Papa Francisc este singur şi vine spre mine zâmbind. Îl prezint pe Marc Brincourt, redactor şef fotografic, şi pe Eric Vandeville, cu aparatul de fotografiat digital în mână. Afabil, Sfântul Părinte rosteşte câteva cuvinte în franceză şi ne invită să-l urmăm într-o sală mică ce are vedere spre o curte interioară. Am un fluviu de întrebări. Acest papă este carismatic, timbrul vocii sale blând, asigurator, şi modul său de a vorbi italiană cu anumite fraze spaniole fac rare aceste momente, pe cât de singulare pe atât de spontane. Vineri, 9 octombrie 2015, va rămâne o dată imprimată în memoria mea.

Sfinte Părinte, cum vă simţiţi?

Bine. Dar, cum ştiţi dumneavoastră, călătoriile sunt oricum foarte obositoare şi în acest moment, cu Sinodul Episcopilor, îmi rămâne foarte puţin timp pentru restul…

Dumneavoastră tocmai v-aţi întors dintr-o călătorie lungă. De ce n-aţi fost niciodată în Statele Unite?

Călătoriile pe care le-am făcut au fost motivate de reuniuni legate de îndatoririle mele ca maestru de novici, provincial, rector al facultăţilor de filozofie şi de teologie, episcop. Niciuna dintre acele reuniuni, congrese, sinoade nu s-a ţinut în Statele Unite şi acesta este motivul pentru care n-am avut ocazia să vizitez înainte această ţară.

La 18 octombrie, în timpul Sinodului despre familie, veţi canoniza pe tatăl şi pe mama sfintei Tereza de Lisieux. De ce tocmai ei?

Louis şi Zélie Martin, părinţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, sunt o pereche de evanghelizatori, care în timpul întregii lor vieţi au mărturisit frumuseţea credinţei în Isus. Între zidurile familiale şi în afara lor. Este cunoscut cât de primitoare era familia Martin şi deschidea uşa sa şi inima sa, cu toate că în acel timp o anumită etică burgheză, cu scuza „frumosului”, îi dispreţuia pe săraci. Ei doi, împreună cu cele cinci fiice, dedicau energii, timp şi bani pentru a ajuta pe cel care se afla în nevoie. Sunt cu siguranţă un model de sfinţenie şi de viaţă de cuplu.

De ce dumneavoastră, care sunteţi argentinian, aveţi o aşa devoţiune faţă de una dintre sfintele noastre cele mai populare, Tereza de Lisieux?

Este una dintre sfintele care ne vorbeşte mai mult despre harul lui Dumnezeu şi despre modul în care Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne ia de mână şi ne permite să escaladăm cu agilitate muntele vieţii numai dacă ne abandonăm total lui, ne lăsăm „transportaţi” de El. Mica Tereza a înţeles, în viaţa sa, că iubirea, iubirea reconciliatoare a lui Isus, mişcă membrele Bisericii. Asta mă învaţă Tereza de Lisieux. Îmi plac şi cuvintele sale împotriva „spiritului de curiozitate” şi a bârfelor. Ei, care s-a lăsat pur şi simplu susţinută şi transportată de mâna Domnului, îi cer adesea să ia în mâinile sale o problemă pe care o am în faţă, o chestiune care nu ştiu cum se va termina, o călătorie pe care trebuie s-o înfrunt. Şi îi cer, dacă acceptă s-o păzească şi să se ocupe, să-mi trimită ca semn un trandafir. Apoi de multe ori mi se întâmplă să primesc unul…

Iubirea sfântului Francisc de Assisi faţă de natură şi faţă de cauza ecologiei v-au determinat să alegeţi numele său?

