Îmi plac îndemnurile pe care sfântul Bernard le-a adresat credincioşilor prin predicile sale ţinute în această zi de sărbătoare. Iată un fragment dintr-o predică propusă pentru această zi la Oficiul lecturilor, fragment prin care suntem invitaţi „să ne trezim din apatia noastră deplora­bilă”:

Să ne grăbim către fraţii care ne aşteaptă

Aşadar, la ce foloseşte lauda noastră adusă sfinţilor, la ce foloseşte tributul nostru de glorie, la ce foloseşte această solemnitate a noastră? De ce li se aduc lor ono­rurile pământeşti, de vreme ce, conform promisiunii Fiului, Tatăl ceresc îi cinsteşte? Aşadar, ce folos au elo­giile noastre aduse lor? Sfinţii nu au nevoie de onorurile noastre şi nu le vine nimic din cultul nostru. Este clar că, atunci când cinstim amintirea lor, o facem în inte­resul nostru, şi nu al lor. Cât mă priveşte, trebuie să mărturi­sesc că, atunci când mă gândesc la sfinţi, mă simt arzând de dorinţe mari.
Prima dorinţă pe care comemorarea sfinţilor fie o trezeşte, fie o stimulează mai mult în noi este aceea de a ne bucura de compania lor atât de dulce şi de a merita să fim concetăţeni şi familiari ai duhurilor fericite, de a ne afla împreună cu adunarea patriarhilor, cu cetele profeţilor, cu senatul apostolilor, cu numeroasele oştiri de martiri, cu comunitatea mărturisitorilor, cu corurile fecioarelor, să fim reuniţi şi fericiţi în comuniunea tutu­ror sfinţilor. Ne aşteaptă comunitatea primară a creştini­lor, şi pe noi nu ne va interesa? Sfinţii doresc să ne aibă împreună cu ei, şi noi nu ne vom îngriji de aceasta?
Nu, fraţilor, să ne trezim din apatia noastră deplora­bilă! Să înviem împreună cu Cristos, să căutăm lucrurile de sus, pe acelea să le gustăm! Să simţim dorinţa celor care ne doresc, să ne grăbim spre cei care ne aşteaptă, să anticipăm, prin făgăduinţele sufletului, condiţia celor care stau în aşteptarea noastră! Nu numai că trebuie să dorim compania sfinţilor, ci trebuie să şi posedăm feri­cirea ei. Aşadar, în timp ce dorim să stăm împreună cu ei, să stimulăm în inima noastră aspiraţia cea mai intensă de a împărtăşi gloria lor. Această dorinţă desigur că nu este nepotrivită, deoarece o asemenea foame de glorie nu este deloc periculoasă.
Există o a doua dorinţă care este stimulată în noi de comemorarea sfinţilor, şi este aceea ca Isus Cristos, viaţa noastră, să ni se arate şi nouă, asemenea lor, şi să ajungem şi noi împreună cu el în glorie. Între timp, capul nostru ni se prezintă nu aşa cum este acum în cer, ci în forma pe care a voit să o asume pentru noi aici, pe pământ. Deci îl vedem nu încoronat cu glorie, ci încon­jurat de spinii păcatelor noastre. De aceea, să se ruşineze fiecare mădular să facă paradă de eleganţă sub un cap încoronat cu spini. Să înţeleagă că eleganţa sa nu-i face cinste, ci îl face să fie ridicol. Va ajunge momentul venirii lui Cristos, atunci când nu se va mai vesti moartea sa. Atunci vom şti că şi noi am murit şi că viaţa noastră este ascunsă cu el în Dumnezeu. Atunci, Cristos va apărea ca un cap glorios şi, împreună cu el, vor străluci mădularele glorificate. Atunci va transforma trupul umilinţei noastre, făcându-l asemenea gloriei capului, care este el însuşi.
Aşadar, să nutrim în mod liber dorinţa gloriei. Avem tot dreptul la aceasta. Însă pentru ca speranţa unei fericiri atât de strălucite să devină realitate, ne este necesar ajutorul sfinţilor. Să solicităm acest ajutor cu multă grijă. În felul acesta, prin mijlocirea lor, vom ajunge acolo unde singuri nu vom putea niciodată să gândim că vom ajunge.