S-a jertfit pentru noi

Odată cu întruparea, prin Isus Cristos Fiul, om adevărat, Dumnezeu a cunoscut răul, durerea şi moartea, străbătându-le, asumându-le, trăindu-le, făcându-le ale sale. Această asumare nu a fost indiferentă, a lăsat o urmă divină în rău: de atunci există un sâmbure de lumină, de viaţă, de bucurie, de veşnicie, de mântuire în sânul limitei şi al răului. Acest sâmbure nu încolţeşte imediat, chiar dacă lasă anumite semne, ci acţionează sub coaja tare a istoriei noastre pentru a o conduce, fără a o risipi, la noua realitate anunţată de Noul Testament.

Aşa cum a remarcat pe drept cuvânt teologul Hans Küng: „Iubirea lui Dumnezeu nu mă apără de orice suferinţă, ci mă apără în orice suferinţă, în aşteptarea biruinţei finale a iubirii”. Iar poetul francez Paul Claudel scria: „Dumnezeu nu s-a întrupat în Cristos ca să explice suferinţa, ci ca s-o umple de prezenţa sa”

(cf. Gianfranco Ravasi, Întrebări privitoare la credinţă.
150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred,
Humanitas, Bucureşti 2011, 134).