Nu mă gândisem înainte. Mai mult şi mai înainte de mesajul sfântului Francisc cu privire la păstrarea creaţiei, m-a determinat în acel moment modul său de a trăi sărăcia evanghelică. Atunci când în conclav s-a ajuns de acum la pragul voturilor necesare pentru alegere, cardinalul Cláudio Hummes, un prieten, care era aşezat lângă mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să nu uit de cei săraci. Apoi m-am gândit şi la lumea sfâşiată de atâtea războaie şi violenţe. Francisc cu mărturia sa a fost un om al păcii. În enciclica Laudato si’, care începe cu cuvintele din Cântarea creaturilor, am încercat să arăt ce legături profunde există între angajarea pentru a dezrădăcina sărăcia şi îngrijirea creaţiei. Trebuie să lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri un pământ trăibil şi să ne angajăm să construim o pace adevărată şi dreaptă în lume.

Dumneavoastră sunteţi un Papă dintr-o epocă ce trebuie să se confrunte cu răsturnări climatice vaste. Care va fi mesajul dumneavoastră pentru conferinţa internaţională de la Paris despre climă?

Creştinul este realist, nu catastrofist. Însă tocmai pentru asta nu putem să ascundem un lucru evident: actualul sistem mondial nu este sustenabil. Sper cu adevărat ca întâlnirea să poată contribui la alegeri concrete, împărtăşite şi clarvăzătoare, pentru binele comun. Este nevoie de noi modalităţi de dezvoltare pentru ca să poată creşte şi trăi demn multele femei, mulţii bărbaţii, mulţii copii care astăzi suferă datorită foamei, exploatării, războaielor, lipsei locului de muncă. Este nevoie de noi modalităţi împărtăşite pentru a pune capăt exploatării nediscriminate a planetei noastre. Casa noastră comună este poluată, se deteriorează, este nevoie de angajarea tuturor. Trebuie să-l protejăm pe om de autodistrugere.

Ce-i de făcut?

Omenirea trebuie să renunţe să idolatrizeze banul şi să repună în centru persoana umană, demnitatea sa, binele comun, viitorul generaţiilor care vor popula pământul după noi. Altminteri descendenţii noştri vor fi constrânşi să trăiască pe grămezi de moloz şi de murdărie. Trebuie să cultivăm şi să protejăm darul care ne-a fost oferit, nu să-l exploatăm în mod nesăbuit. Trebuie să ne îngrijim de cel care nu are necesarul pentru a trăi şi să începem să realizăm reforme structurale care să facă lumea mai dreaptă. A renunţa la egoism şi aviditate pentru a trăi toţi un pic mai bine.

NASA a anunţat în iulie descoperirea unei planete cu dimensiuni asemănătoare celor terestre, Kepler 452 B, care se aseamănă cu Pământul. Oare sunt în altă parte alte fiinţe gânditoare?

Cu adevărat n-aş şti cum să vă răspund: până acum cunoştinţele ştiinţifice au exclus mereu că ar fi urmă a altor fiinţe gânditoare în univers. Este adevărat, până când n-a fost descoperită America noi credeam că nu există şi în schimb exista. Dar în orice caz, cred că trebuie să ţinem cont de ceea ce ne spun oamenii de ştiinţă, totuşi mereu conştienţi că Creatorul este infinit mai mare decât cunoştinţele noastre. De ceea ce sunt sigur este că universul, şi lumea în care noi locuim, nu este rodul întâmplării nici al haosului, ci al unei inteligenţe divine, al iubirii unui Dumnezeu care ne iubeşte, ne-a creat, ne-a voit şi nu ne lasă niciodată singuri. De ceea ce sunt sigur este că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a murit pe cruce pentru a ne mântui pe noi oamenii de păcat şi a înviat învingând moartea.

Credeţi că ţări precum Franţa, care primesc un mare număr de creştini, pot ajuta într-o zi comunităţile din Orient ameninţate de islamism să se întoarcă în ţările lor?

