Omilia Papei Francisc la 1 ianuarie 2021

[Omilia Sfântului Părinte, citită de Eminenţa Sa cardinalul Pietro Parolin]

În lecturile de la liturgia de astăzi ies în evidenţă trei verbe, care se împlinesc în Născătoarea de Dumnezeu: a binecuvânta, a se naşte şi a găsi.

A binecuvânta. În cartea Numerilor, Domnul cere ca slujitorii sacri să binecuvânteze poporul său: „Aşa să-i binecuvântaţi pe fiii lui Israel: «Domnul să te binecuvânteze»” (6,23-24). Nu este o exortaţie pioasă, este o cerere precisă. Şi este important ca şi astăzi preoţii să binecuvânteze poporul lui Dumnezeu, fără încetare; şi ca şi toţi credincioşii să fie purtători de binecuvântare, să binecuvânteze. Domnul ştie că avem nevoie să fim binecuvântaţi: primul lucru pe care l-a făcut după creaţie a fost să cuvânteze bine despre fiecare lucru şi să cuvânteze foarte bine despre noi. Însă acum, cu Fiul lui Dumnezeu, nu primim numai cuvinte de binecuvântare, ci însăşi binecuvântarea: Isus este binecuvântarea Tatălui. În el, spune Sfântul Paul, Tatăl ne binecuvântează „cu toată binecuvântarea” (Ef 1,3). De fiecare dată când deschidem inima lui Isus, binecuvântarea lui Dumnezeu intră în viaţa noastră.

Astăzi îl celebrăm pe Fiul lui Dumnezeu, Binecuvântatul prin natură, care vine la noi prin Mama, binecuvântata prin har. Maria ne aduce astfel binecuvântarea lui Dumnezeu. Acolo unde este ea vine Isus. De aceea avem nevoie s-o primim, ca Sfânta Elisabeta, care a lăsat-o să intre în casa sa şi imediat a recunoscut binecuvântarea şi a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău!” (Lc 1,42). Sunt cuvintele pe care le repetăm în Bucură-te, Marie. Făcând loc Mariei suntem binecuvântaţi, dar învăţăm şi să binecuvântăm. De fapt, Sfânta Fecioară Maria învaţă că binecuvântarea se primeşte pentru a o dărui. Ea, binecuvântata, a fost binecuvântare pentru toţi cei pe care i-a întâlnit: pentru Elisabeta, pentru mirii de la Cana, pentru apostoli în cenacol… Şi noi suntem chemaţi să binecuvântăm, să cuvântăm bine în numele lui Dumnezeu. Lumea este grav poluată de faptul de a cuvânta rău şi de a gândi rău despre alţii, despre societate, despre noi înşine. Însă vorbirea de rău corupe, face să degenereze totul, în timp ce binecuvântarea regenerează, dă forţă pentru a reîncepe în fiecare zi. Să cerem Născătoarei de Dumnezeu harul de a fi pentru ceilalţi purtători bucuroşi ai binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum este ea pentru noi.

A se naşte este al doilea verb. Sfântul Paul subliniază că Fiul lui Dumnezeu s-a „născut din femeie” (Gal 4,4). În puţine cuvinte ne spune un lucru minunat: că Domnul s-a născut ca şi noi. N-a apărut adult, ci prunc; n-a venit în lume singur, ci dintr-o femeie, după nouă luni în sânul Mamei, din care şi-a lăsat ţesută omenitatea. Inima Domnului a început să palpite în Maria, Dumnezeul vieţii a luat oxigenul de la ea. De atunci Maria ne uneşte cu Dumnezeu, pentru că în ea Dumnezeu s-a legat cu trupul nostru şi nu l-a mai lăsat niciodată. Maria – îi plăcea sfântului Francisc să spună – „l-a făcut frate al nostru pe Stăpânul Maiestăţii” (Sfântul Bonaventura, Legenda major, 9,3). Ea nu este numai puntea dintre noi şi Dumnezeu, este mai mult: este drumul pe care Dumnezeu l-a parcurs pentru a ajunge la noi şi este drumul pe care trebuie să-l parcurgem noi pentru a ajunge la el. Prin Maria îl întâlnim pe Dumnezeu aşa cum vrea el: în duioşie, în intimitate, în trup. Da, pentru că Isus nu este o idee abstractă, este concret, întrupat, s-a născut din femeie şi a crescut cu răbdare. Femeile cunosc această concreteţe răbdătoare: noi, bărbaţii, suntem adesea abstracţi şi vrem ceva imediat; femeile sunt concrete şi ştiu să ţeasă cu răbdare firele vieţii. Câte femei, câte mame în acest mod fac să se nască şi să se renască viaţa, dând lumii viitor!

Nu suntem în lume pentru a muri, ci pentru a genera viaţă. Sfânta Născătoare de Dumnezeu ne învaţă că primul pas pentru a da viaţă la ceea ce ne înconjoară este să o iubim în noi. Ea, spune astăzi Evanghelia, „păstra toate în inimă” (cf. Lc 2,19). Şi din inimă se naşte binele: cât de important este a ţine curată inima, a păzi viaţa interioară, a practica rugăciunea! Cât de important este a educa inima la îngrijire, a avea dragi persoanele şi lucrurile. Totul începe de aici, de la îngrijirea celorlalţi, a lumii, a creaţiei. Nu ne foloseşte să cunoaştem multe persoane şi multe lucruri dacă nu ne îngrijim de ele. Anul acesta, în timp ce sperăm într-o renaştere şi în noi îngrijiri, să nu neglijăm îngrijirea. Pentru că, în afară de vaccinul pentru trup, este nevoie de vaccinul pentru inimă: şi acest vaccin este îngrijirea. Va fi un an bun dacă ne vom îngriji de ceilalţi, aşa cum face Sfânta Fecioară Maria cu noi.

Şi al treilea verb este a găsi. Evanghelia spune că păstorii „i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul” (v. 16). N-au găsit semne minunate şi spectaculoase, ci o simplă familie. Însă, acolo l-au găsit cu adevărat pe Dumnezeu, care este măreţie în micime, tărie în duioşie. Însă cu au reuşit păstorii să găsească acest semn aşa de puţin strălucitor? Au fost chemaţi de un înger. Nici noi nu l-am fi găsit pe Dumnezeu dacă n-am fi fost chemaţi prin har. Nu puteam să ne imaginăm un asemenea Dumnezeu, care se naşte din femeie şi revoluţionează istoria cu duioşia, însă prin har l-am găsit. Şi am descoperit că iertarea sa face să ne renaştem, că mângâierea sa aprinde speranţa şi prezenţa sa dăruieşte o bucurie de nesuprimat. L-am găsit, dar nu trebuie să-l pierdem din vedere. De fapt, Domnul nu se găseşte o dată pentru totdeauna, ci trebuie găsit în fiecare zi. De aceea Evanghelia îi descrie pe păstori mereu în căutare, în mişcare: „au plecat în grabă, au găsit, au făcut cunoscut, s-au întors glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu” (v. 16-17.20). Nu erau pasivi, deoarece pentru a primi harul trebuie să rămânem activi.

Şi noi, ce anume suntem chemaţi să găsim la începutul anului? Ar fi frumos să găsim timp pentru cineva. Timpul este bogăţia pe care o avem cu toţii, dar de care suntem geloşi, pentru că vrem să o folosim numai pentru noi. Trebuie cerut harul de a găsi timp, timp pentru Dumnezeu şi pentru aproapele: pentru cel care este singur, pentru cel care suferă, pentru cel care are nevoie de ascultare şi îngrijire. Dacă vom găsi timp de dăruit, vom fi uimiţi şi fericiţi, ca şi păstorii.

Sfânta Fecioară Maria, care l-a adus pe Dumnezeu în timp, să ne ajute să dăruim timpul nostru. Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ţie îţi consacrăm noul an. Tu, care ştii să păstrezi în inimă, îngrijeşte-te de noi. Binecuvântează timpul nostru şi învaţă-ne să găsim timp pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Noi cu bucurie şi încredere te aclamăm: Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Şi aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu