Arhivă etichetă pentru ‘rugaciune’

Memoria inimii. Cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii

„Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune
– Biblia nu poate fi citită ca un roman –
ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (CBC, nr. 2653).

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra rugăciunii pe care o putem face pornind de la un text din Biblie. Cuvintele Sfintei Scripturi n-au fost scrise pentru a rămâne închise pe papirus, pe pergament sau pe hârtie, ci pentru a fi primite de o persoană care se roagă, făcându-le să încolţească în propria inimă. Cuvântul lui Dumnezeu merge la inimă. Catehismul afirmă: „Citirea Sfintei Scripturi trebuie să fie însoţită de rugăciune – Biblia nu poate fi citită ca un roman – ca să devină un dialog între Dumnezeu şi om” (nr. 2653). Astfel te conduce rugăciunea, pentru că este un dialog cu Dumnezeu. Acel verset al Bibliei a fost scris şi pentru mine, în urmă cu secole şi secole, pentru a-mi aduce un cuvânt al lui Dumnezeu. A fost scris pentru fiecare dintre noi. Tuturor credincioşilor li se întâmplă această experienţă: un text din Scriptură, ascultat deja de atâtea ori, într-o zi pe neaşteptate îmi vorbeşte şi luminează o situaţie pe care o trăiesc. Însă trebuie ca eu, în acea zi, să fiu acolo, la întâlnirea cu acel cuvânt, să fiu acolo, ascultând cuvântul. În fiecare zi Dumnezeu trece şi aruncă o sămânţă în terenul vieţii noastre. Nu ştim dacă astăzi va găsi un pământ uscat, spini, sau un pământ bun, care va face să crească acea sămânţă (cf. Mc 4,3-9). Depinde de noi, de rugăciunea noastră, de inima deschisă cu care ne apropiem de Scripturi pentru ca să devină pentru noi cuvânt viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu trece, încontinuu, prin Scriptură. Şi reiau ceea ce am spus săptămâna trecută, că spunea Sfântul Augustin: „Mi-e teamă de Domnul atunci când trece”. De ce teamă? Ca eu să nu-l ascult, ca să nu-mi dau seama că este Domnul.

Prin rugăciune are loc ca o nouă întrupare a cuvântului. Şi noi suntem „tabernacolele” unde cuvintele lui Dumnezeu vor să fie găzduite şi păstrate, pentru a putea vizita lumea. Pentru aceasta trebuie să ne apropiem de Biblie fără scopuri secundare, fără a o instrumentaliza. Credinciosul nu caută în Sfintele Scripturi sprijinul pentru propria viziune filozofică sau morală, ci pentru că speră într-o întâlnire; ştie că ele, acele cuvinte, au fost scrise în Duhul Sfânt, şi că pentru aceasta în acelaşi Duh trebuie primite, trebuie înţelese, pentru ca întâlnirea să se realizeze.

Pe mine mă deranjează un pic atunci când aud creştini care recită versete din Biblie ca papagalii. „Oh, da, Domnul spune…, vrea aşa…”. Dar tu te-ai întâlnit cu Domnul, cu acel verset? Nu este o problemă numai de memorie: este o problemă a memoriei inimii, aceea care te deschide pentru întâlnirea cu Domnul. Şi acel cuvânt, acel verset, te duce la întâlnirea cu Domnul.

Aşadar, noi citim Scripturile pentru ca ele „să ne citească pe noi”. Şi este un har a ne putea recunoaşte în personajul acesta sau acela, în situaţia aceasta sau aceea. Biblia nu este scrisă pentru o umanitate generică, ci pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru bărbaţi şi femei în carne şi oase, bărbaţi şi femei care au nume şi prenume, ca mine, ca tine. Şi cuvântul lui Dumnezeu, impregnat de Duh Sfânt, când este primit cu inimă deschisă, nu lasă niciodată lucrurile ca înainte, niciodată, schimbă ceva. Şi acesta este harul şi forţa cuvântului lui Dumnezeu.

Tradiţia creştină este bogată în experienţe şi în reflecţii despre rugăciunea cu Sfânta Scriptură. Îndeosebi, s-a afirmat metoda „lectio divina”, născută în mediul monastic, însă practicat de acum şi de creştinii care frecventează parohiile. Este vorba înainte de toate de a citi textul biblic cu atenţie, mai mult, aş spune cu „ascultare” faţă de text, pentru a înţelege ceea ce înseamnă în el însuşi. După aceea se intră în dialog cu Scriptura, aşa încât cuvintele să devină motiv de meditaţie şi de rugăciune: rămânând mereu aderent la text, încep să mă întreb despre ce anume „îmi spune mie”. Este o trecere delicată: nu trebuie alunecat în interpretări subiectiviste, ci să ne inserăm pe urma vie a Tradiţiei, care uneşte pe fiecare dintre noi cu Sfânta Scriptură. Şi ultimul pas de la lectio divina este contemplaţia. Aici cuvintele şi gândurile lasă locul iubirii, aşa cum între îndrăgostiţi cărora uneori este suficient să se privească în tăcere. Textul biblic rămâne, însă ca o oglindă, ca o icoană de contemplat. Şi astfel are loc dialogul.

Prin rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu vine să locuiască în noi şi noi locuim în el. Cuvântul inspiră propuneri bune şi susţine acţiunea; ne dă forţă, ne dă seninătate, şi chiar şi atunci când ne pune în criză ne dă pace. În zilele „strâmbe” şi confuze, asigură inimii un nucleu de încredere şi de iubire care o protejează de atacurile celui rău.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu se face trup – îmi permit să folosesc această expresie: se face trup – în cei care îl primesc în rugăciune. În unele texte antice înfloreşte intuiţia că creştinii se identifică aşa de mult cu cuvântul, încât, dacă ar arde toate Bibliile din lume, s-ar putea salva încă „indigoul” prin amprenta pe care a lăsat-o în viaţa sfinţilor. Este o expresie frumoasă, aceasta.

Viaţa creştină este lucrare, în acelaşi timp, de ascultare şi de creativitate. Un bun creştin trebuie să fie ascultător, dar trebuie să fie creativ. Ascultător, pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu; creativ, pentru că are pe Duhul Sfânt înăuntru care îl determină să-l practice, să-l ducă înainte. Isus spune asta la sfârşitul unui discurs al său rostit în parabole, cu această comparaţie: „Orice cărturar instruit în cele ale împărăţiei cerurilor este asemenea stăpânului casei care scoate din tezaurul său – inima – lucruri noi şi vechi” (Mt 13,52). Sfintele Scripturi sunt un tezaur inepuizabil. Domnul ne acordă, nouă tuturor, să luăm din el tot mai mult, prin rugăciune.

_____________________

APEL

Astăzi, aniversarea eliberării lagărului de exterminare din Auschwitz, se celebrează Ziua amintirii. Comemorăm victimele Shoah-ului şi toate persoanele persecutate şi deportate de regimul nazist. A aminti este exprimare de umanitate. A aminti este semn de civilizaţie. A aminti este condiţie pentru un viitor mai bun de pace şi de fraternitate. A aminti înseamnă şi a fi atenţi pentru ca aceste lucruri s-ar putea întâmpla din nou, începând de la propuneri ideologice care vor să salveze un popor şi ajung să distrugă un popor şi omenirea. Fiţi atenţi la modul în care a început acest drum de moarte, de exterminare, de brutalitate.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 27 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune: 22. Rugăciunea cu Sfintele Scripturi

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Unitate!

În această cateheză mă voi opri asupra rugăciunii pentru unitatea creştinilor. De fapt, săptămâna 18-25 ianuarie este dedicată îndeosebi pentru aceasta, pentru a invoca de la Dumnezeu darul unităţii pentru a depăşi scandalul diviziunilor dintre cei care cred în Isus. El, după Ultima Cină, s-a rugat pentru ai săi, „ca toţi să fie una” (In 17,21). Este rugăciunea sa înainte de Pătimire, am putea spune testamentul său spiritual. Însă observăm că Domnul n-a poruncit discipolilor unitatea. Nici nu le-a ţinut un discurs pentru a motiva exigenţa ei. Nu, l-a rugat pe Tatăl pentru noi, pentru ca să fim una. Asta înseamnă că nu suntem suficienţi noi, cu forţele noastre, pentru a realiza unitatea. Unitatea este înainte de toate un dar, este un har care trebuie cerut prin rugăciune.

Fiecare dintre noi are nevoie de asta. De fapt, ne dăm seama că nu suntem capabili să păstrăm unitatea nici măcar în noi înşine. Şi Apostolul Paul simţea înlăuntrul său un conflict sfâşietor: a voi binele şi a fi înclinat spre rău (cf. Rom 7,19). Astfel a perceput că rădăcina atâtor diviziuni care există în jurul nostru – între persoane, în familie, în societate, între popoare şi chiar între credincioşi – este înlăuntrul nostru. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuşi interiorul fiinţei omului, mai multe elemente se luptă între ele. […] De aceea este divizat înlăuntrul său şi de aici se nasc atât de multe şi de mari dezbinări în societate” (Gaudium et spes, 10). Aşadar, soluţia la diviziuni nu este opoziţia faţă de cineva, pentru că discordia generează altă discordie. Adevăratul remediu începe de la a cere lui Dumnezeu pacea, reconcilierea, unitatea.

Acest lucru este valabil înainte de toate pentru creştini: unitatea poate ajunge numai ca rod al rugăciunii. Eforturile diplomatice şi dialogurile academice nu sunt suficiente. Isus ştia asta şi ne-a deschis calea, rugându-se. Astfel, rugăciunea noastră pentru unitate este o umilă, dar încrezătoare participare la rugăciunea Domnului, care a promis că fiecare rugăciune făcută în numele său va fi ascultată de Tatăl (cf. In 15,7). În acest moment putem să ne întrebăm: „Eu mă rog pentru unitate?”. Este voinţa lui Isus, însă dacă trecem în revistă intenţiile pentru care ne rugăm probabil că ne vom da seama că ne-am rugat puţin, poate că niciodată, pentru unitatea creştinilor. Totuşi de ea depinde credinţa lumii; de fapt, Domnul a cerut unitatea dintre noi „pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Lumea nu va crede pentru că o vom convinge cu argumente bune, ci dacă vom mărturisi iubirea care ne uneşte şi ne face apropiaţi de toţi.

În acest timp de grave dificultăţi este şi mai necesară rugăciunea pentru ca unitatea să prevaleze asupra conflictelor. Este urgent să se izoleze particularismele pentru a favoriza bunul comun, şi pentru aceasta este fundamental exemplul nostru bun: este esenţial ca toţi creştinii să continue pe drumul spre unitatea deplină, vizibilă. În ultimele decenii, mulţumire fie lui Dumnezeu, au fost făcuţi mulţi paşi înainte, însă trebuie perseverat în iubire şi în rugăciune, fără descurajare şi fără întrerupere. Este un parcurs pe care Duhul Sfânt l-a provocat în Biserică, în creştini şi în noi toţi, şi de la care nu ne vom mai întoarce. Mereu înainte!

A ne ruga înseamnă a lupta pentru unitate. Da, a lupta, pentru că duşmanul nostru, diavolul, aşa cum spune cuvântul însuşi, este dezbinătorul. Isus cere unitatea în Duhul Sfânt, să facem unitate. Diavolul mereu dezbină, pentru că este potrivit pentru el să dezbine. El insinuează dezbinarea, peste tot şi în toate modurile, în timp ce Duhul Sfânt face să se conveargă mereu în unitate. Diavolul, în general, nu ne ispiteşte cu privire la teologia înaltă, ci cu privire la slăbiciunile fraţilor. Este viclean: umflă greşelile şi defectele celuilalt, seamănă discordie, provoacă critica şi creează facţiuni. Calea lui Dumnezeu este alta: ne ia aşa cum suntem, ne iubeşte mult, însă ne iubeşte aşa cum suntem şi ne stimulează spre unitate. Putem face o verificare cu privire la noi înşine şi să ne întrebăm dacă, în locurile în care trăim, alimentăm conflictualitatea sau luptăm pentru a face să crească unitatea cu instrumentele pe care Dumnezeu ni le-a dat: rugăciunea şi iubirea. În schimb a alimenta conflictualitatea se face cu bârfa, mereu, vorbind rău despre ceilalţi. Bârfa este arma cea mai la îndemână pe care o are diavolul pentru a dezbina comunitatea creştină, pentru a dezbina familia, pentru a-i dezbina pe prieteni, pentru a dezbina mereu. Duhul Sfânt ne inspiră mereu unitatea.

Tema acestei Săptămâni de rugăciune se referă tocmai la iubire: „Rămâneţi în iubirea mea ca să aduceţi mult rod” (cf. In 15,5-9). Rădăcina comuniunii este iubirea lui Cristos, care ne face să depăşim prejudecăţile pentru a vedea în celălalt un frate şi o soră care trebuie iubiţi mereu. Atunci descoperim că şi creştinii de alte confesiuni, cu tradiţiile lor, cu istoria lor, sunt daruri ale lui Dumnezeu, sunt daruri prezente în teritoriile comunităţilor noastre diecezane şi parohiale. Să începem să ne rugăm pentru ei şi, când este posibil, cu ei. Astfel vom învăţa să-i iubim şi să-i apreciem. Rugăciunea, aminteşte Conciliul, este sufletul întregii mişcări ecumenice (cf. Unitatis redintegratio, 8). De aceea, rugăciunea să fie punctul de plecare pentru a-l ajuta pe Isus să realizeze visul său: ca toţi să fie una.

_____________________

APEL

Poimâine, vineri, 22 ianuarie, va intra în vigoare Tratatul pentru interzicerea armelor nucleare. Este vorba despre primul instrument internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic care interzice explicit aceste bombe, a căror folosire are un impact nediscriminat, loveşte în scurt timp o mare cantitate de persoane şi provoacă daune ambientului pe durată foarte lungă.

Încurajez cu putere toate statele şi toate persoanele să lucreze cu determinare pentru a promova condiţiile necesare pentru o lume fără arme nucleare, contribuind la înaintarea păcii şi cooperării multilaterale, de care omenirea are atâta nevoie astăzi.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 20 ianuarie 2021
Cateheză – Rugăciunea pentru unitatea creştinilor

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

Îl laudă pentru ceea ce este

În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii
există mereu cei „mici”:
cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi,
care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate,
care nu vor să domine asupra celorlalţi,
care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Continuăm cateheza despre rugăciune şi astăzi dăm spaţiu dimensiunii laudei.

Ne inspirăm dintr-un pasaj critic din viaţa lui Isus. După primele minuni şi implicarea discipolilor în vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, misiunea lui Mesia trece printr-o criză. Ioan Botezătorul se îndoieşte şi trimite la el acest mesaj – Ioan este în închisoare: „Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm un altul?” (Mt 11,3). El simte această angoasă de a nu şti dacă a greşit în vestire. Există mereu în viaţă momente întunecate, momente de noapte spirituală, şi Ioan trece prin acest moment. Există ostilitate în satele de pe lângă lac, unde Isus a făcut atâtea semne minunate (cf. Mt 11,20-24). Or, chiar în acest moment de dezamăgire, Matei prezintă un fapt cu adevărat surprinzător: Isus nu înalţă către Tatăl o plângere, ci un imn de jubilare: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai revelat celor mici” (Mt11,25). Adică, în plină criză, în plin întuneric în sufletul atâtor oameni, cum ar fi Ioan Botezătorul, Isus îl binecuvântează pe Tatăl, Isus îl laudă pe Tatăl. Însă pentru ce?

Înainte de toată îl laudă pentru ceea ce este: „Tată, Domn al cerului şi al pământului”. Isus se bucură în duhul său pentru că ştie şi simte că Tatăl său este Dumnezeul universului, şi viceversa Domnul a tot ceea ce există este Tatăl, „Tatăl meu”. Din această experienţă de a se simţi „fiul Celui Preaînalt” izvorăşte lauda. Isus se simte fiul Celui Preaînalt.

Şi după aceea Isus îl laudă pe Tatăl pentru că îi îndrăgeşte pe cei mici. Este ceea ce el însuşi experimentează, predicând în sate: „înţelepţii” şi „pricepuţii” rămân suspicioşi şi închişi, fac calcule; în timp ce cei „mici” se deschid şi primesc mesajul. Acest lucru nu poate decât să fie voinţă a Tatălui şi Isus se bucură de asta. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru că persoanele umile şi simple primesc evanghelia. Eu mă bucur când văd aceşti oameni simpli, aceşti oameni umili care merg în pelerinaj, care merg să se roage, care cântă, care laudă, oameni cărora poate că le lipsesc atâtea lucruri, însă umilinţa îi determină să-l laude pe Dumnezeu. În viitorul lumii şi în speranţele Bisericii există mereu cei „mici”: cei care nu se consideră mai buni decât ceilalţi, care sunt conştienţi de propriile limite şi de propriile păcate, care nu vor să domine asupra celorlalţi, care, în Dumnezeu Tatăl, se recunosc cu toţii fraţi.

Aşadar, în acel moment de aparent eşec, unde totul este întuneric, Isus se roagă lăudându-l pe Tatăl. Şi rugăciunea sa ne conduce şi pe noi, cititori ai evangheliei, să judecăm în manieră diferită înfrângerile noastre personale, situaţiile în care nu vedem clară prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, când pare că răul prevalează şi nu există modalitate de a-l opri. Isus, care a şi recomandat mult rugăciunea de cerere, chiar în momentul în care ar fi avut motiv să ceară explicaţii de la Tatăl, începe în schimb să-l laude. Pare o contradicţie, dar este acolo adevărul.

Cui foloseşte lauda? Nouă sau lui Dumnezeu? Un text din liturgia euharistică ne invită să-l rugăm pe Dumnezeu în această manieră, spune aşa: „Tu nu ai nevoie de preamărirea noastră, dar credem că este un mare dar al tău să-ţi arătăm recunoştinţă. Căci, deşi lauda pe care ţi-o aducem nu adaugă nimic maiestăţii tale nemărginite, ea ne obţine nouă harul mântuirii” (Liturghierul Roman, Prefaţa comună IV). Lăudând suntem mântuiţi.

Rugăciunea de laudă ne foloseşte nouă. Catehismul o defineşte astfel: „o participare la fericirea inimilor curate, care îl iubesc pe Dumnezeu în credinţă înainte de a-l vedea în glorie” (nr. 2639). În mod paradoxal trebuie să fie practicată nu numai atunci când viaţa ne umple de fericire, ci mai ales în momentele dificile, în momentele întunecate când drumul devine greu în urcuş. Şi acela este timpul laudei, ca Isus care în momentul întunecat îl laudă pe Tatăl. Pentru că învăţăm că prin acel urcuş, acea cărare dificilă, acea cărare obositoare, acele pasaje angajante ajungem să vedem o panoramă nouă, un orizont mai deschis. A lăuda este ca şi cum am respira oxigen curat: îţi purifică sufletul, te face să priveşte departe, nu te lasă închis în momentul dificil şi întunecat al dificultăţilor.

Există o mare învăţătură în acea rugăciune care de opt secole n-a încetat niciodată să palpite, pe care Sfântul Francisc a compus-o la sfârşitul vieţii sale: „Cântarea fratelui soare” sau „a creaturilor”. Sărăcuţul n-a compus-o într-un moment de bucurie, de bunăstare, ci, dimpotrivă, în mijlocul suferinţelor. Francisc este de acum aproape orb şi simte în sufletul său povara unei singurătăţi pe care n-o simţise niciodată înainte: lumea nu s-a schimbat de la începutul predicării sale, există încă aceia care se lasă dezbinaţi de certuri şi în plus simte paşii morţii care se apropie tot mai mult. Ar putea să fie momentul dezamăgirii, al acelei dezamăgiri extreme şi al perceperii propriului eşec. Însă Francisc în acea clipă de tristeţe, în acea clipă întunecată se roagă. Cum se roagă? „Lăudat să fii, Domnul meu…”. Se roagă lăudând. Francisc îl laudă pe Dumnezeu pentru toate, pentru toate darurile creaţiei, precum şi pentru moarte, pe care o numeşte cu curaj „soră”, „sora moarte”. Aceste exemple ale sfinţilor, ale creştinilor, precum şi al lui Isus, de a-l lăuda pe Dumnezeu în momentele dificile, ne deschid porţile unui drum foarte mare spre Domnul şi ne purifică mereu. Lauda purifică mereu.

Sfinţii şi sfintele ne demonstrează că putem lăuda mereu, în caz de boală ca şi în timp de sănătate, pentru că Dumnezeu este prietenul fidel. Acesta este fundamental laudei: Dumnezeu este prietenul fidel, iar iubirea sa nu dispare niciodată. El este mereu alături de noi, el ne aşteaptă mereu. Cineva spunea: „Este santinela care este aproape de tine şi te face să mergi înainte cu siguranţă”. În momentele dificile şi întunecate, să găsim curajul de a spune: „Binecuvântat eşti tu, Doamne”. Să-l lăudăm pe Domnul. Acest lucru ne va face mult bine.

Papa Francisc:
Audienţa generală de miercuri, 13 ianuarie 2021
Cateheze despre rugăciune:
21. Rugăciunea de laudă

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro

%d blogeri au apreciat: