (cf. In 19,26-27). Compasiunea maternă faţă de Fiul devine compasiune maternă faţă de fiecare dintre noi în suferinţele noastre zilnice (cf. Omilia la Lourdes, 15 septembrie 2008).

Iubiţi fraţi şi surori, în această Zi Mondială a Bolnavului, invit şi autorităţile să investească tot mai multe energii în structurile sanitare care să fie de ajutor şi de sprijin pentru cei suferinzi, mai ales pentru cei mai săraci şi nevoiaşi, şi, îndreptând gândul meu spre toate diecezele, trimit un salut afectuos episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate, seminariştilor, lucrătorilor sanitari, voluntarilor şi tuturor celor care se dăruiesc cu iubire să îngrijească şi să uşureze rănile oricărui frate sau oricărei surori care sunt bolnavi, în spitale sau în case de îngrijire, în familii: în chipurile bolnavilor să ştiţi să vedeţi mereu chipul chipurilor: cel al lui Cristos.

Vă asigur pe toţi de amintirea mea în rugăciune, în timp ce împart fiecăruia o specială binecuvântare apostolică.

Vatican, 21 noiembrie 2010, sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului.

Benedict al XVI-lea

Preluat de pe www.ercis.ro

09/02/2011 0

Se apropie Ziua Mondială a Bolnavului

Evangheliile dau mărturie că în centrul atenţiei lui Cristos stă omul suferind. Isus s-a apropiat mereu de bolnavii trupeşte sau sufleteşte pentru a-i tămădui. Timp de două mii de ani a răsunat şi va răsuna mereu îndemnul Domnului către ucenicii săi din toate timpurile: „Mergeţi!… Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli” (Mt 10, 6-9).

Grija Bisericii faţă de cei aflaţi în suferinţă s-a manifestat şi prin faptul că la 13 mai 1992, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea – de fericită amintire – a trimis o scrisoare prin care a instituit Ziua Mondială a Bolnavului. Începând de atunci, an de an, la 11 februarie – ziua comemorării Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes – se celebrează această zi dedicată celor bolnavi şi suferinzi. Dorinţa Suveranului Pontif era ca prin celebrarea acestei zile instituţiile şi oamenii să fie sensibilizaţi în raportarea lor la cei aflaţi în suferinţă: să dea din timpul lor, din banii lor, din rugăciunile lor pentru ameliorarea durerilor.

An de an, din 1993, întreaga lume primeşte un mesaj din partea Sfântul Părinte pentru această zi. Pentru 2011 mesajul îl are în centrul atenţiei pe tămăduitorul prin excelenţă, Isus Cristos, prin ale cărui răni noi toţi am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2,24).

Să căutăm în această zi să ne amintim de cei în suferinţă. Să oferim timpul şi rugăciunile noastre pentru a aduce o umbră de alinare celor care-şi petrec viaţa pe paturile de suferinţă ale familiilor, ale spitalelor sau ale caselor de bătrâni. Să nu uităm, ne îndeamnă Sfântul Părinte, că în chipurile lor trebuie să vedem mereu chipul chipurilor: cel al lui Cristos!