Ceea ce se întâmplă sub ochii tuturor este o tragedie umanitară, care ne interpelează. Pentru noi creştinii rămân indispensabile cuvintele lui Isus care ne-a invitat să-l vedem în cei săraci şi în străinii care au nevoie de ajutor. Ne-a spus că fiecare gest de solidaritate faţă de ei este un gest faţă de El. Dar în întrebarea dumneavoastră atingeţi o temă foarte importantă: nu putem să ne resemnăm cu faptul că aceste comunităţi, care astăzi sunt minoritare în regiunile din Orientul Mijlociu, trebuie să lase casele lor, pământurile lor, ocupaţiilor lor. Creştinii sunt cetăţeni cu titlu deplin ai acelor ţări, sunt prezenţi ca adepţi ai lui Isus de două milenii, pe deplin inseraţi în acele contexte culturale, în istoria popoarelor lor. Avem datoria umană şi creştină de a acţiona în faţa urgenţei. Însă nu putem uita cauzele care au provocat-o, să ne prefacem că nu există. Să ne întrebăm pentru ce fug atâţia oameni, care sunt cauzele atâtor războaie şi atâtor violenţe. Să nu uităm pe cei care alimentează ura şi violenţa şi pe cei care speculează cu privire la războaie, cum sunt traficanţii de arme. Şi să nu uităm nici ipocrizia acelor puternici ai pământului care vorbesc despre pace dar apoi, pe sub mână, vând arme.

Dincolo de asistenţa imediată, ce se poate face pentru refugiaţi?

Se poate încerca să se rezolve această dramă numai privind departe. Acţionând pentru a favoriza pacea. Lucrând concret pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei. Angajându-ne pentru a construi modele de dezvoltare economică în care în centru să fie omul şi nu banul. Acţionând pentru ca demnitatea fiecărui bărbat, a fiecărei femei, a fiecărui copil, a fiecărui bătrân să fie mereu respectată.

Capitalismul şi profitul sunt cuvinte diabolice?

Capitalismul şi profitul nu sunt diabolice dacă nu se transformă în idoli. Nu sunt diabolice dacă rămân instrumente. Dacă în schimb domină ambiţia neînfrânată de bani, iar binele comun şi demnitatea oamenilor trec în planul al doilea sau al treilea, dacă banii şi profitul cu orice preţ devin un fetiş de adorat, dacă aviditatea este la baza sistemului nostru social şi economic, societăţile noastre sunt destinate ruinării. Fiinţele umane şi întreaga creaţie nu trebuie să fie în slujba banului: consecinţele a ceea ce se întâmplă sunt sub ochii tuturor!

Jubileul milostivirii va începe la 8 decembrie. Cum v-a venit ideea?

De la Paul al VI-lea încoace Biserica a pus tot mai mult accentul pe referinţa la milostivire. În timpul pontificatului sfântului Ioan Paul al II-lea, acest accent s-a exprimat cu şi mai multă forţă: enciclica Dives in misericordia, instituirea sărbătorii Divinei Îndurări, canonizarea sfintei Faustina Kowalska. Prelungind această linie, reflectând şi rugându-mă, m-am gândit că ar fi fost frumos să proclam un an sfânt extraordinar, jubileul milostivirii.

Entuziasmul formidabil al cărui obiect sunteţi dumneavoastră va putea contribui la rezolvarea crizei mondiale?

În aceste domenii delicate acţiunea Papei şi a Sfântului Scaun face abstracţie de gradul de simpatie care în acest sau în acel moment trezesc persoanele. Încercăm să favorizăm cu dialogul soluţionarea conflictelor şi construirea păcii. Căutăm în mod neobosit căi paşnice şi negociabile pentru a rezolva crizele şi conflictele. Sfântul Scaun pe scena internaţională nu are interese de apărat, dar acţionează prin toate canalele sale posibile pentru a favoriza întâlnirea, dialogul, procese de pace, respectarea drepturilor umane. Cu prezenţa mea în ţări ca Albania şi Bosnia şi Herţegovina am încercat să încurajez exemple de convieţuire şi colaborare între bărbaţi şi femei de diferite credinţe religioase pentru depăşirea rănilor lăsate deschise de recentele conflicte tragice. Nu fac proiecte nici nu mă ocup de strategii de politică internaţională: sunt conştient că glasul Bisericii în atâtea ocazii şi situaţii este o vox clamantis in deserto, glasul unuia care strigă în pustiu. Însă cred că tocmai fidelitatea faţă de Evanghelie ne cere să fim constructori de punţi şi nu de ziduri. Nu trebuie exagerat cu privire la rolul Papei şi al Sfântului Scaun. Ceea ce s-a întâmplat între Statele Unite şi Cuba este un exemplu: am încercat doar să favorizăm voinţa de dialog prezentă în responsabilii din cele două ţări. Şi mai ales ne-am rugat.

Cum reuşiţi să vă păstraţi simplitatea şi rigoarea de iezuit după ce aţi celebrat la Manila o liturghie în faţa a şapte milioane de credincioşi şi a sute de milioane de telespectatori?

Când un preot celebrează liturghia este desigur în faţa credincioşilor, dar înainte de toate este în faţa Domnului. Oricum, cu cât suntem mai mult în faţa mulţimilor, cu atât trebuie să fim mereu conştienţi de micimea noastră, de faptul că suntem „slujitori inutili”, cum ne cere Isus. Cer în fiecare zi harul de a putea fi semn care face trimitere la prezenţa lui Isus, mărturie a îmbrăţişării sale de milostivire. Pentru aceasta, uneori când aud strigându-se „trăiască Papa!”, mă gândesc la Albino Luciani care, cardinal fiind, în faţa aplauzelor, amintea: „Voi credeţi că măgăruşul călărit de Isus în timp ce intra în Ierusalim printre «osanalele» putea să creadă că această primire era adresată lui?”. Iată, Papa, episcopii, preoţii, îndeplinesc misiunea lor dacă ştiu că sunt acel măgăruş şi ajută să fie văzut adevăratul protagonist, mereu conştienţi că dacă astăzi există „osanale” mâine pot să vină acei „răstigneşte-l!”.

Care este moştenirea cea mai preţioasă pe care aţi primit-o de la Societatea lui Isus?

Discernământul îndrăgit de sfântul Ignaţiu, căutarea zilnică pentru a-l cunoaşte mai bine pe Domnul şi a-l urma mai îndeaproape. A căuta să fac fiecare lucru din viaţa zilnică, şi cele mai mici, cu inima deschisă faţă de Dumnezeu şi faţă de alţii. A căuta să am aceeaşi privire a lui Isus asupra realităţii şi să pun în practică învăţăturile sale zi după zi şi în raporturile cu persoanele.

Ce credeţi despre ceea ce scria Béranger, un autor francez din secolul al XIX-lea, despre iezuiţi: „Oameni negri, de unde ieşiţi? Ieşim de sub pământ, jumătate vulpe, jumătate lup, regula noastră este un mister, sunt fiii lui Loyola”?

Este cu adevărat îndrăzneţ a scrie asta! Şi probabil chiar viclean [Papa Francisc râde].

Cu peste două secole în urmă iezuiţii au fost expulzaţi din China. Astăzi China a dispărut din gândirea dumneavoastră?

Nu, absolut nu! China este în inima mea. Este aici [îşi bate pieptul]. Mereu.

Vă imaginaţi cu adevărat că puteţi merge într-o zi într-o pizzerie romană sau să luaţi autobuzul îmbrăcat ca un simplu preot?

N-am abandonat de tot clergyman-ul negru sub reverenda albă! Desigur că mi-ar plăcea să mă mai pot plimba pe stradă, pe străzile din Roma, care este un oraş foarte frumos. Am fost mereu un preot al străzii. Întâlnirile cele mai importante ale lui Isus şi predica sa au avut loc pe stradă. Desigur că mi-ar plăcea mult să merg ca să mănânc o pizza bună cu prieteni. Dar ştiu că nu este aşa de uşor, aproape imposibil. Ceea ce nu-mi lipseşte niciodată este contactul cu oamenii. Întâlnesc foarte mulţi, mult mai mulţi faţă de când eram la Buenos Aires, şi acest lucru îmi dă multă bucurie! Când îmbrăţişez persoanele pe care le întâlnesc, ştiu că Isus e cel care mă ţine în braţele sale.

(Interviul papei Francisc la „Paris Match”

Adesea îmi vine un trandafir

De Caroline Pigozzi
După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro