Predica din catedrala romano-catolică
“Sfânta Fecioară Maria, Regină” – Iaşi
în duminica a XXI-a din timpul de peste an,
21 august 2011, ora 11:00
(Lecturile din anul A pot fi citite aici)

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea
şi puterea Celui Rău nu o va birui” (Mt 16,18).

Iubiţi credincioşi, am început sfânta Liturghie cu o rugăciune pe care am înălţat-o către Dumnezeu imediat după ce am cântat imnul Mărire. Şi în acea rugăciune, numită colecta sau rugăciunea zilei, i-am cerut lui Domnului: „Dumnezeule fă ca în nestatornicia acestei lumi, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii”. În aceste cuvinte sunt cuprinse multe adevăruri care fac parte din viaţa noastră. În primul rând trăim într-o lume nestatornică, adesea suntem noi nestatornici sau infideli lui Dumnezeu sau aproapelui; sau vedem în ceilalţi nestatornicia lor. Apoi fiecare cred că-şi doreşte să aibă o inimă puternic ancorată acolo unde se află adevăratele bucurii: o inimă ancorată, aflată în siguranţă, şi bucurii adevărate sunt năzuinţe ale oamenilor.

Într-o lume plină de indicatoare şi oameni care strig că ei ştiu adevărata şi buna direcţie, încotro să mergi pentru a-ţi ancora inima, a-ţi adăposti speranţele, a-ţi căuta adevăratele bucurii? Încotro?

Biserica ştim că a primit de-a lungul istoriei diferite denumiri: este numită „Trupul lui Cristos”, „poporul lui Dumnezeu”, „Mamă”, dar şi „Arca mântuirii” sau „Barca salvării”. Aceste denumiri din urmă le-a primit pentru că ea este cea care ne poartă în siguranţă peste valurile acestei lumi care piere; ea ne poate duce la un loc sigur pentru a ne ancora inimile; ea – Biserica – adăposteşte speranţele neamului omenesc, adevăratele bucurii. Prin Cristos ea adună toate speranţele oamenilor: ultimul cuvânt nu-l vor avea răul, suferinţa, războiul, ura, Diavolul, ci binele, viaţa, pacea, iubirea, Cristos: acestea vor avea ultimul cuvânt!

Biserica, adăpostul sigur al speranţelor noastre, spre ea ne cheamă Isus prin evanghelia acestei zile să medităm: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui”.

Însă, din păcate, despre Biserică nu auzim doar definiţii bune. Este suficient să urmărim un program de ştiri sau să navigăm pe internet şi aflăm lucruri care nu ne bucură. Şi atunci ne întrebăm: cine este cu adevărat Biserica? Care este scopul Bisericii?

În evanghelia de astăzi am ascultat o serie de dialoguri: „Cine spun oamenii că este Fiului Omului?”… „Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” i-a întrebat Isus pe ucenicii săi. Şi putem parafraza: cine spun oamenii că este Biserica? Cine spun mass-media că este Biserica? Şi apoi să ne întrebăm şi pe noi: cine spun eu că este Biserica? Sau: cine este Biserica pentru mine?

Dacă privim mass-media de cele mai multe ori întâlnim definiţii care nu ne bucură sau sunt incomplete: „o societate de binefacere”, „o adunare de oameni”, „un grup ce reprezintă interes pentru cei slabi pregătiţi sau fără alte motivaţii de viaţă”. Sunt întâlnite chiar şi definiţii pline de preziceri sau sondaje: „Biserica este o instituţie a antichităţii deloc necesară timpului modern”; sau „o grupare separatistă pe cale de dispariţie din cauza îmbătrânirii”; sau „o societate depăşită şi demodată ajunsă la sfârşitul existenţei” etc.

Cine este aşadar Biserica?! Ce este ea?! Mai durează sau este la sfârşit? Oamenii fac sondaje, statistici şi se pregătesc „să-i cânte prohodul”. Însă toţi aceştia uită un lucru: Biserica este a lui Cristos şi e consolidată pe stâncă. Se uită evanghelia de astăzi: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi puterea Celui Rău nu o va birui”. Isus a spus: „Biserica mea”, nu o Biserică oarecare, ci Biserica sa. Cristos – Dumnezeu atotputernic – e garantul acestei Biserici. Dumnezeu garantează pentru ea şi victoria ei. De aceea, iubiţi credincioşi, indiferent de ce spun sau fac oamenii, indiferent de nestatornicia noastră, indiferent de păcatele celor din Biserică – preoţi, persoane consacrate sau laici – sau din afara ei, orice s-ar întâmpla, Biserica va rămâne a lui Cristos şi va dăinui pentru totdeauna, până la împlinirea timpurilor.

Acum însă problema care se ridică este: ce facem noi pentru această Biserică? Ce definiţie personalizată dăm noi Bisericii? Cum ne motivăm noi apartenenţa la această Biserică? Ce reprezintă Biserica pentru noi?

Deseori cred că toţi o definim şi o simţim ca mamă, pentru că ea – prin sacramentul Botezului, prin apă şi Duh Sfânt – ne-a născut ca fii ai lui Dumnezeu. Dar este mamă nu numai din acest motiv, ci ne este mamă pentru că aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican: bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale tuturor celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristeţea şi angoasa Bisericii, a ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor şi în inima Bisericii. Această bună Mamă – Biserica – suferă cu cei care suferă, suferă pentru cei care suferă. Biserica nu este indiferentă faţă de trăirile oamenilor pentru că Dumnezeu – cel care a dorit-o şi a creat-o – nu este niciodată indiferent.

Biserica este mamă pentru că vrea să facă parte din viaţa omului aşa cum o mamă naturală vrea să fie întotdeauna alături de fii ei, să facă parte din viaţa lor şi să se bucure de iubirea lor. Lăsăm noi Biserica să ne fie mamă? Să ne fie alături? Îi suntem noi alături şi o iubim pe această mamă care ne-a dat viaţa spirituală aşa cum o iubim pe mama care ne-a dat viaţa trupească?

Sfântul Ciprian spunea: „Cine nu are Biserica de mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Nu putem să ne rugăm în fiecare zi „Tatăl nostru”, să întindem zilnic mâna spre Dumnezeu şi să cerem „pâinea cea de toate zilele” şi „iertarea greşelilor” şi să fim indiferenţi la problemele Bisericii. Nu trebuie să se întâmple aceasta. Biserica trebuie să facă parte din viaţa noastră: când este atacată pe nedrept să o apărăm; dacă ştim că prin faptele noastre greşim împotriva Bisericii, să ne schimbăm faptele. Trebuie să ne schimbăm atitudinea pentru că nu împotriva Bisericii greşim, ci împotriva lui Dumnezeu, împotriva iubirii sale, pentru că el a întemeiat Biserica prin jertfa sa pe cruce, dovada maximă a iubirii ne ne-o poartă. Cine dispreţuieşte Biserica dispreţuieşte crucea şi iubirea lui Cristos!

Biserica, spun unii, este depăşită, că toată ziua vine şi cicăleşte că nu ai voie să faci asta, nici aia sau cealaltă, că „Biserica vrea numai ceea ce este bun şi moralitate şi nu mai e cazul să fie aşa pentru că suntem în secolul XXI, mileniul trei, totul ce e posibil e şi permis. S-a dus vremea ei!”.

Nu-i adevărat, iubiţi credincioşi, vremea ei nu s-a dus. Acum este timpul ei. Vremea ei este un continuu astăzi. Biserica nu trece, ci merge spre împlinire: poartă omul spre împlinirea timpurilor, întâlnirea cu Dumnezeu. Biserica este şi va fi cât timp va dăinui pământul şi nimeni şi nimic nu o vor birui: „Voi zidi Biserica mea şi puterea celui rău nu o va birui”, răsună garanţia lui Cristos.

Şi, nu, nu-i adevărat că Biserica cicăleşte. Ea învaţă şi iubeşte. Ea nu luptă împotriva oamenilor care greşesc. Biserica nu se opune păcătoşilor, ci păcatului, nu condamnă greşitorii, ci greşeala. Ea a învăţat de la Dumnezeu: „Nu vreau moartea celui păcătos, ci să se întoarcă şi să fie viu. Să renunţe la păcatul său”.

Oare nu toţi ne dorim o lume mai bună? Oare nu toţi luptăm sau ar trebui să luptăm împotriva răului?! A răului şi nu a oamenilor răi! Doar răul trebuie stârpit, oamenii au nevoie să fie vindecaţi. Pe oameni trebuie să-i ajutăm: dacă au căzut, să-i ridicăm; dacă au păcătuit să încercăm să le trezim căinţa; dacă sunt răi să-i ajutăm să devină buni etc.

Aceasta este Biserica despre care Cristos ne întreabă astăzi: Cine este pentru tine Biserica mea? Ce faci tu concret pentru această Biserică? Ne rugăm deseori pentru părinţi, fraţi, surori, prieteni, binefăcători, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Biserica însăşi se roagă împreună cu noi pentru cei dragi ai noştri. Dar…pentru Biserică ne rugăm vreodată? Pentru această Biserică în care am fost botezaţi, care ne-a oferit în diferite situaţii sprijin spiritual sau chiar şi material, de câte ori am îngenuncheat şi ne-am rugat? Mulţi spun că Biserica nu mai reprezintă interes şi nu mai are nicio autoritate morală pentru că au văzut tot felul de lucruri scandaloase pe care le fac oamenii din Biserică. Poate şi noi ne-am scandalizat de ceea ce am auzit sau ce am văzut la ştiri despre anumite persoane care prin comportamentul lor nu fac cinste nici Bisericii şi nici demnităţii umane. Sunt vinovaţi, e adevărat. Trebuie criticaţi, judecaţi după faptele lor. Însă … de câte ori sau câţi dintre noi am îngenuncheat şi ne-am rugat pentru ei,  convertirea lor? Să învăţăm să ne rugăm mai mult unii pentru alţii şi împreună pentru Biserică.

Cine este „Biserica mea” pentru tine? Aceasta este provocarea pe are Cristos ne-o adresează astăzi. Să ne verificăm iubiţi credincioşi conştiinţa, viaţa şi să vedem ce facem noi pentru această Biserică. Indiferent de statutul social pe care-l avem, indiferent că suntem preoţi, persoane consacrate, seminarişti, laici, căsătoriţi sau necăsătoriţi, tineri sau bătrâni, toţi avem o responsabilitate în această Biserică, faţă de această Biserică.

În 1923 Romano Guardini spunea: „Biserica s-a trezit în sufletele noastre”. Biserica s-a trezit în sufletul meu! Putem spune şi noi astăzi la fel? Simţim noi Biserica vie, trează în sufletele noastre? Ne simţim pe noi treji, vii, prezenţi în Biserică?!

Iar un alt om important al Bisericii, Origene, care spunea: „La Cristos nu se ajunge niciodată în tihnă şi desfătări, ci prin tot felul de frământări şi lupa cu ispitele”. Poate, iubiţi credincioşi, ne-am creat o comoditate a noastră şi am devenit creştini comozi: nu deranjăm şi nu vrem să fim deranjaţi. Ne-am creat o realitate a noastră, avem treburile noastre. Nu-i bine. E timpul să ieşim din această comoditate şi să luptăm pentru credinţa noastră, pentru Biserică şi pentru Dumnezeu. Şi aceasta nu doar în viaţa noastră, ci trebuie să ne pese şi de mântuirea celuilalt. Sunt oameni lângă noi care poate nu ştiu cine este Biserica, poate nu ştiu cine este Dumnezeu şi care e importanţa prezenţei sale şi nu se gândesc la mântuirea sufletului. Dacă noi ştim, avem obligaţia să le spunem şi lor, pentru că aceasta înseamnă să facem parte din Biserică: să fim atenţi la celălalt, să ne pese de cel de lângă noi.

Am cântat şi ne-am rugat prin psalmul responsorial: „Doamne, bunătatea ta este veşnică, nu părăsi lucrarea mâinilor tale”. Să-l implorăm pe Dumnezeu să nu ne părăsească niciodată pe noi, care suntem lucrarea mâinilor sale, şi totodată să însoţească mereu Biserica, poporul lui Dumnezeu, cu prezenţa şi binecuvântarea sa. Amin.

Aici puteti găsi sursa fotografiei.
Aici puteti găsi sursa fotografiei.