Predica din catedrala romano-catolică
“Sfânta Fecioară Maria, Regină” – Iaşi
în duminica a XXI-a din timpul de peste an,
21 august 2011, ora 18:30
(Lecturile din anul A pot fi citite aici)

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea
şi puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Iubiţi credincioşi, aş vrea să vă întreb dacă aţi încercat vreodată să convingeţi pe cineva să treacă la creştinism. Nu la catolicism, ci la creştinism: adică să vină dintr-o altă religie şi să accepte credinţa creştină, să-l accepte pe Cristos şi Biserica sa. Cei care au încercat spun că este o muncă dificilă şi, mai ales, strădaniile de convingere nu aduc mereu roadele aşteptate.

Se povesteşte că în Paris trăiau doi prieteni foarte buni, doar că unul era evreu, altul creştin catolic. Era prin anul 1100. Catolicul încerca să-i vorbească prietenului său despre împlinirea promisiunilor în Cristos şi să-l convingă să treacă la creştinism. Şi atât a insistat că în cele din urmă evreul i-a spus: „Uite cum facem. Vreau să fac o experienţă. Mă voi duce la Roma, în inima catolicităţii, să trăiesc acolo câteva luni. Dacă îmi va plăcea ceea ce voi vedea acolo, dacă mă voi convinge de adevărul religiei tale prin ceea ce văd, voi deveni creştin şi voi cere botezul în Biserica Catolică”.

Prietenul său a rămas dezamăgit. Şi asta nu doar pentru că drumul era lung şi periculos, ci mai ales pentru că ştia că la Roma nu va vedea doar lucruri bune, doar credinţă, ci şi altele. Dar, nu a avut încotro şi a acceptat.

Evreul a plecat. A stat trei luni la Roma şi s-a întors. Creştinul lăsase orice speranţă că evreul va mai cere botezul. L-a întâmpinat nerăbdător şi i-a zis: „Ei, cum a fost la Roma? Nu a fost chiar cum te aşteptai, nu? Nu ai întâlnit numai sfinţi? Cred că acum, după ce le-ai văzut şi pe cele bune, dar mai ales pe cele rele, nu mai vrei să primeşti botezul, nu-i aşa?”.

„Ba da, chiar vreau”, a răspuns evreul. „Chiar vreau să devin creştin şi încă unul catolic. Vreau foarte mult să fac parte din Biserica asta”.

Prietenului său nu-i venea să creadă: „Cum aşa?! N-ai băgat de seamă ce se petrece pe acolo? Nu ai văzut câte rele se întâmplă în rândul preoţilor, ce fac persoanele consacrate, ce viaţă au credincioşii laici?! Cum de vrei să mai devii creştin?!”.

„Ba da”, răspunse evreul, „am văzut toate lucrurile scandaloase care se petrec pe acolo şi-n alte locuri creştine pe unde am trecut în drumul meu, dar tot vreau să devin creştin!”.

„Dar asta-i sminteală curată”, spuse creştinul neînţelegând ce e în inima prietenul său! „Cum să te mai faci creştin după toate scandalurile astea?!”.

„Păi tocmai de asta vreau să devin creştin: dacă preoţii voştri fac ce fac, iar familiile voastre trăiesc aşa cum trăiesc în neorânduială, dacă tinerii şi copiii voştri sunt atât de răi, şi totuşi Biserica dăinuie, înseamnă că Biserica aceasta nu este a voastră. E clar că nu e o lucrare omenească, ci a unui Dumnezeu adevărat. Dacă Biserica a rezistat în ciuda tuturor acestor întâmplări, atunci este neîndoielnic că altcineva – cineva atotputernic – o susţine. Da, vreau să fiu catolic. Vreau să fac parte din această Biserică pe care Dumnezeu a ajutat-o să depăşească toate momentele dificile”.

Şi a primit botezul! (povestea se găseşte relatată atât în Decameronul, de Boccaccio, pagina 41, cât şi în Dumnezeu şi lumea – A crede şi a trăi în epoca noastră, Joseph Ratzinger (papa Benedict al XVI-lea) în dialog cu Peter Seewald, pagina 78)

La 1000 de ani distanţă de această întâmplare privim în jurul nostru şi ne întrebăm: cine mai vrea astăzi să devină creştin? Cine mai îndrăzneşte să îmbrăţişeze religia creştină dacă sunt atâtea şi atâtea scandaluri? Dacă văd şi aud atâtea rele despre credincioşi, preoţi şi laici, despre ceea ce se întâmplă cu oamenii care fac parte din Biserică? Cine se mai încumetă să urce în această barcă ce pare zdrobită de valuri şi stă gata, gata să se scufunde? Doar cel care ştie că Biserica nu e condusă de un om, ci de un Dumnezeu atotputernic!

Provocarea acestei duminici este reaprinderea dragostei pentru Biserică. Totodată este un moment potrivit să ne verificăm propria noastră slujire: faptele noastre sunt în slujba sau în defavoarea Bisericii? Astăzi trebuie să conştientizăm faptul că facem parte dintr-o Biserică ce nu este a noastră şi pe care nu noi, cu faptele noastre bune sau rele, o menţinem, ci este Biserica lui Dumnezeu, pe care el a întemeiat-o şi pe care el o menţine indiferent de faptele oamenilor, indiferent de ceea ce spun oamenii.

Astăzi, la Madrid, sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea, le-a spus celor aproape 2 milioane de tineri adunaţi din peste 137 de ţări pentru cea de-a 26 zi mondială a tineretului: În răspunsul dat la mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus vorbeşte despre Biserică (ceea ce am auzit şi noi în astăzi în sfânta evanghelie): „Iar eu îţi spun ţie că Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui”.  Ce înseamnă acest lucru? Isus construieşte Biserica şi o construieşte pe piatră, pe piatra credinţei lui Petru, care a mărturisit divinitatea lui Cristos. Da, dragi tineri, Biserica nu este o simplă instituţie umană, ca oricare alta, ci e strâns unită cu Dumnezeu. Cristos însuşi s-a referit la ea ca la Biserica sa, Biserica lui! Nu este posibil să-l despărţim pe Cristos de Biserică aşa cum nu putem despărţi capul de trup. Biserica nu trăieşte prin ea însăşi, ci prin Domnul. El este mereu prezent în mijlocul ei, îi dă viaţă, hrană, forţă şi el o reînnoieşte neîncetat”.

Dar auzind acestea nu putem să nu ne întrebăm: dacă e Biserica lui, dacă Dumnezeu o reînnoieşte atât de des, dacă-i da putere, de ce avem imagini atât de rele despre Biserică? De ce sunt atâtea scandaluri? De ce întâlnim atâţi creştini neautentici? De ce suntem creştini neautentici?

La începuturile creştinismului, legatul împăratului Traian, Plinius cel Tânăr, vorbea despre creştinism ca despre „o contagiere care-i cuprinde cu uşurinţă pe toţi cei care-l întâlnesc: unde ajunge, toţi devin creştini! Creştinismul şi creştinii au ceva în ei care fascinează direct, imediat. E irezistibil!” Astăzi pentru mulţi parcă este o maladie, o contagiere bolnăvicioasă. Cei mai mulţi fug: nu vor să audă de Cristos, de Biserică, de Dumnezeu. De ce?

De cele mai multe ori, din cauza noastră, a oamenilor:  Dumnezeu s-a încredinţat pe sine şi şi-a încredinţat şi lucrarea sa, Biserica, unor vase atât de fragile: oamenilor. Preoţi şi credincioşi suntem fragili, greşim, păcătuim, şi lumea se scandalizează, judecă, pune etichete.
Din cauza noastră, a creştinilor, fug de Biserică pentru că suntem dezbinaţi, neconvingători.
Suntem răi, mânjiţi de o răutate gratuită.
Suntem indiferenţi.
Suntem egoişti.
Suntem lacomi.
Suntem bârfitori.
Suntem invidioşi.
Nu atragem, nu trezim interes.
Nu fascinăm prin viaţa noastră!
Mulţi nu au ajuns creştini şi nu intră în Biserică din cauza noastră şi a păcatelor noastre.

Dar nu numai din cauza noastră oamenii resping Biserica. Ci uneori şi din cauza prezenţei lui Dumnezeu: unii nu vor un Dumnezeu atât de aproape de ei.

Ştim, iubiţi credincioşi, că era o vreme în care se spunea: „eu cred în Dumnezeu, dar nu vreau să am de-a face cu Biserica” – Dumnezeu da, Biserica nu! Actualul sfânt părinte papa Benedict spune, că acum e valabilă o altă formulă: „Dumnezeu nu, religie da”. Aceasta pentru că oamenii după ce au încercat să trăiască fără nicio religie şi-au dat seama că e imposibil. Acum lumea vrea să aibă o oarecare religie, ezoterică sau de care o mai fi. În schimb un Dumnezeu personal, care vorbeşte, care mă cunoaşte, care este atât de aproape de om e incomod. Nu vor oamenii un Dumnezeu care a spus ceva concret, care îmi adresează o anumită solicitare, care e dispus să moară pentru mine din iubire şi care mă va şi judeca despre iubire. Aşa ceva  lumea nu-şi doreşte. Astăzi suntem într-o criză de Dumnezeu: nu-l acceptăm pe Dumnezeu, nu pe acest Dumnezeu apropiat.

Da, avem un Dumnezeu care nu le convine semenilor noştri, e incomod! Provoacă! Întreabă! Ceartă! Atrage atenţia! Cere! Nu te lasă să dormi liniştit dacă nu te apropii de ceilalţi, de săraci, de cei în suferinţă etc.  

Şi pentru că nu vor un astfel de Dumnezeu, nu acceptă nici Biserica, pentru că misiunea ei este să-l vestească tocmai pe acest Dumnezeu, să vestească întreaga lui voinţă. Asta trebuie să facă: să spună omului ce aşteaptă Dumnezeu de la el. Şi omul nu vrea pe cineva care să-i spună mereu ce este bun şi ce este rău.

Spuneam la începutul sfintei Liturghii că trebuie să ne rugăm pentru pacea şi unitatea Bisericii. Dar totodată trebuie să luptăm pentru Biserică. Trebuie să luptăm pentru ca realitatea noastră, credinţa noastră, adevărul nostru – care nu este un adevăr fabricat de noi, ci este adevărul lui Dumnezeu – să fascineze şi să devină şi adevărul celui de lângă noi care încă nu crede. Cum să luptăm?

În primul rând să prezentăm întotdeauna – prin comportament şi vorbe – o imagine autentică despre Dumnezeu, despre Cristos: El nu limitează omul, ci îl duce la desăvârşeşte! Nu este împotriva omului! Nici Cristos, nici Biserica nu sunt împotriva omului, ci în favoarea lui, în favoarea mântuirii sale!

Apoi să ne transformăm propria viaţă: să devenim exemple. Să punem noi în practică ceea ce aşteptăm de la alţii. Altfel spus, să devenim acea Biserică vie pe care o doreşte Cristos: Biserica din noi care suntem temple ale Duhului Sfânt.

Când mergem în excursii sau pelerinaje mereu vizităm şi bisericile, mai ales celebrele catedrale. Şi aici, în Iaşi, vin zilnic vizitatori. Le place ce văd. Şi nouă ne place ce vedem. Nu-i aşa că e frumoasă catedrala? Priviţi cum  evangheliştii sprijină stâlpii de rezistenţă, sfânta Maria veghează, mozaic, marmură, lumini, bănci, confort etc. Totul e frumos… Însă atenţie la strigătul sfântului Augustin: „ceea ce vedem realizat aici fizic, în ziduri, trebuie să se realizeze spiritual în suflete; şi ceea ce vedem aici împlinit în pietre şi lemn, trebuie să se desăvârşească în trupurile noastre”. Noi – oamenii vii – suntem adevărata Biserică pe care şi-o doreşte Dumnezeu. Noi convingem sau dezamăgim. Noi atragem sau respingem. Nu zidurile, construcţiile! Noi, oamenii.

Suntem Biserica lui Cristos şi el a promis că forţele răului nu o vor birui. Atunci să luptăm de partea lui. Biserica luptă, deci şi noi trebuie să luptăm: ea nu ne permite să ignorăm că nu este cu putinţă să reconciliem dreptatea cu nedreptatea, nici lumina cu întunericul, nici pe Cristos cu Diavolul. A-l recunoaşte pe Dumnezeul cel unic înseamnă a declara un război fără milă tuturor celorlalte lucruri care se opun lui Dumnezeu, iubirii şi adevărului.

Să nu ne temem şi să nu o considerăm o vocaţie prea înaltă: aceea de a lupta de partea Bisericii şi a lui Dumnezeu. Să ne ridicăm şi să luptăm. Să cucerim. Să ne propunem să vorbim despre Biserică, să o apărăm, să ne rugăm pentru ea.

Biserica este numită mamă asemenea Mariei şi are în ea un exemplu şi o ocrotitoare. Sfânta Fecioară Maria este modelul Bisericii: ea a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii. Să o invocăm să sprijine şi acum Biserica Fiului ei: Sub ocrotirea ta alergăm sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile pe care le înălţăm pentru ocrotirea Bisericii şi a creştinilor, ci ascultă-ne ruga şi ne mântuieşte cu milă. Amin.

Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.