Arhivă etichetă pentru ‘rugaciune’

Să ne biruim pe noi înșine: ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap?

„Orice desăvârșire în această viață
își are partea ei de nedesăvârșire
și nu-i cunoaștere sau cugetare înaltă
nescutită de taine și umbre.
Cunoașterea smerită de sine
e o cale mai sigură spre Dumnezeu
decât iscodirea adâncurilor științei.
Nu că știința sau cunoașterea
oricărui lucru ca atare nu ar fi bună în sine,
rânduită și vrută chiar de Dumnezeu;
ci pentru că mai de preț e conștiința curată și o viață cinstită”. 

Capitolul IIIÎNVĂȚĂTURA ADEVĂRULUI

1. Ferice de cel luminat nemijlocit de învățătura adevărului însuși, nu de tâlcul întrezărit al unor chipuri și vorbe trecătoare. Părerile și simțurile omenești înșală într-adevăr adeseori, vederea lor e scurtă. Ce rost poate avea să iscodești cu mintea, până în pânzele albe, lucruri ascunse ori învăluite în negura tainei, de vreme ce la ceasul judecății nimeni nu-ți va cere vreodată socoteală de necunoașterea lor? Mare nesăbuință e să ții morțiș la cercetarea și iscodirea fără rost a unor lucruri nefolositoare, ba chiar păgubitoare, lăsând deoparte tocmai pe cele mai trebuincioase și mai folositoare. Ca, ochi având, să nu vedem.

2. De ce ne-ar păsa atât de mult de deosebirea filosofică dintre fire și speță? Cel căruia Cuvântul etern îi vorbește se poate lipsi de felurimea și sumedenia părerilor omenești. Toate își trag obârșia dintr-un singur Cuvânt, toate se rostesc într-un glas; e însuși izvorul și începutul care pe noi, acum, ne cheamă ca să ne vorbească. Fără El nimeni nu poate dobândi înțelegere, fără El nu-i cu putință o judecată dreaptă. Cel pentru care toate sunt una, pe toate la un rost aducând, și una văzând întru toate, acela poate fi statornic în sufletul său, întemeiat cu totul pe pacea lui Dumnezeu. O, Dumnezeule, adevărul meu, fă să fiu una cu tine, întru iubire fără sfârșit! Searbădă e citirea, searbădă ascultarea din cărți: tu singur ești tot ce-mi doresc și tot ceea ce vreau. Învățații să păstreze tăcerea, amuțească gura făpturii înaintea feței tale: vorbește-mi, Doamne, tu singur.

3. Cu cât mai adunat întru sine va fi cineva – cu cât mai limpezite cugetul și inima lui – cu atât mai ușor îi va fi să priceapă lucruri mai multe, mai înalte și mai nepătrunse, căci, pentru el, lumina înțelegerii vine de sus. O minte limpede, curată și statornică nu se risipește în mijlocul îndatoririlor zilnice – oricât de multe ar fi chemată să facă, căci pe toate le săvârșește cu gândul la Dumnezeu, străduindu-se să scuture, din lăuntrul său, toată căutarea de sine. Ce anume te stânjenește și-ți aduce mai multe necazuri pe cap, dacă nu tocmai pofta neînfrânată a inimii, lăsată în voia ei? Omul drept și evlavios își lămurește mai întâi pe dinăuntru rostul faptelor sale, abia apoi trece la ceea ce are de săvârșit și săvârșește pe din afară; și nu se lasă mânat încotro l-ar îmbia imboldurile stricate ale firii ci, el însuși stăpân, le ține pe toate cu tărie sub cârma și îndrumarea dreptei judecăți. Care luptă este mai aprigă decât a aceluia care vrea să se biruiască pe sine? într-adevăr, aceasta s-ar cuveni să fie grija noastră dintâi: să ne biruim pe noi înșine, zi de zi să sporim în putere, pas cu pas și ceas cu ceas, înaintând pe calea binelui.

4. Orice desăvârșire în această viață își are partea ei de nedesăvârșire și nu-i cunoaștere sau cugetare înaltă nescutită de taine și umbre. Cunoașterea smerită de sine e o cale mai sigură spre Dumnezeu decât iscodirea adâncurilor științei. Nu că știința sau cunoașterea oricărui lucru ca atare nu ar fi bună în sine, rânduită și vrută chiar de Dumnezeu; ci pentru că mai de preț e conștiința curată și o viață cinstită. Și tocmai fiindcă numeroși sunt cei ce se silesc să adune cunoștințe, mai curând decât să ducă o viață dreaptă și sfântă, atât de des vedem cum atâția ajung să rătăcească drumul și să aducă la urmă rod puțin sau deloc.

5. O, atâta silință de și-ar da – pentru a plivi și stârpi viciile și a răsădi în sufletele lor virtutea -, câtă strădanie irosesc fără oprire în dezbateri, n-ar fi atâtea rele și atâta smintire în rândul credincioșilor, și nici atâta delăsare în mănăstiri. Căci de un lucru putem fi siguri: în ziua judecății nu vom fi întrebați ce cărți am citit, ci ce fel de fapte am săvârșit, nimeni nu va cerceta cât de iscusiți am fost în vorbire, ci cât de creștinește ne-am trăit zilele pe pământ. Spune-mi, unde s-au dus toți cei care, până nu de mult, erau socotiți drept mari învățători și domni, cei care, până mai ieri, pe când trăiau încă, se bucurau de o faimă înfloritoare pentru știința lor de carte? Scaunele lor sunt goale și au fost date altora, și mă întreb dacă cineva își mai amintește de ei. Cât timp au fost în viață, treceau drept bărbați de vază dar iată, nimeni, acum, nu-i mai pomenește.

6. O, cât de repede se stinge și amuțește toată slava lumii! Ce bine ar fi fost dacă viața le-ar fi fost pe potriva științei de carte! Atunci, cu adevărat, citirile și învățătura lor ar fi avut un rost. Și câți în această viață nu se pierd, cu toată știința lor zadarnică de carte, pentru că prea puțin se sinchisesc de slujirea lui Dumnezeu! Și tocmai pentru că în loc să se smerească pe sine le place mai curând să treacă drept oameni de vază, în fumurile gândului lor se mistuie până ce pier. Cu adevărat mare e cel ce are în suflet dragoste mare. Cu adevărat mare este cel care se socotește pe sine mic și toată fala și slava lumii o socotește fără preț. Săbuit cu adevărat este acela care toate bunătățile pământului le socotește gunoi, ca să-l câștige pe Cristos (Fil 3, 8). Și învățat cu adevărat e cel care se leapădă de voința sa, spre a putea face numai voia lui Dumnezeu.

Prin Conciliul al II-lea din Vatican, Biserica ne invită să medităm: „Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbește fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al evangheliei răsună în Biserică și, prin ea, în lume, îi călăuzește pe credincioși spre tot adevărul și face să locuiască în ei cu îmbelșugare cuvântul lui Cristos (cf. Col 3,16)” (Dei verbum: Constituţia dogmatică despre revelaţia divină, nr.8).

Să ne rugăm: O, Isuse, dăruiește-ne un spirit cu adevărat creștin; fă să avem o inimă creștină și condu-ne pașii pe căile vieții de credință. Dăruiește-ne harul să îndreptăm spre tine toată cunoașterea noastră și toate eforturile noastre pentru a împlini mereu voința ta. Prin tot ceea facem să-ți fim plăcuți și să te iubim și să simțim iubirea ta în această viața și în viața veșnică. Amin 

Să reținem: O, Dumnezeule, adevărul meu, fă să fiu una cu tine, întru iubire fără sfârșit!

Să practicăm: Caută să faci voința lui Dumnezeu în toate

Aici puteți citi Capitolul II: SĂ NU AVEM DESPRE NOI ÎNȘINE PĂRERI ÎNALTE

Capitolul IV: BUNA CHIBZUINȚĂ A FAPTELOR NOASTRE… (va urma, vineri 2 octombrie 2020).


Ajută un copil! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

€6,00

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).


Mai multe despre cartea Imitațiunea lui Cristos poți afla AICI: 
Introducere: o carte care a schimbat milioane de vieți!
(https://paxlaur.com/2020/09/01/o-carte-care-a-schimbat-milioane-de-vieti/)

Aici puteți citi:

Cartea I: îndrumări de folos pentru viața sufletului

Capitolul I: URMÂND PAS CU PAS PE CRISTOS, SĂ TRECEM CU DISPREȚ PESTE DEȘERTĂCIUNILE LUMII

Capitolul II: SĂ NU AVEM DESPRE NOI ÎNȘINE PĂRERI ÎNALTE

Pentru textul integral, meditații, rugăciuni…: The imitation of Christ, St Paul, 1995.

Sau: Imitațiunea lui Cristos, ARCB, 2003 (Librăria sfântul Iosif București: http://www.librariasfiosif.ro/carte.php?id_produs=5).

31 de ani! Mult mai mult decât orice poezie și decât orice creație muzicală…

Este atât de multă splendoare într-o poezie și atât de multă armonie în muzica clasică încât în prezența lor ne simțim inima înveșmântată în bucăți de cer senin. Iar dacă muzica și poezia reușesc să ne înalțe ființa spre cer, cu mult mai mult reușește Euharistia: prin ea coboară tot Cerul direct în inima și în viața noastră. Cu mult mai mult decât orice poezie și orice muzică este Euharistia pentru suflet, pentru om, pentru Biserică, pentru Univers! „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, fericit omul care îşi caută refugiu în el! (Ps 34,9)”.

În timp ce muzica, prin armonia ei, poate fi o muză pentru orice altă artă (fie că vorbim de cele șapte arte liberale, fie că vorbim de cele șapte arte frumoase!), Euharistia este izvorul oricărui bine, oricărei opere desăvârșite. În Euharistie se vede cel mai bine că Dumnezeu este mai mult decât frumusețe și armonie. Este însuși creatorul lor! Este iubire!

Ceea ce poezia este pentru literatură și pentru cultura universală, iar muzica clasică pentru artă, Euharistia este pentru Biserică și în Biserică. Ba chiar mult mai mult, pentru că dacă scoți poezia din literatură, rămâne multă cultură, rămân opere cu adevărat geniale, plăcute minții; dacă excluzi muzica din artă, rămân multe creații care să-ți încânte inima, rămâne multă știință care să-ți copleșească intelectul. Însă dacă scoți Euharistia din Biserică totul se năruie! Totul! Euharistia nu este doar unul din cele șapte sacramente, ci este sacramentul prin excelență, este preasfântul și dumnezeiescul Sacrament, este prezența reală a lui Cristos în Biserică și în lume!

Iar dacă Biserica nu poate exista fără Euharistie, ce să mai spunem de noi, firave și sărmane făpturi?

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când l-am primit pentru prima dată pe Isus în inima mea, 31 de la prima sfânta Împărtășanie! Mulțumesc, Doamne, că vii în inima mea. Spune numai un cuvânt și se va tămădui sufletul meu (cf. Mt8,5-13)!

Să ne rugăm:„Dumnezeule, care ne-ai lăsat în acest Sacrament minunat memorialul morţii şi învierii tale, fă-ne, te rugăm, ca astfel să cinstim sfântul mister al trupului şi sângelui tău, încât să simţim necontenit în noi roadele răscumpărării tale, care vieţuieşti şi domneşti în vecii vecilor. Amin”.

Când mai ai timp să fii rău la cât bine lipsește?

Dacă ne-am ocupa să facem binele care lipsește în jurul nostru,
n-am mai avea timp să fim răi.
Nici măcar o secundă! Nici măcar în gând!
Risipim timp și gânduri și fapte, în loc să facem binele!

Să stăm în tăcere în fața lui Cristos din sfânta împărtășanie și să-l rugăm să ne deschidă inima pentru a vedea binele pe care-l putem face celor din jurul nostru!

%d blogeri au apreciat: